– Doar nu vreţi să plecaţi deja – a zis Juan Rebenque. Aşa de devreme.
Surâsul lui periculos se interpunea între ei şi uşă, dând pe dinafară de prea mult venin. Stătea în mijlocul culoarului cu înfăţişare sfidătoare, cu pălăria pe o parte şi mâinile în buzunarele pantalonilor. Din când în când îşi apleca ochii ca să se uite la pantofi, vrând parcă să se asigure că lustrul lor este la înălţimea situaţiei. Max care prevăzuse asta, a observat umflătura făcută de şiş în partea stângă a sacoului închis al fanfaronului. Apoi s-a întors spre De Troeye.
– Cât ai la tine? – l-a întrebat cu voce scăzută.
Faţa compozitorului arăta ravagiile nopţii; ochi înroşiţi, bărbia pe care începuse să crească barba, cravata înnodată alandala. Melina îi dăduse drumul de braţ şi se sprijinea de peretele culoarului, cu un aer plictisit şi indiferent, părând că singurul lucru la care se gândeşte este un pat pe care să se întindă şi să doarmă douăsprezece ore şnur.
– Mai am vreo cinci sute de peso – a murmurat De Troye, nedumerit.
– Dă-mi-i.
– Pe toţi?
– Pe toţi.
Compozitorul era prea obosit şi ameţit de alcool ca să protesteze. Supus, cu mâini nesigure, a scos portofelul din buzunarul dinăuntru al hainei şi l-a lăsat pe Max să-l jupoaie fără remuşcări. Simţea Max ochii Mechei aţintiţi asupra lui – se afla ceva mai în spate pe culoar, cu eşarfa pe umeri, observând scena – , dar nu s-a uitat la ea nici o clipă. Trebuia să se concentreze asupra unor lucruri mai urgente. Şi periculoase. Cel mai important era să ajungă la Pierce-Arrow-ul unde aştepta Petrossi, cu minimul de dificultăţi posibil.
– Uite banii – i-a spus fanfaronului.
A numărat acesta bancnotele fără să clipească. Când a terminat s-a bătut cu banii peste degetele unei mâini, gânditor. Pe urmă i-a pus în buzunar şi a zâmbit mai tare.
– Cheltuielile au fost mai mari – a zis flegmatic, tărăgănând vorbele şi accentul. Nu se uita la De Troeye, ci la Max. De parcă ar fi fost o afacere personală între amândoi.
– Nu cred – a zis Max.
– Păi vă sfătuiesc să credeţi, amice. Melina e fată drăguţă, nu-i aşa?... Pe urmă a trebuit să fac rost de pliculeţele de cocaină şi toate celelalte – a privit-o o clipă pe Mecha, insolent. Doamna, dumneavoastră, şi fraierul aţi petrecut o noapte frumoasă… Să încercăm să fie la fel pentru toţi.
– Nu mai avem mardei – a spus Max.
Celălalt părea că s-a oprit asupra ultimului cuvânt, accentuându-şi zâmbetul de parcă ar fi apreciat termenul de argou de mahala.
– Şi doamna?
– N-are bani la ea.
– Exista un colier, mi se pare.
– Nu mai există.
Şi-a scos licheaua mâinile din buzunar şi s-a descheiat la haină. Când a făcut-o, mânerul ivoriu al şişului s-a ivit din răscroiala vestei.
– Păi va trebui să facem cercetări – se uita la lanţul de aur care strălucea pe vesta lui De Troeye. Şi mi-ar plăcea să ştiu şi cât e ceasul, fiindcă al meu a stat.
Max a privit manşetele cămăşii şi buzunarele banditului.
– Nu s-ar zice că purtaţi ceas.
– A stat acum mulţi ani… De ce să port unul care nu merge?
Nu merită, se gândea Max, să moară nimeni pentru un ceas. Nici măcar pentru un şirag de perle. Dar ceva în zâmbetul fanfaronului îl irita. Prea multă suficienţă, poate. Prea multă siguranţă din partea numitului Juan Rebenque că este unicul aflat pe teren propriu.
– V-am spus că sunt din Barracas, că m-am născut pe strada Vieytes?
S-a întunecat surâsul celuilalt, ca şi cum dintr-odată mustaţa creolă l-ar fi umbrit. Şi ce-i cu asta, spunea expresia lui. La orele astea din noapte.
– Nu te băga – a zis sec.
