Ziarul de Duminică

Teama înţeleptului/ de Patrick Rothfuss

Teama înţeleptului/ de Patrick Rothfuss

Autor: Ziarul de Duminica

10.10.2013, 23:42 374

Scriitorul Patrick Rothfuss a avut norocul de a se naşte în Wisconsin unde iernile lungi şi grele şi lipsa cablului de televiziune l-au determinat să îndrăgească lectura şi scrisul. Încă de copil, mama lui îi citea, mai târziu, în 1991, s-a înscris la Universitatea Wisconsin-Steves Point, pentru a deveni inginer chimist, pasionat fiind de ştiinţele exacte, a renunţat şi s-a apucat de psihologie.  A abandonat-o şi pe aceasta. Urmatorii 6 ani şi i-a petrecut ca student nehotarât, având 3 slujbe şi studiind tot ce l-a interesat - filozofie,  istoria Evului Mediu, teatru, antropologie, sociologie. Dupa 9 ani în care nu a absolvit a fost determinat de universitate să îşi ia licenţa în ... engleză.

Kvothe e în continuare în căutarea răspunsurilor care să îi dezvăluie adevărul despre misteriosul popor Amyr, despre chandrieni şi despre moartea părinţilor săi. Dar drumul către adevăr este presărat cu primejdii, iar Kvothe trebuie să se confrunte cu legendarii mercenary Adem, să încerce să repare onoarea familiei sale şi să călătorească în regatul Fae. Acolo o va întâlni pe Felurian, o femeie zână căreia nu-i poate rezista sau supravieţui nici un bărbat…

Kvothe face primii paşi în drumul său eroic şi află cât de grea poate să fie viaţa când ajungi să fii considerat o legendă vie.

 

prolog

O tăcere întreită

Veneau zorii. Hanul Piatra de Hotar era tăcut. Şi era o tăcere întreită.

Partea cea mai evidentă era o linişte mare, ca un ecou al lucrurilor care lipseau. Dacă ar fi fost o furtună, picăturile de ploaie s‑ar fi lovit şi ar fi răpăit pe viţa de vie din spatele hanului. Tunetul ar fi murmurat şi ar fi bubuit şi ar fi alungat tăcerea de pe drum asemenea frunzelor căzute toamna. Dacă ar fi existat călători agitaţi în camerele lor, aceştia ar fi exagerat şi ar fi mormăit tăcerea asemenea viselor destrămate, pe jumătate uitate. Dacă ar fi fost muzică acolo... dar nu, sigur că nu exista niciun fel de muzică. De fapt, nu era nimic din toate astea, şi aşa tăcerea rămânea.

În interiorul Pietrei de hotar, un bărbat brunet închise în urma sa uşa din spate. Mişcându‑se prin întunericul perfect, el se strecură prin bucătărie în cârciumă şi în jos pe scări, la subsol. Cu uşurinţa dată de o îndelungată experienţă, el evita scândurile nefixate, care puteau geme sau ofta sub greutatea lui. Fiecare pas făcut încet însemna doar o mică bătaie în podea. Făcând asta, el adăuga, pe furiş, mica sa tăcere mai marelui ecou. Era făcut un fel de amalgam, un contrapunct.

Cea de‑a treia tăcere nu era uşor de observat. Dacă ai fi ascultat destul de mult, ai fi început s‑o simţi în frigul geamului şi în tencuiala pereţilor netezi din camera hangiului. Era lada întunecată de la piciorul patului tare şi îngust. Şi era în mâinile omului care zăcea acolo, nemişcat, uitându‑se după primul indiciu palid de lumină a zorilor.

Omul avea părul cu adevărat roşu, roşu ca flacăra. Ochii lui erau întunecaţi şi distanţi, şi el stătea lungit cu aerul resemnat al cuiva care renunţase de mult la orice speranţă de somn.

Piatra de Hotar era al lui, la fel cum şi cea de‑a treia tăcere era a lui. Aşa şi trebuia, aceasta fiind cea mai mare tăcere dintre cele trei, care le încorpora pe celelalte. Era adâncă şi întinsă ca finalul de toamnă. Era grea ca o piatră mare de la confluenţa apelor. Era sunetul răbdător, de floare tăiată, al unui om care aşteaptă să moară.

