Reproducem, începând cu acest număr, fragmente dintr-o enciclopedie de istorie foarte necesară într-o lume atât de frămânattă şi schimbătoare cum este cea în care trăim. Fragmentele se referă la patru noi state apărute recent pe harta lumii.
În acelaşi timp, nu poate fi ignorat procesul, concomitent, de diferenţiere şi segmentare a hartei geopolitice a lumii. În principal produsul secolului XX, harta lumii (numai un sfert dintre state pot fi regăsite pe cea din anul 1900) obligă şi astăzi comunitatea internaţională să ia act de apariţia a noi entităţi statale.. Cu Sudanul de Sud, ultima ţară care, în 2011, şi-a proclamat independenţa, numărul statelor suverane de pe glob s-a ridicat la 196. Sub semnul unei mobilităţi aparte s-a aflat continentul european. Din cele 46 de state europene de astăzi, nu mai puţin de 17 şi-au proclamat suveranitatea sau şi-au desenat un nou contur pe hartă după 1989, odată cu ieşirea de pe scena istoriei a celei mai mari utopii a secolului XX.
Această retrasare a graniţelor, implicând nu doar opţiunea unor comunităţi pentru forjarea de noi proiecte statale, ci şi noi surse de instabilitate, noi tensiuni, adversităţi sau noi alianţe, noi asocieri, este, în mare măsură, tributară memoriei istorice, şi, odată cu ea, redefinirii identităţii naţionale. Astfel încât a te informa asupra istoriei diferitelor state de astăzi nu înseamnă doar a-ţi satisface o simplă curiozitate enciclopedică, ci a dobândi o perspectivă utilă, deseori absolut necesară pentru a înţelege desfăşurarea evenimentelor de pe scena contemporană. Lucrarea de faţă se vrea un instrument pentru a înlesni această înţelegere.
Textele consacrate istoriei fiecărei ţări au ca punct de plecare capitolul de istorie elaborat de autor pentru Enciclopedia statelor lumii, apărută în unsprezece ediţii începând din 1975. Revizuirea şi actualizarea capitolului respectiv pentru fiecare nouă ediţie s-au dovedit deosebit de instructive, oferind mereu noi prilejuri de meditaţie asupra traiectoriei popoarelor şi statelor şi constituind un imbold pentru realizarea acestei lucrări consacrate exclusiv istoriei entităţilor statale. O istorie decupată, sintetizată, diagnosticată potrivit percepţiei, orizontului, referinţelor spaţiului românesc, diferită de liniile degajate, de evenimentele subliniate etc. în diferite alte zone ale globului, cu alte culturi politice, cu alte repere, alte conexiuni alte sisteme de valori.
Câteva coordonate sincronice esenţiale - situare, vecini, suprafaţă , populaţie, produsul intern brut pe locuitor ş.a. -, care precedă schiţa istorică propriu-zisă , au fost considerate absolut necesare pentru mai buna înţelegere a traseului istoric, adesea atât de sinuos şi complex, al diferitelor state.