Expresia feţei lui făcea tutuiala mai bruscă şi îngrijorătoare. Max l-a analizat pe îndelete, situând ameninţarea în contextul în care se producea. Atitudinea tipului, vestibulul, uşa, strada cu maşina aşteptând. Nu era exclus ca Rebenque să aibă vreun prieten pe aproape, dispus să dea o mână de ajutor.
– Din câte îmi amintesc, în cartier eram cinstiţi – a adăugat Max cu mult calm. Oamenii îşi respectau cuvântul.
– Şi?
– Când voiai un ceas, ţi-l cumpărai.
Se ştersese surâsul de pe faţa celuilalt. Îl înlocuise o grimasă periculoasă. De lup fioros, gata să muşte.
– Eşti tâmpit sau faci pe tâmpitul?
Degetul mare zgâria vesta, de parcă se târa pe drumul spre şiş. Dintr-o privire, dansatorul monden a calculat distanţele. Trei paşi îl despărţeau de cuţitul celuilalt; acesta, la rândul lui, trebuia să-l scoată din teacă. Aproape imperceptibil, Max s-a răsucit rămânând cu partea stângă spre el, căci aşa se putea apăra mai bine cu braţul şi cu o mână. Învăţase acest mod de a calcula – silenţioasa şi utila coreografie premergătoare – în bordelurile legionarilor din Africa, în timp ce zburau sticle sparte şi lovituri de şiş.
– Oh, pentru Dumnezeu… Nu mai faceţi pe cocoşii – a răsunat vocea Mechei, în spatele lui. Mi-e somn. Daţi-i ceasul şi hai să plecăm de-aici.
Nu făceau pe cocoşii, ştia Max, dar nu era momentul să dea explicaţii. Fanfaronului îi stătea în gât povestea de mult timp, poate chiar din cauza Mechei. De prima dată când a văzut-o, fără îndoială. De la tangou. Nu ierta faptul că în această seară fusese exclus; şi alcoolul care cu siguranţă însoţise aşteptarea nu îmbunătăţea situaţia. Ceasul, şiragul lăsat în grija lui Petrossi, cei nouăzeci de peso ai lui Max şi cei cinci sute pe care îi scosese De Troeye nu erau decât un pretext pentru cuţitul care îl gâdila la subsuoară pe bandit. Căuta să facă un act de bravură, şi Mecha să fie martorul lui.
– Ieşiţi – le-a zis, fără să se întoarcă, femeii şi soţului ei. Direct la maşină.
Poate a fost tonul. Maniera în care susţinea privirea ticăloasă a lui Rebenque. Mecha n-a mai spus nimic. După câteva secunde, Max a văzut cu coada ochiului că ea şi soţul ei se trăseseră mai spre el, mai aproape de uşă, lipiţi de perete.
– De ce vă grăbiţi, dragi prieteni – a zis licheaua. Avem timp berechet.
Îl dispreţuiesc fiindcă îl ştiu pe dinafară, a gândit Max. Ar putea fi eu însumi. Greşeala lui este ideea că un costum bine croit ne face diferiţi. Că asta îţi distruge amintirile.
– Ieşiţi în stradă – le-a repetat Max soţilor De Troeye.
Degetul mare al lichelei s-a apropiat mai mult de şiş. Era la un centimetru de mâner când Max a băgat mâna dreaptă în buzunarul hainei, pipăind metalul călduţ al Browning-ului. Era un 6,35, în care băgase un glonţ în culată, pe ascuns, înainte de a coborî în vestibul. Cu un deget şi fără să-l scoată din buzunar a tras piedica. A coborât borul pălăriei lui Rebenque, ochii lui negri şi gânditori urmăreau, cu interes, fiecare mişcare a dansatorului monden. În fund, în ceaţa de fum din salon, la gramofon au început să se audă acordurile tangoului „Mano a mano”.
– De-aici nu pleacă nimeni – a zis banditul, pe un ton obraznic.
Apoi a făcut un pas în faţă care anunţa arabescuri de oţel în aer. Îşi băgase deja mâna dreaptă la subsuoara vestei când Max i-a vârât Browning-ul sub nas. Şi l-a ochit între ochi.
– De când s-a inventat asta – a zis, senin – , nu mai există viteji.
A spus-o fără ostentaţie sau aroganţă; pe un ton liniştit, discret, de parcă ar fi fost vorba de nişte mărturisiri între camarazi. De la om la om. Se uita celălalt la gaura neagră a ţevii cu o expresie serioasă. Aproape meditativ. Părea un jucător profesionist, şi-a zis Max, socotind câţi aşi mai rămân în pachetul de cărţi de pe masă. A ajuns probabil la concluzia că puţini, pentru că după o clipă şi-a îndepărtat mâna de mânerul cuţitului.
