Continuăm să reproducem fragmente dintr-o enciclopedie de istorie foarte necesară într-o lume atât de frământată şi schimbătoare cum este cea în care trăim. Fragmentele se referă la patru noi state apărute recent pe harta lumii.
În acelaşi timp, nu poate fi ignorat procesul, concomitent, de diferenţiere şi segmentare a hartei geopolitice a lumii. În principal produsul secolului XX, harta lumii (numai un sfert dintre state pot fi regăsite pe cea din anul 1900) obligă şi astăzi comunitatea internaţională să ia act de apariţia a noi entităţi statale.. Cu Sudanul de Sud, ultima ţară care, în 2011, şi-a proclamat independenţa, numărul statelor suverane de pe glob s-a ridicat la 196. Sub semnul unei mobilităţi aparte s-a aflat continentul european. Din cele 46 de state europene de astăzi, nu mai puţin de 17 şi-au proclamat suveranitatea sau şi-au desenat un nou contur pe hartă după 1989, odată cu ieşirea de pe scena istoriei a celei mai mari utopii a secolului XX.
Această retrasare a graniţelor, implicând nu doar opţiunea unor comunităţi pentru forjarea de noi proiecte statale, ci şi noi surse de instabilitate, noi tensiuni, adversităţi sau noi alianţe, noi asocieri, este, în mare măsură, tributară memoriei istorice, şi, odată cu ea, redefinirii identităţii naţionale. Astfel încât a te informa asupra istoriei diferitelor state de astăzi nu înseamnă doar a-ţi satisface o simplă curiozitate enciclopedică, ci a dobândi o perspectivă utilă, deseori absolut necesară pentru a înţelege desfăşurarea evenimentelor de pe scena contemporană. Lucrarea de faţă se vrea un instrument pentru a înlesni această înţelegere.
Textele consacrate istoriei fiecărei ţări au ca punct de plecare capitolul de istorie elaborat de autor pentru Enciclopedia statelor lumii, apărută în unsprezece ediţii începând din 1975. Revizuirea şi actualizarea capitolului respectiv pentru fiecare nouă ediţie s-au dovedit deosebit de instructive, oferind mereu noi prilejuri de meditaţie asupra traiectoriei popoarelor şi statelor şi constituind un imbold pentru realizarea acestei lucrări consacrate exclusiv istoriei entităţilor statale. O istorie decupată, sintetizată, diagnosticată potrivit percepţiei, orizontului, referinţelor spaţiului românesc, diferită de liniile degajate, de evenimentele subliniate etc. în diferite alte zone ale globului, cu alte culturi politice, cu alte repere, alte conexiuni alte sisteme de valori.
Câteva coordonate sincronice esenţiale - situare, vecini, suprafaţă , populaţie, produsul intern brut pe locuitor ş.a. -, care precedă schiţa istorică propriu-zisă , au fost considerate absolut necesare pentru mai buna înţelegere a traseului istoric, adesea atât de sinuos şi complex, al diferitelor state.