 

capitolul 1

Măr şi soc

Bast se gârbovi plictisit peste tejgheaua lungă de mahon. Privi prin camera goală, oftă şi scotoci în jur până găsi o cârpă curată. Apoi, cu privirea resemnată, începu să lustruiască o porţiune din tejghea.

După o clipă, Bast se aplecă şi se chiorî la un fir minuscul de praf. Îl râcâi şi se încruntă la vederea petei uleioase lăsate de deget. Se aplecă mai aproape, aburi tejgheaua cu răsuflarea şi o lustrui vioi. Se opri, răsuflă cu putere pe lemn şi scrise un cuvânt obscen pe locul aburit.

După ce aruncă deoparte cârpa, Bast îşi croi calea printre mesele şi scaune goale spre ferestrele largi ale hanului. Rămase acolo o vreme îndelungată, uitându‑se la drumul murdar care trecea prin centrul oraşului.

Bast oftă din nou şi începu să se plimbe prin cameră. Se mişca elegant ca un dansator şi cu nonşalanţa perfectă a unei pisici. Dar când îşi trecu mâinile prin părul negru, mişcarea era agitată. Ochii albaştri dădeau târcoale camerei la nesfârşit, ca şi cum ar fi căutat o ieşire. Ca şi cum ar fi căutat ceva ce nu mai văzuse de o sută de ori până atunci.

Dar nu era nimic nou. Mese şi scaune goale. Scaune goale la bar. Două butoaie uriaşe se aflau pe tejgheaua din spatele barului, unul pentru whisky, celălalt pentru bere. Între butoaie se afla o panoplie plină de sticle: toate culorile şi formele. Deasupra sticlelor atârna o sabie.

Ochii lui Bast căzură din nou pe sticle. Le fixă cu privirea pentru un moment lung, speculativ, apoi se duse în spatele barului şi aduse o cană grea de lut. Respiră adânc, îndreptă un deget către prima sticla din rândul de jos şi începu să cânte numărând pe linie.

Arţar şi prăjină

Prinde în mână

Cenuşă în foc

Boabe de soc

Termină de cântat, apoi se îndreptă către o sticlă verde bondoacă. Răsuci capacul de plută, luă o înghiţitură de probă, făcu apoi o faţă acră şi tresări. Lăsă repede sticla jos şi luă alta, roşie, curbată. Sorbi şi din aceasta, îşi frecă buzele umede una de alta, gânditor, apoi dădu din cap şi turnă cu generozitate în cană.

Arătă cu degetul următoarea sticlă şi începu din nou numărarea:

Lână. Nevastă.

Luna pe cer.

Răchită. Fereastră.

O lumânare.

De data aceasta, fu o sticlă transparentă, cu conţinut lichid galben pal. Bast smulse dopul şi turnă cu spor în cană, fără ca măcar să guste mai întâi. Puse sticla deoparte, luă cana şi o răsuci serios înainte de a lua o înghiţitură. Zâmbi cu un zâmbet strălucitor şi ciocăni noua sticlă cu degetul, făcând‑o să răsune uşor înainte de a începe cântecul din nou:

Butoi. Orz.

Piatră şi doage.

Vânt şi apă...

Parchetul scârţâi, şi Bast se uită într‑acolo, zâmbind strălucitor.

 

– Bună dimineaţa, Reshi.

Hangiul cu părul roşu era la baza scărilor. Îşi trecu degetele lungi peste şorţul curat şi mânecile lungi pe care le purta.

– Oaspetele nostru încă nu s‑a sculat?

Bast dădu din cap.

– Niciun foşnet sau scârţâit.

– A avut câteva zile grele, zise Kote. Cred că asta îşi spune cuvântul.

Ezită, apoi ridică capul şi mirosi.

– Ai băut?

Întrebarea era mai mult din curiozitate decât acuzatoare.

– Nu, zise Bast.

Hangiul ridică o sprânceană.

– Am gustat, declară Bast, subliniind cuvântul. Gustatul vine înaintea băutului.