– N-ai fi aşa de curajos dacă am fi în condiţii de egalitate – a comentat, privindu-l foarte încruntat şi foarte fix.
– Fireşte că nu – a admis Max.
I-a mai susţinut celălalt privirea un moment. După aceea le-a arătat uşa cu o mişcare a bărbiei.
– Căraţi-vă.
Surâsul îi revenise pe buze. La fel de resemnat, pe cât de primejdios.
– Urcaţi în maşină – le-a ordonat Max Mechei şi bărbatului ei, continuând să-l ochească pe bandit.
Au plecat soţii De Troeye – rapide lovituri de tocuri pe pardoseala de lemn – fără ca celălalt să le arunce vreo privire. Pupilele lui îl ţintuiau în continuare pe dansatorul monden, pline de promisiuni sinistre şi improbabile.
– Nu ţi-ar plăcea să încerci, amice?... Să ştii că prisosesc cuţitele în cartier. Arme de bărbaţi, crede-mă. Ar putea să-ţi împrumute unul careva.
A zâmbit Max, într-un dinte. Aproape complice.
– Altă dată, poate. Azi sunt grăbit.
– Ce păcat.
– Aşa e.
A ieşit pe stradă fără să grăbească pasul în timp ce-şi băga arma în buzunar, aspirând cu uşurată desfătare aerul proaspăt şi umed al zorilor. Pierce-Arrow-ul era în faţa intrării cu motorul pornit şi farurile aprinse; şi când dansatorul monden a urcat în el, trântind portiera, Petrossi a lăsat jos frâna de mână, a băgat în viteză şi a demarat cu un scrâşnet violent de roţi. Mişcarea bruscă l-a făcut pe Max să cadă pe scaunul din spate, între soţii De Troeye.
– Dumnezeule – a şoptit bărbatul, uluit. Ce mai noapte; completă.
– Voiaţi Vechea Gardă, nu?
Întinsă pe pernele de piele, Mecha râdea în hohote.
– Cred că mă îndrăgostesc de Max… Te deranjează, Armando?
– Deloc, draga mea. Şi eu îl iubesc.
Carne splendidă. Magnifică. Poate acestea erau cuvintele exacte pentru a defini corpul femeii adormite în semiîntunericul dormitorului, pe cearşafurile răvăşite. Nu exista pictor sau fotograf, s-a gândit dansatorul monden, capabil să reproducă cu fidelitate acele linii lungi şi superbe, combinate de natură cu delicioasă perfecţiune în spatele gol, braţele întinse într-un unghi precis îmbrăţişând perna, curba suavă a şoldurilor prelungindu-se la infinit cu picioarele zvelte, care uşor despărţite, lăsau să se vadă, din spate, punctul de început al sexului. Şi ca centru ideal unde convergeau toate acele linii lungi şi curbe suave, ceafa goală, vulnerabilă, cu părul tuns exact deasupra, pe care dansatorul monden o atinsese cu buzele înainte de a se ridica, pentru a fi sigur că Mecha doarme.
După ce s-a îmbrăcat, Max a stins ţigara pe care o fumase, s-a dus în baie – marmură şi faianţă albă – şi şi-a făcut nodul la cravată în faţa oglinzii mari aşezată deasupra lavoarului. După aceea a traversat dormitorul în timp ce se încheia la vestă, căutându-şi haina şi pălăria pe care le lăsase în salonaşul englezesc al enormului apartament de la Palace, lângă lampa aprinsă şi sofaua de acaju pe care Armando de Troeye, îmbrăcat şi cu hainele alandala, desfăcut la gulerul tare, în şosete, dormea încovrigat ca un vagabond beat pe o bancă de pe stradă. Zgomotul paşilor l-a făcut să deschidă ochii pe compozitor, care s-a răsucit buimac pe catifeaua roşie a sofalei.
– Ce-i Max?... – a întrebat cu limba păstoasă, greoi.
– Nimic. Şiragul Mechei a rămas la Petrossi şi mă duc să-l iau.
– Bravo.