TIMORUL DE EST
Nume oficial: Republica Democratică a Timorului de Est * Situare: stat insular în Oceania, la nord-vest de Australia * Vecini: Indonezia, Marea Timor, Str. Wetar, Str. Ombai * Suprafaţă: 14 874 km² (154) * Populaţie: 1 201 000 loc. (154); urbană (28%); * Capitală: Dili (166 000 loc.) * Limba oficială: tetum şi portugheza * Forma de stat: republică parlamentară * Monedă: 1 Dolar SUA = 100 Cents * Alfabetizare: 58,6% * PIB total (mil. $): 3 366 (165) * PIB/loc: 3 100 (139) * Indicele dezvoltării umane: 0,495 (145)
ISTORIA. Locuitorii T.E. sunt rezultatul topirii unor succesive valuri de imigranţi (paleomongoloizi, polinezieni şi melanezieni) originari din Asia de Est continentală şi insulară. Vizitată de portughezi în 1520, Ins. Timor devine, în 1586, colonie lusitană, parte a Indiilor Portugheze. După instalarea olandezilor în Arh. Indonezian, aceştia ocupă, în 1618, oraşul Kupang şi devin apoi stăpânii jumătăţii apusene a insulei. Tratatul de delimitare a frontierei dintre posesiunile olandeze şi cele portugheze este semnat în 1859. Din 1844 T.E. este administrat împreună cu Macao, din 1896 devine prov. de sine stătătoare. În timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, între 1942 şi 1945, este ocupat de trupele japoneze. După proclamarea independenţei Indoneziei, Timorul de Vest devine oficial, în 1949, prov. a statului indonezian, în timp ce T.E. rămâne în continuare o colonie a Portugaliei, prin legea organică adoptată în 1963 la Lisabona fiind declarat "prov. de peste mări" a acesteia. După victoria "revoluţiei garoafelor roşii" şi instaurarea democraţiei în Portugalia (1974), Consiliul de Stat adoptă, în cadrul procesului de decolonizare, la 19.7.1974, legea privind recunoaşterea dreptului la independenţă a T.E. şi hotărăşte, un an mai târziu, acordarea acesteia în 1978. Forţele politice din T.E. au însă opinii împărţite asupra viitorului ins. Frontul Revoluţionar pentru Independenţa Timorului (FRETELIN), de stânga, solicită acordarea ei neîntârziată, Uniunea Democrată a Timorului (UDT) se pronunţă pentru o independenţă progresivă, iar Uniunea Populară Democrată Timoreză (APODETI) militează pentru unirea cu Indonezia. În aug. 1975 izbucneşte un război civil între FRETELIN, UDT şi APODETI. Reuşind să controleze o mare parte a terit., în condiţiile retragerii administraţiei portugheze, FRETELIN declară unilateral independenţa şi proclamă Republica Democrată a Poporului T.E.. Regimul conservator de la Jakarta, sprijinit de SUA, nu putea accepta constituirea unui T.E. independent cu o orientare marxistă. Armata indoneziană pătrunde în T.E. şi ocupă la 7.12.1975 oraşul Dili, reşedinţa administrativă a acestuia. Guvernul local constituit la adăpostul baionetelor indoneziene cere alipirea la Indonezia. La 17.7.1976 preşedintele Indoneziei, gen. Suharto, semnează o lege prin care T.E. devine a 27‑a prov. a Indoneziei. ONU nu recunoaşte această decizie, considerând că pop. terit. trebuie să fie liberă să‑şi determine soarta prin organizarea de alegeri sub egida Naţiunilor Unite. Problema T.E. rămâne înscrisă în continuare pe agenda Adunărilor Generale ale ONU. Beneficiind de un larg sprijin popular, FRETELIN continuă, timp de peste două decenii, lupta împotriva celor c. 40 000 de soldaţi indonezieni. Peste 200 000 de oameni, aproape un sfert din pop. ţării, piere în timpul acestui conflict, în luptă sau răpusă de boli, foamete sau victimă a represiunii. Doi protagonişti ai luptei de eliberare naţională din T.E., episcopul catolic Carlos Felipe Ximénes Belo şi militantul pentru drepturile omului José Ramos‑Horta, primesc în 1993 Premiul Nobel pentru Pace, ca recunoaştere a eforturilor depuse în căutarea unei soluţii