– A, zise hangiul. Deci te pregăteai să bei, atunci?

– Zei mărunţi, da, zise Bast. Până nu mai pot. Ce naiba să fac altceva aici?

Bast scoase cana de sub bar şi se uită în ea.

– Speram să fie de soc, dar am luat un fel de pepene galben.

Învârti cana speculativ. Plus ceva picant. Luă o altă înghiţitură şi îngustă ochii gânditor.

– Scorţişoară? întrebă, uitându‑se la rândurile de sticle. Oare mai avem vreun pic de soc?

– E pe‑acolo pe undeva, zise hangiul, fără să se obosească să se uite la sticle. Opreşte‑te o clipă şi ascultă, Bast. Trebuie să vorbim despre ce‑ai făcut noaptea trecută.

Bast amuţi.

– Ce‑am făcut, Reshi?

– Ai oprit creatura de la Mael, zise Kote.

– A!

Bast se relaxă, făcând un gest de desconsiderare.

– Doar l‑am încetinit, Reshi. Atât.

Kote clătină din cap.

– Ţi‑ai dat seama că nu era vreun nebun oarecare. Ai încercat să ne avertizezi. Dacă n‑ai fi fost atât de iute de picior...

Bast se încruntă.

– N‑am fost chiar atât de rapid, Reshi. L‑a prins pe Shep.

Se uită în jos, la parchetul bine lustruit de lângă bar.

– Îmi plăcea Shep.

– Toată lumea va crede că ucenicul fierarului ne‑a salvat, zise Kote. Şi aşa e, probabil, cel mai bine. Dar eu ştiu adevărul. Dacă nu erai tu, toată lumea de‑aici ar fi fost măcelărită.

– O, Reshi, dar nu‑i adevărat, zise Bast. Tu l‑ai fi ucis ca pe‑un pui. Doar că am ajuns eu înaintea ta.

Hangiul îl dezaprobă.

– Ultima noapte m‑a pus pe gânduri, zise. Mă întreb ce am putea face pentru ca lucrurile să fie un pic mai sigure pe‑aici. Ai auzit vreodată de Vânătoarea călăreţului alb?

Bast zâmbi.

– A fost cântecul nostru înainte de a fi al tău, Reshi.

Trase aer în piept şi cântă cu voce plăcută de tenor:

Călăreau caii albi ca zăpada.

Arcul din corn alb, iar din argint le era lama.

Purtau ramuri proaspete şi suple,

Roşu şi verde aveau pe frunte.

Hangiul aprobă.

– Exact la versul ăsta mă gândeam. Crezi că te poţi ocupa de asta în timp ce pregătesc lucrurile pe‑aici?

Bast dădu din cap cu entuziasm şi se repezi de‑a dreptul, oprindu‑se în uşa bucătăriei.

– Nu‑ncepi fără mine, nu? întrebă el cu nerăbdare.

– Începem imediat ce oaspetele mănâncă şi se satură, zise Kote.

Apoi, văzând expresia de pe faţa elevului său, se potoli un pic.

– Îmi imaginez că toate astea îţi vor lua vreo două ore.

Bast se uită pe uşă, apoi înapoi. Amuzamentul licări pe faţa hangiului.

– Şi voi anunţa eu când începem.

Îl concedie cu un semn al mâinii.

– Acum du‑te.

*

Omul care îşi spunea Kote trecu la rutina din hanul Piatra de Hotar. Se mişca asemenea unui ceas, a unei căruţe coborând pe un drum cu făgaşe bine determinate.

Prima fu pâinea. Amestecă făină, zahăr şi sare, cu mâinile, fără să se deranjeze să măsoare. Frământă aluatul, rotunji apoi pâinile şi le lăsă să dospească. Puse cu lopata cenuşă din soba din bucătărie şi aprinse focul. Apoi se duse în camera de zi şi aprinse focul în căminul din piatră neagră, măturând cenuşa din vatra masivă de‑a lungul peretelui nordic.

Turnă apă, se spălă pe mâini şi aduse o bucată de carne de oaie de la subsol. Tăie surcele, le aruncă pe foc, bătu pâinea crescută şi o mută mai aproape de o sobă proaspăt încălzită.