De Troye a închis ochii şi s-a întors. Max a mai stat un moment şi l-a observat. Dispreţul pe care i-l inspira acel bărbat se lua la întrecere cu uimirea datorată celor întâmplate în ultimele ceasuri. Pentru a clipă o simţit dorinţa să-l lovească fără milă şi fără remuşcări, dar asta, şi-a zis la rece, nu contribuia practic cu nimic la situaţia existentă. Erau alte lucruri urgente care îl interesau. Cugetase îndelung la ele, nemişcat lângă trupul epuizat şi adormit la Mechei, cu ultimele amintiri şi senzaţii izbindu-se ca bolovanii duşi de un torent; felul în care au trecut prin holul hotelului sprijinindu-l pe soţ, portarul de noapte care le-a dat cheia, liftul şi intrarea în apartament, mormăielile şi râsetele înfundate. Şi apoi, De Troeye, privindu-i cu ochi sticloşi de animal ameţit în timp ce femeia şi Max se dezbrăcau ca să se îmbrăţişeze cu dorinţă şi totală lipsă de pudoare, sorbindu-şi gurile şi corpurile, mergând cu spatele şi împingându-se până în dormitor, unde, fără să închidă uşa, au dat la o parte cuvertura de pe pat şi el s-a adâncit în carnea femeii cu disperată violenţă, mai asemănătoare cu o răfuială decât cu un act pasional sau amoros.
A închis cu multă grijă uşa în urma lui, încercând să nu facă zgomot, şi a ieşit pe culoar. A mers pe covorul care înăbuşea zgomotul paşilor, şi evitând liftul a coborât pe scara lată de marmură gândindu-se la următorii paşi. Nu era adevărat că şiragul de perle al Mechei rămăsese în automobilul Pierce-Arrow. Când a coborât din el în faţa hotelului, în timp ce-i spunea şoferului să-l aştepte ca să-l ducă la pensiunea Caboto, Max îi înapoiase lui Petrossi pistolul şi recuperase şiragul de perle, pe care şi l-a băgat într-un buzunar fără să observe nici Mecha nici soţul ei. Acolo fusese tot timpul şi acolo era şi acum, ieşind în relief sub mâna cu care Max îşi pipăia buzunarul stâng al hainei în vreme ce trecea printre coloanele din hol, îl saluta cu o uşoară ridicare din sprâncene pe portarul de noapte şi ieşea afară, unde Petrossi dormita în maşină, sub lumina unui felinar de pe stradă; cu şapca pusă deoparte, pe banchetă, peste un exemplar împăturit din La Nación, şi capul lăsat pe spate pe spătarul de piele; pe care l-a ridicat când Max a bătut cu degetele în geam.
– Mergem pe strada Almirante Brown, vă rog… Nu, lăsaţi. Nu vă puneţi şapca. Pe urmă duceţi-vă acasă.
N-au schimbat nici o vorbă pe drum. Din când în când, la strălucirea farurilor pe o faţadă sau un zid, combinată cu lumina cenuşie ce începea să se ivească cu zorii, Max observa în oglinda retrovizoare privirea tăcută a şoferului, care uneori se întâlnea cu a lui. Când Pierce-Arrow-ul s-a oprit în faţa pensiunii, Petrossi a ieşit ca să-i deschidă portiera lui Max. A coborât acesta, cu pălăria în mână,
– Mersi, Petrossi.
Şoferul îl privea impasibil.
– Cu plăcere, domnule.
Max a făcut un pas spre intrare, s-a oprit imediat, şi s-a întors.
– A fost o plăcere să vă cunosc – a adăugat.
Cu lumina aceea nesigură era dificil să spună cu certitudine, dar a avut impresia că Petrossi zâmbea.
– Dimpotrivă, domnule… Aproape toată plăcerea a fost de partea mea.
Acum e rândul lui Max să zâmbească.
– Browning-ul e foarte bun. Aveţi grijă de el.
– Mă bucur că v-a fost de folos.
O uşoară descumpănire s-a reflectat în privirea şoferului când, cu un gest spontan, dansatorul monden şi-a scos Longines-ul de la mână.
– Nu e mare lucru – a spus, dându-i-l. Dar nu mai am nici un peso în buzunar.
Răsucea Petrossi ceasul între degete.
– Nu e necesar – a protestat.
– Ştiu că nu este. Şi asta face să fie şi mai necesar.
Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Polirom. Traducere de Dan Munteanu Colan. Pe coperta spaniolă, pe care o reproducem şi noi, e o fotografie a lui Grace Kelly, la Carlton Hotel din Cannes, în 1955, făcută de Edward Quinn, fotograful celebrităţilor de pe Coasta de Azur, în anii 50, dar şi al lui Picasso şi al altor artişti faimoşi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