paşnice a conflictului. După prăbuşirea, în mai 1998, a regimului autocrat al preşedintelui Suharto, noua putere de la Jakarta acceptă pentru prima dată ideea consultării populaţiei asupra statutului teritoriului. Liderul carismatic al luptei pentru independenţă, "Xanana" Gusmăo, este eliberat după 6 ani din închisoare, în febr. 1999, şi negociază un prim armistiţiu între FRETELIN şi liderul miliţiilor proindoneziene antiindependentiste, înarmate de armata de ocupaţie şi deosebit de active din dec. 1998. După 16 ani de negocieri, Portugalia, fosta putere colonială, şi Indonezia semnează la New York, la 5.5.1999, un acord privind organizarea unui referendum asupra statutului T.E. - autonomie în cadrul statului indonezian sau independenţă. În aceste condiţii formaţiunile paramilitare proindoneziene declanşează o cruntă teroare împotriva adepţilor desprinderii de Indonezia. Totuşi, 78,5% dintre cei 450 000 de loc. cu drept de vot optează, în referendumul din 30.8.1999 (desfăşurat în prezenţa observatorilor ONU), pentru independenţă. După aflarea rezultatului - la 4.9.1999, miliţiile proindoneziene declanşează, în condiţiile unei pasivităţi totale a armatei indoneziene prezente în teritoriu, o politică a pământului pârjolit soldată cu distrugerea edificiilor publice şi a infrastructurii, cu mii de morţi şi exodul a 250 000 de persoane care părăsesc T.E. Rezoluţia nr. 1 264 a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite din 15.9.1999 aprobă trimiterea unei forţe internaţionale de menţinere a păcii în T.E. (INTERFET) pentru misiuni umanitare şi restabilirea păcii şi securităţii. Majoritatea militarilor şi comanda supremă a operaţiunii sunt asigurate de Australia. Primele contingente INTERFET debarcă la Dili în 20.9.1999, preluând fără luptă controlul asupra Capitalei, administrarea T.E. fiind realizată de misiunea internaţională. Parlamentul de la Jakarta recunoaşte oficial, la 20.10.1999, rezultatele referendumului, ultimii soldaţi indonezieni părăsind T.E. până la sfârşitul lunii oct. 1999. Misiunea de asistenţă a Naţiunilor Unite pentru T.E., UNAMET, şi o forţă militară internaţională de 10 000 de soldaţi supraveghează drumul spre independenţă al T.E. Adunarea Constituantă aleasă la 30.8.2001, dominată de reprezentanţii FRETELIN, adoptă la 22.3.2002 noua Constituţie a ţării. José Alexandre "Xanana" Gusmăo, care a candidat ca independent, este ales preşedinte al viitorului stat la 14.4.2002. 220 000 de refugiaţi se întorc la casele lor. În prezenţa noului preşedinte, a lui Kofi Annan, secretarul general al ONU, a lui Jorge Sampaio, preşedintele Portugaliei, a şefei de stat indonezian, Megawati Sukarnoputri şi a ex‑preşedintelui american Bill Clinton, la 20.5.2002 este proclamată la Dili, în mod oficial, independenţa Republicii Democratice a Timorului de Est, primul stat independent al sec. 21, al 192‑lea de pe glob. În aceeaşi zi, primul ministru Mari Alkatiri depune jurământul împreună cu cei 23 de membri ai cabinetului său. La 27.9.2002 T.E. devine membru al ONU. La 20.5.2002 T.E. devine un stat suveran. * Cea mai tânără naţiune a lumii de la începutul sec. 21 porneşte însă la drum în condiţii dificile. Nici Portugalia, stăpânul colonial timp de patru secole şi jumătate, nici administraţia indoneziană, în cei 24 de ani de existenţă, nu au manifestat vreun interes pentru dezvoltarea ţării. T.E., al 46‑lea stat al Asiei, este totodată şi cel mai sărac al continentului, cu o pop. în proporţie de 40% analfabetă, cu 70% din forţa de muncă în şomaj, cu o infrastructură distrusă în proporţie de 70%. Până la începutul exploatării zăcămintelor de ţiţei şi gaze naturale din largul mării, în 2005/2006, bugetul de c. 60 mil. $ a fost