Şi apoi, brusc, nu mai era nimic de făcut. Totul era gata. Totul era curat şi aranjat.

Omul cu părul roşu stătea în spatele barului, iar ochii lui se întoarseră încet din depărtări, concentrându‑se pe aici şi acum, la han în sine.

Privirea i se opri pe sabia care atârna pe peretele de deasupra sticlelor. Nu era o sabie deosebit de frumoasă, nu era ornamentată şi nici nu avea ceva care să ia ochii. Era ameninţătoare într‑un fel. În felul în care e ameninţătoare o stâncă înaltă. Era cenuşie, netedă şi rece la atingere. Era ascuţită ca sticla spartă. În lemnul negru al plăcii al panopliei era cioplit un singur cuvânt: Sminteala.

Hangiul auzi paşi grei pe palierul exterior de lemn. Zăvorul uşii se zgudui, urmat de un salut puternic şi un bubuit în uşă.

– O clipă! strigă Kote.

Grăbindu‑se către uşa din faţă, întoarse cheia grea în încuietoarea uşii de aramă lustruită.

Graham stătea gata să bată în uşă cu mâna lui groasă. Faţa încreţită i se despică într‑un zâmbet când îl văzu pe hangiu.

– Iar a deschis Bast în locul tău în dimineaţa asta? întrebă el.

Kote zâmbi tolerant.

– E băiat bun, declară Graham.

– Doar un pic cu căpuţul. Credeam că ai închis pentru azi. Îşi drese glasul şi se uită la picioare pentru un moment. N‑aş fi fost surprins.

Kote puse cheia în buzunar.

– Deschis ca de obicei. Ce pot face pentru tine?

Graham se aşeză în uşă şi făcu semn din cap spre stradă, unde, într‑o căruţă din apropiere, se aflau trei butoaie. Erau noi, din lemn pal, lustruit, şi cu cercuri strălucitoare de metal.

– Ştiam că nu voi avea parte de somn noaptea trecută, aşa că am asamblat unul pentru tine. În plus, am auzit că Bentonii vin astăzi cu primul transport de mere târzii.

– Îţi mulţumesc.

– Numai bune să te ţină toată iarna.

Graham se duse şi se sprijini cu mândrie de un butoi. Nimic nu se compară cu un măr iernatic dacă e să previi foamea.

Se uită cu o licărire în ochi şi lovi din nou marginea butoiului.

– Te‑ai prins? Butoi?

Kote gemu un pic, frecându‑şi faţa.

Graham chicoti şi îşi trecu o mână peste una dintre strălucitoarele cercuri metalice ale butoiului.

– N‑am mai făcut până acum un butoi cu aramă, dar acesta a ieşit mai frumos decât am sperat. Să‑mi spui dacă nu se ţin bine. Voi avea eu grijă de ele.

– Mă bucur că n‑au fost prea multe probleme, zise hangiul. Pivniţa se umezeşte. Mă tem că fierul ar rugini în câţiva ani.

Graham dădu din cap.

– Asta‑i de‑a dreptul sensibil, zise el. Nu se gândesc prea mulţi la viitor.

Îşi frecă mâinile.

– Îmi dai o mână de ajutor? N‑aş vrea să scap vreunul şi să‑ţi zgârii podelele.

Se puseră pe treabă. Două dintre butoaie de aramă fură duse la subsol, în timp ce cel de‑al treilea fu manevrat prin spatele barului, prin bucătărie şi în cămară.

După aceea, bărbaţii îşi făcură drum înapoi în cameră de zi, fiecare pe partea lui de bar. Se aşternu un moment de tăcere, timp în care Graham se uită prin berăria goală. La bar erau două scaune mai puţin decât ar fi trebuit şi exista un spaţiu gol lăsat de o masă lipsă. Într‑o berărie ordonată, aşa ceva era la fel de evident ca dinţii lipsă.

Graham îşi luă privirea de la o bucată de podea bine curăţată de lângă bar. Băgă mâna în buzunar şi scoase cu mână tremurândă o pereche de lame tocite de fier.