ERITREA
Nume oficial: Statul Eritrea * Situare: în nord-estul Africii * Vecini: Sudan, Etiopia, Djibouti, Marea Roşie * Suprafaţă: 117 600 km² (99) * Populaţie: 6 086 000 loc. (106); urbană (22%); * Capitală: Asmara (649 000 loc.) * Limba oficială: araba, tigrinya şi engleza * Forma de stat: republică prezidenţială * Monedă: 1 Nafka â 100 Cents * Alfabetizare: 58,6% * PIB total (mil. $): 3 978 (160) * PIB/loc: 700 (185) * Indicele dezvoltării umane: 0,349 (175)
ISTORIA. În primele sec. ale milen. 1 d.Hr., terit. E. face parte din Regatul etiopian Aksum (adăpostind prinipalele porturi ale acestuia la Marea Roşie), regat care în sec. 4-6 îşi extinde autoritatea şi asupra SV Pen. Arabia; în sec. 4 este adoptat creştinismul de orientare monofizită. După decăderea, în sec. 7, a statului Aksum, litoralul E. este ocupat, în sec. următor, de arabi. În Ev. Med., terit. E. este viu disputat de etiopieni, portughezi şi turci. Prov. a statului etiopian până la jumătatea sec. 16, E. este controlată apoi de Imp. Otoman, oraşul Massawa fiind ocupat în 1868 de egipteni. În anii '80 ai sec. 19, Italia îşi extinde în etape autoritatea asupra litoralului eritrean, încercarea de a pătrunde mai adânc în reg. din interior fiind blocată în urma înfrângerii de la Dogali (26.1.1887). După ce ocupă, în 1882, portul Assab, italienii anexează, în 1885, Massawa şi Beilal, în 1889, Asmara şi Keren, proclamând, în 1890, întreaga coastă a E. colonie a Italiei. Numele E., dat acum, provine din denumirea antică a Mării Roşii - Mare Erythraeum. E. este transformată într‑o bază de operaţiuni în vederea cuceririi întregii Etiopii, dar corpul expediţionar italian este înfrânt în bătălia de la Adua (1.3.1896), astfel încât Pacea de la Addis Abeba (26.10.1896) statuează independenţa regatului etiopian şi fixează frontiera eritreano‑etiopiană pe linia Mareb‑Belasa‑Mura. * Devenită, în urma anexării italiene, o entitate geografică şi politică distinctă, E. este unită, după ocuparea Abisiniei de către Mussolini (1935-36), cu Somalia Italiană şi Etiopia, în Africa de Est Italiană (1936-41), cu reşedinţa la Asmara. La începutul celui de‑al Doilea Război Mondial, ofensiva forţelor engleze, pornite din Sudan, se soldează cu eliberarea Etiopiei şi ocuparea E., care rămâne, în perioada 1941-52, terit. sub administrare britanică. În 1952, în urma unei rezoluţii ONU, E. este integrată ca o reg. autonomă în Etiopia, dar autorităţile de la Addis Abeba abrogă acest statut federal în 1962, transformând E. într‑o simplă prov. a statului etiopian. * Împotriva noilor autorităţi ia naştere, în 1961, o mişcare de gherilă ce va dura peste trei decenii, sprijinită de lumea islamică, al cărei obiectiv iniţial îl constituie obţinerea autonomiei, apoi separarea E. de Etiopia. În fruntea rezistenţei armate se situează Frontul de Eliberare a Eritreii (f. în 1958, la Cairo), din care se desprinde, în 1970, Frontul Popular de Eliberare a Eritreii (FPEE), ce respinge cu o tenacitate eroică toate ofensivele armatei etiopiene (secondată iniţial de consilieri americani, iar din 1977 de consilieri sovietici). La capătul celui mai îndelungat război de eliberare naţională de pe continentul african, soldat cu aproape 100 000 de victime şi o jumătate de mil. de refugiaţi, în condiţiile prăbuşirii regimului marxist impus de lt.‑col. Mengistu Mariam în Etiopia, FPEE ocupă, în febr. 1990, Massawa, iar la 24.5.1991 - ultimul centru de rezistenţă etiopian, oraşul Asmara. În mai 1991 se constituie un guvern provizoriu condus de Isaias Afwerki, liderul FPEE, care va administra ţara până la organizarea unui referendum asupra independenţei. 