constituit în cea mai mare parte din fondurile oferite de ONU şi de alţi donatori. Între "Xanana" Gusmăo (n. 1946), luptătorul de gherilă unanim respectat, devenit în 2002 primul preşedinte al T.E. independent, şi cel dintâi prim‑min., Mari Alkatiri (n. 1949), musulman practicant, unul dintre liderii fondatori ai FRETELIN, care a trăit epoca confruntării în exil, apar divergenţe de vederi în ceea ce priveşte depăşirea conflictelor interne şi amnistierea celor acuzaţi de acte de violenţă sau reconcilierea cu Indonezia. La doi ani de la proclamarea independenţei, noile forţe de poliţie aborigene preiau în mod oficial (20.5.2004) asigurarea ordinii interne, aflată din 1999 în sarcina unităţilor misiunii ONU, iar la 20.5.2005 sunt retrase ultimele "căşti albastre" ale misiunii de menţinere a păcii trimise de ONU (UNMISET) în 1999. În iul. 2005 T.E. devine al 25‑lea stat membru ASEAN. Prima criză politică internă a noului stat, izbucnită în 2006, pe fundalul confruntării dintre şeful statului şi primul‑min., şi se soldează cu părăsirea locuinţelor de către 150 000 de persoane, care ajung să trăiască în lagăre. În 2006 Consiliul de Securitate al ONU decide trimiterea în T.E. a unei noi misiuni (MINUT), pentru a ajuta la consolidarea stabilităţii ţării. După retragerea lui Mari Alkatiri, preşedintele "Xanana" Gusmăo îl numeşte la 10.7.2006 pe José Ramos‑Horta, militant pentru drepturile omului (Premiul Nobel pentru Pace în 1993), ca şef al guvernului. Delimitarea zonelor de suveranitate, bogate în hidrocarburi, din Marea Timor între T.E. şi Australia tensionează, până la încheierea unui acord, în aug. 2004, relaţiile dintre cele două state. Victorios în alegerile prezidenţiale din mai 2007, J. Ramos‑Horta depune la 20.5.2007 jurământul ca nou şef al statului. FRETELIN, formaţiunea politică condusă de fostul premier Mari Alkatiri, se situează pe primul loc în alegerile parlamentare din 30.6.2007 (cu 29% din voturi), urmat de partidul fostului preşedinte "Xanana" Gusmăo (23% din sufragii). Cum M. Alkatiri refuză constituirea unui guvern de coaliţie cu X. Gusmăo, şeful statului îi încredinţează acestuia din urmă formarea guvernului (8.8.2007), ceea ce tensionează din nou viaţa politică internă. La 11.2.2008, au loc, în condiţii neelucidate pe deplin, două atentate. Rănit într‑un schimb de focuri în faţa reşedinţei sale din Capitală, preşedintele José Ramos‑Horta este transportat la un spital din Australia, de unde se întoarce două luni mai târziu. Primul‑min. "Xanana" Gusmăo scapă nevătămat din al doilea atentat. Misiunea forţelor ONU de poliţie însărcinate cu menţinerea ordinei (UNMIT) este sporită la 1 600 de oameni şi îşi vede prelungit mandatul până în 2009, apoi, cu câte un an, până în 2011, când, la 27.3.2011, ONU şi UNMIT predau comanda unităţilor de poliţie guvernului naţional, un semn al destinderii şi normalizării atmosferei interne. O organizaţie de monitorizare a ajutoarelor externe primite de T.E. afirmă că numai 10% din cele 8 md. $ sosite în primul deceniu de independenţă au ajuns în ec. locală, restul fiind cheltuiţi pentru remunerarea personalului din administraţie, a străinilor şi pentru achitarea importurilor. Vizita la Jakarta a primului‑min. "Xanana" Gusmăo, însoţit de membri ai Cabinetului său, în mart. 2011, semnalizează o normalizare a relaţiilor cu fosta putere şi actualul vecin, în pofida neclarificării evenimentelor din timpul războiului de independenţă. În urma alegerilor prezidenţiale din 17.3.2012 Taur Malan Ruak depune jurământul la 20.5 în calitate de nou şef al statului.
Din volumul Enciclopedie de istorie universală de Horia C. Matei, în pregătire la Editura Meronia
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