– Dă‑mi, te rog, o bere mică, Kote, zise el cu voce aspră. Ştiu că e devreme, dar o să am o zi lungă. Îi ajut pe cei din familia Murrion să‑şi aducă grâul de pe câmp.

Hangiul scoase berea şi i‑o înmână tăcut. Graham bău jumătate dintr‑o înghiţitură lungă. Ochii îi erau roşii pe margini.

– Proastă noapte pentru afaceri, zise el, fără a stabili un contact vizual, apoi luă o altă înghiţitură.

Kote dădu din cap. Proaste afaceri noaptea trecută. Şanse erau, fu tot ce Graham avea de spus despre moartea unui om pe care‑l cunoştea dintotdeauna.

Aceşti oameni ştiau totul despre moarte. Îşi uciseseră şeptelul. Pieriseră din pricina febrei, a unei căderi sau ale unor oase rupte nevindecate. Moartea era ca un vecin neplăcut. Nu vorbeai despre el, de teamă că te‑ar putea auzi şi s‑ar hotărî să vină în vizită.

Cu excepţia poveştilor, desigur. Poveştile cu regi otrăviţi şi dueluri şi războaie vechi erau în regulă. Îmbrăcau moartea în alte straie şi o trimiteau departe de uşa ta. Un horn în flăcări sau un fum înecăcios erau îngrozitoare. Dar procesul lui Gibea sau asediul Enfastului erau altceva. Erau ca rugăciunile, ca farmecele murmurate noaptea târziu, când mergeai singur prin întuneric. Poveştile erau ca amuletele de o jumătate de penny cumpărate de la un negustor ambulant, doar aşa, ca să fie.

– Cât timp va mai fi scribul prin zonă? întrebă Graham după un moment, cu vocea răsunând în cană. Poate că ar trebui să dau şi eu comandă de vreo scriere, în caz că aş avea nevoie.

Se încruntă un pic.

– Tata le zicea de obicei hârtii de îngropăciune. Nu‑mi amintesc cum se numesc de fapt.

– Dacă e vorba să ai grijă doar de bunurile tale, e o dispoziţie de proprietate, zise hangiul ca un lucru bine ştiut. Dacă se referă la alte lucruri, se numeşte mandat de voinţă declarată.

Graham ridică o sprânceană la hangiu.

– Aşa am auzit, în orice caz, zise hangiul, privind în jos şi frecând tejgheaua cu o cârpă albă curată. Scribul a amintit ceva în sensul ăsta.

– Mandat… murmură Graham în cana lui. Cred că voi cere doar hârtii de îngropăciune şi oficial o să‑l las pe el să facă toate astea, după bunul plac.

Se uită la hangiu.

– Şi alţii probabil vor vrea şi ei aşa ceva, vremurile fiind cum sunt.

Preţ de o clipă păru că hangiul se încruntă iritat. Dar nu, el nu făcu nimic de acest gen. În picioare în spatele barului, afişa, ca întotdeauna, expresia lui calmă şi plăcută. Dădu uşor din cap.

– A zis că va fi disponibil în jurul amiezii, zise Kote. A fost un pic tulburat de ce s‑a întâmplat noaptea trecută. Oricine ar apărea înainte de prânz, am impresia că va fi dezamăgit.

Graham ridică din umeri.

– N‑ar trebui să fie nicio diferenţă. Oricum nu vor fi decât zece oameni în tot oraşul până la prânz.

Mai luă o înghiţitură de bere şi se uită pe fereastră.

– Azi e zi de mers la câmp şi asta e sigur.

Hangiul păru să se relaxeze un pic.

– Va fi aici şi mâine. Deci nu este nevoie ca toată lumea să se grăbească azi. Nişte nelegiuiţi i‑au furat calul pe la Vadul Popii, iar el încearcă să găsească unul nou.

Graham ţâţâi înţelegător.

– Bietul de el. Nu va găsi un cal nici de drag, nici pentru bani în toiul recoltei. Nici Carter n‑a putut s‑o înlocuiască pe Nelly după ce chestia aia care seamănă cu un păianjen l‑a atacat în apropierea podului Vechii Pietre.