99,8% dintre participanţii la referendum desfăşurat, la 27.4.1993, sub egida ONU, se pronunţă pentru o E. suverană, rezultat recunoscut la 3.5.1993 de Etiopia, care pierde astfel orice ieşire la Marea Roşie. * La 24.5.1993, la Asmara, este proclamată oficial independenţa celui de‑al 52‑lea stat liber al Africii, independenţă recunoscută imediat de către Etiopia. În febr. 1994, FPEE se transformă în partid politic - Frontul Popular pentru Democraţie şi Justiţie. Dacă FPEE condus de Isaias Afwerki (devenit, în 1993, şef al statului eritrean independent) a colaborat cu Frontul Democrat Revoluţionar al Poporului Etiopian şi cu Meles Zenawi (devenit ulterior prim‑min. al Etiopiei) la răsturnarea regimului marxist al lui Mengistu Mariam de la Addis Abeba în 1991, după 1995 relaţiile dintre E. şi Etiopia se răcesc. Problema delimitării frontierei dintre cele două state în reg. Badme (640 km2) generează, în mai 1998, după ocuparea acestei zone de către trupe eritreene, un sângeros război, soldat, până în mai 2000, cu peste 100 000 de morţi în ambele tabere şi cu ruinarea ec. a acestor ţări considerate printre cele mai sărace din lume. În iun. 2000, beligeranţii semnează, sub presiunea ONU, un acord de încetare a ostilităţilor. La 12.12.2000, preşedinţii celor două state semnează la Alger un tratat de pace care prevede, între altele, crearea unei zone demilitarizate de 25 km de‑a lungul celor 1 000 de km ai frontierei comune, supravegheată de un contigent de 4 200 soldaţi sub mandat ONU. Hotărârea din apr. 2002 a Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga privind delimitarea frontierei eritreano‑egiptene, obiect al războiului din anii 1998-2000 dintre cele două state, este acceptată de ambele părţi, dar transpunerea ei în practică de către Misiunea de demarcare a ONU (UNMEE) nu se realizează nici la 7 ani de la încetarea ostilităţilor, ultimul termen stabilit de Comisia frontalieră internaţională - 30.11.2007 - fiind şi el depăşit. Percepţia E., după proclamarea independenţei (1993), ca "o nouă speranţă" pentru procesul de democratizare a naţiunilor africane, se estompează în viziunea internaţională după rapida accentuare a tendinţelor autoritare ale regimului preşedintelui Isaias Afwerki. Eroul cvasi‑mitic care timp de trei decenii a condus războiul de emancipare naţională îşi subordonează toate pârghiile puterii şi instituie unul dintre cele mai represive regimuri de pe glob. Alegerile anunţate pentru 2001 sunt amânate sine die. Peste 300 de lagăre de detenţie împânzesc ţara, jumătate din jurnalişti sunt încarceraţi iar E. ocupă în 2010, pentru al patrulea an consecutiv ultimul loc în Indicele libertăţii presei mondiale. Din 2004 aproape 1 mil. de eritreeni (1/5 din pop.) părăsesc ţara, care începe să fie catalogată drept cea mai sângeroasă dictatură de pe continentul african. Relaţiile E. cu statele occidentale se răcesc. Sprijinul acordat de guvernul eritrean coaliţiei fundamentaliştilor islamici din Somalia vecină - Uniunea Tribunalelor Islamice -, care încearcă în 2006 să controleze întreaga ţară în dauna Guvernului Federal de Tranziţie de la Mogadishu, declanşează intervenţia directă a armatei etiopiene pe terit. somalez şi aduce în 2007 Etiopia şi E. în pragul unui nou război. Ciocnirile izbucnite în iun. 2008 la frontiera cu vecinul meridional Djibouti sunt considerate de Franţa, SUA, dar şi de UA, ONU şi Liga Arabă ca o incursiune a trupelor eritreene pe terit. străin şi condamnate în consecinţă. Sancţiunile ONU (rezoluţia 1907/23.12.2009) urmate de cele ec. şi militare ale UE în 2010 izolează E. în comunitatea internaţională care consideră regimul dictatorial al lui I. Afwerki ca un ferment al tensiunilor din zona Cornului Africii prin disputele frontaliere cu vecinii - Etiopia şi Djibouti -, precum şi prin sprijinirea insurecţiei islamiste radicale din Somalia.
Din volumul Enciclopedie de istorie universală de Horia C. Matei, în pregătire la Editura Meronia
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