Clătină din cap.

– Nu e în regulă ca ceva de genul ăsta să se întâmple la nu mai mult de două mile de uşa noastră. Pe vremea când…

Graham se opri.

– Pe bunii zei, parcă sunt bătrânul meu tată.

Îşi puse bărbia în piept şi adoptă un ton morocănos.

– Pe când eram eu copil, aveam vreme cum trebuie. Morarul nu mânărea cântarul şi lumea ştia să‑şi vadă de treabă.

Pe faţa hangiului apăru un zâmbet nostalgic.

– Tatăl meu spunea că berea era mai bună, iar drumurile aveau mai puţine şanţuri.

Graham zâmbi, dar zâmbetul dispăru repede. Privi în jos, parcă jenat de ceea ce era pe cale să spună.

– Ştiu că nu eşti de pe‑aici, Kote. Asta e greu. Unii cred că un străin abia dacă ştie ceasurile zilei.

Trase aer adânc în piept, tot fără să‑l privească pe hangiu în ochi.

– Dar îmi închipui că ştii lucruri pe care alţii nu le ştiu. Vezi lucrurile altfel.

Ridică privirea, cu ochii serioşi şi obosiţi, întunecaţi pe margini de la lipsa de somn.

– E situaţia atât de sumbră cum pare în ultima vreme? Drumurile aşa de rele. Oamenii jefuiţi şi...

Cu un efort evident, Graham se abţinu din nou să se uite la porţiunea goală din încăpere.

– Toate impozitele astea noi fac lucrurile aşa de grele. Băieţii Grayden sunt pe cale să piardă ferma. Şi păianjenul ăla.

Luă încă o înghiţitură de bere.

– E situaţia aşa de rea cum pare? Sau am îmbătrânit ca tata şi acum totul are un gust mai amar faţă de atunci când eram copil?

Kote şterse îndelung tejgheaua, de parcă simţea o repulsie să vorbească.

– Cred că situaţia e rea de obicei, într‑un fel sau altul, zise el. Se poate ca doar noi, cei mai în vârstă, să o vedem aşa.

Graham începu să dea din cap, apoi se încruntă.

– Doar că tu nu eşti în vârstă, nu? De multe ori uit asta.

Îl studie din cap până‑n picioare pe bărbatul cu părul roşu.

– Vreau să spun că te mişti ca un moş, vorbeşti ca un moş, dar nu eşti bătrân, nu? Pun pariu că ai jumătatea vârstei mele.

Se încruntă la hangiu.

– Totuşi, câţi ani ai?

Hangiul zâmbi obosit.

– Destul de mulţi ca să mă simt bătrân.

Graham pufni.

– Prea tânăr pentru a te văicări ca un moş. Ar trebui să fii afară curtând femei şi intrând în necazuri. Lasă‑ne pe noi, cei mai în vârstă, să ne plângem de cum se înmoaie articulaţiile lumii.

Bătrânul dulgher se ridică de la bar şi se întoarse pornind spre uşă.

– Mă întorc în pauza de masă de la prânz, ca să vorbesc cu scribul tău. Nu‑s singurul. O mulţime de lume vrea să obţină unele acte oficiale, dacă tot au ocazia.

Hangiul inspiră profund şi expiră încet.

– Graham?

Omul se întoarse cu o mână pe uşă.

– Nu doar tu crezi asta, zise Kote. Situaţia e proastă şi instinctul îmi spune că va deveni şi mai proastă. N‑ar strica nimănui să se pregătească pentru o iarna grea. Şi să vadă dacă se poate apăra la nevoie.

Hangiul ridică din umeri.

– Oricum, asta e doar ce‑mi spune instinctul.

Gura lui Graham era o linie sumbră. Îşi înclină o singură dată capul, într‑o aprobare serioasă. – Mă bucur că nu e doar instinctul meu.

Apoi zâmbi forţat şi începu să‑şi suflece mânecile, îndreptându‑se spre uşă.

– Trebuie să faci fân cât străluceşte soarele, totuşi, zise el.

 

Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura RAO

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO