Este uluitor cât de puţin teatru se publică, în comparaţie cu proza şi poezia. Şi totuşi, nu atât de uluitor dacă ne aducem aminte că dramaturgilor români le sunt preferaţi net cei străini, care „dau mai bine”. Mai există impedimentul neaceptării de către teatre, în repertoriu, a pieselor deja publicate. O captivantă aberaţie, căci câţi potenţiali spectatori s-ar pierde aşa?
Carmen Dominte este o autoare complexă, care a migrat treptat şi nu definitiv dinspre poezie şi proză înspre teatru. Pe lângă aceste preocupări, ea mai practică anumite activităţi complicate, rafinate şi chiar periculoase: universitatea, pianul şi echitaţia. Plecând de la aceste premise, ne putem gândi foarte lejer că teatrul ei va fi elegant, dar convenţional. Într-adevăr, scriitoarea a obţinut premii în mai multe direcţii literare, dar mai cu seamă pentru teatrul de copii.
Teatrul parlamentar
Cu atât mai mare va fi surpriza lecturii volumului Oraşul de nisip, Tracus Arte. Aşa cum nu mă aşteptam, laturile argotice, hiperrealiste şi adolescentine, ies la iveală în piesa omonimă, care se desfăşoară într-o „clădire dezafectată”. Indicaţiile scenice sunt minimale, aşa cum se cade în teatrul contemporan, unde regizorul negociază şi renegociază totul cu dramaturgul. Acestea pot fi suplinite de onomastică. De exemplu, personajele primei piese se numesc Elvis şi Rafael, deşi ei funcţionează ca hingheri. Vorbirea în mă şi bă este mai frecventă decât în Parlament. După care, exotismul onomastic se revarsă în pitoresc de mahala: „Bă, ascultă la mine, potaia aia se fute acum ca o căţea”. Normal ar fi ca această violenţă verbală să frizeze sarcasmul, însă fibra „subţire” a autoarei se face simţită în ironie. Iată birocraţia autoglorificată: „Proces verbal întocmit astăzi doisprezece septembrie 1983 cu privire la şedinţa de comitet din cadrul secţiei de matriţe de la fabrica de încălţăminte şi calapoade”.
În contrapunct, mereu vom găsi la Carmen Dominte visarea şi iluzionarea, compensaţie a decorului deprimant: Rafael: „Bă, se făcea că totul se transformase-n nisip: casele, pomii, maşinile, blocurile, oamenii, copiii, câinii, vrăbiile, terasele, porumbeii, statuile; bă, totul, mă-nţelegi? Totul era nisip”. Bine, aici e vorba despre alegoria transparentă a instabilităţii, a lipsei de fundament a lumii pentru nişte tineri lipsiţi de repere, dar buni în fond. (Rugămintea e să fiţi răbdători cu nesincronizările mele: scriu, totuşi, în tipul unei zdrobitoare şedinţe universitare. Măcar asta e partea bună a universităţii în comparaţie cu corporaţia ori administraţia: în şedinţe, poate omul desfăşura activităţi paralele, cu adevărat importante).
Altă minipiesă, Natură moartă cu peisaj, are loc în curtea unei şcoli de cartier unde portarul se luptă cu recuzita: „Pizda mamii ei de ţeavă...îmi bag picioarele în gâtul ei puturos”, cât şi cu aspectul profesional: „mă cac în ea de barbă...ce s-o mai rad dacă iar creşte”. Iată avantajul teatrului publicat: limbajul se poate simţi în largul lui, când este cazul (dar am văzut şi destule piese în care actorilor li se permitea să fie spurcaţi la gură cât încape – deşi parcă s-a mai domolit tendinţa aceasta veristă)!
Când intră în scenă puştii veniţi să pleoştească un graffiti pe zidul şcolii, inocenţa lingvistică nu prinde nici atunci rol în distribuţie:
Doro: „Tu ai pipota moale ca elasticul”.
Felix: „Pe mă-ta să ţi-o desenezi în baie, să te holbezi la ea când te caci”.
Portretul adolescentului în societatea post-industrială este completat cu ameninţări criminale şi cu exprimări argotice în vogă:
Doro: „Acum e la modă să fii dereglat sexual. Când vrei să ne dereglăm?”.
Oricât de dereglate ar fi noile generaţii, încărcătura de teribilism declanşează efecte comice. Dacă Cioran era dezamăgit că a avut succes la liceeni, în zilele noastre ar fi şi mai nefericit, căci sinuciderea e la mare modă:
„Doro: Dar eu vreau să mă sinucid, sunt prea tânăr ca să mai trăiesc.
Felix: What’s the point?
Doro: Pointul e că nu e niciun point”.
Autoarea foloseşte abil paradoxul şi clişeele verbale sau gestuale pentru a reliefa caractere şi mentalităţi. Abordarea este behavioristă, din exterior spre interior, şi funcţionează perfect: nu e deloc nevoie de indicaţii regizorale elaborate. Referitor la graffiti, Felix scandează: „Vino mamă să mă vezi, cum pe zid trag linii verzi”.
Când apar regretele pentru uciderea portarului de la instituţia vandalizată, Felix reacţionează jmechereşte: „Ţi s-a bulit softu’, frate!”. În spatele acestor grozăveli, autoarea învăluie întrebări despre stări de lucruri grave, o temă constantă fiind decăderea umanităţii ca specie.
Ironia ospitalieră
O abordare camusiană se încearcă în Fotografii cu Mickey Mouse, în care personajele sunt Sisif fericit şi Sisif îndurerat, iar decorul o poartă imensă. Dacă existenţialismul decretase că existenţa precede esenţa, în piesa de faţă sistemul impune donarea esenţei la centrele de colectare. În special memoria afectivă este vizată. Sisif fericit apare ca spălat pe creier, golit de ataşamente fireşti, în timp ce Sisif îndurerat este un sentimental: „mie îmi place să-mi beau cafeaua în fiecare dimineaţă în cana mamei, pentru că mâinile ei au ţinut-o de nenumărate ori, să mă uit la televizor din fotoliul bunicului, pentru că acolo îşi ţinea bunicul cărţile de istorie, să îmi strâng mărunţisul în puşculiţa pe care mi-a dăruit-o bunica atunci când am împlinit cinci ani, să port ramele de ochelari ale tatălui pentru că de câte ori mă privesc în oglindă, am impresia că mă uit la el şi aş putea continua aşa cu fiecare obiect din casă”. Obiectele, aşadar, dobândesc funcţie spirituală dacă au vechime. Doar obiectele noi sunt descărcate de stil şi perisabile, încurajând consumismul.
Titlurile pieselor lui Carmen Dominte reprezintă o antiteză sau chiar un oximoron la adresa conţinutului. De exemplu, exuberantul titlu Viva la vida este o minipiesă cu un singur personaj, Vasi, tot el completând decorul scenei iniţial goale. Un personaj nevăzut, dar auzit, este mama, ruinată fizic după plecarea soţului.
În stil beckettian, Vasi se filmează în timp ce îşi condamnă tatăl care şi-a abandonat familia cu mult timp în urmă: „Dragă tată... sau cum să-ţi spun? (se întoarce cu faţa) Bă, ieri am primit scrisoarea de la tine, ce te-a apucat, mă, să ne scrii? Futu-ţi geana mă-tii... tocmai ieri, când a fost prima zi în care nu m-am mai smiorcăit ca un rahat”. Vasi recurge la tehnici beckettiene, întâlnite în Krapp’s Last Tape şi în Play. Astfel, „el ţine între mâini obiectivul ca pe un chip”, ori variază unghiul de filmare, ca la Tarkovski: „Vasi împinge cu o mână camera de filmat încât acum camera filmează podeaua”.
Întreaga piesă este un joc între duritate şi sensibilitate. Sub aparenţa durului se ascunde un suflet rănit. Tatăl plecat a fost violent şi laş, dar fiul abandonat nu poate să nu-l iubească, sau să îl invoce ca model idealizat. Discuţia cu tatăl fictiv funcţionează ca un jurnal justificator. De exemplu, experienţa sexuală cu o virgină: „eu i-am spus că dacă stă cuminte, termin repede şi n-o s-o doară deloc, da nebuna, nu...că ea e virgină, că o s-o bată mama ei dacă află, că n-a crezut că o să-i fac aşa ceva, că ce-o să facă ea acum... apoi a băgat texte d-alea greţoase rău, cu sentimentele şi cu iubirea, de mă uitam prostit la ea şi parcă vorbea chineză, frate... mamă, ce-mi venea s-o omor atunci... mă piş pe iubirea ei de tută proastă, ce-mi pasă mie că era virgină... că doar ea singură a vrut-o, cu guriţa ei dată tare cu ruj mov, a zis să mergem la subsol, că e mai răcoare şi nu ne vede nimeni”. Vasi nu e o brută, însă nu suportă ipocrizia şi neasumarea deciziilor luate.
Arhetipuri de pe scară
Adam şi Eva îi are ca protagonişti pe soţii Bălănescu, interogaţi de o reporteriţă în decorul lor casnic, decupat parcă din kitchen sink drama: „o sufragerie banală la etajul patru dintr-un bloc de la periferie”. Incipitul este relevant pentru mica burghezie: „Să nu-mi spargeţi vitrina”. Subiectul senzaţional este atacul de cord suferit de Adam Bălănescu în urma consumului de pastile Extasy. În pofida decorurilor minimaliste, Carmen Dominte nu a uitat niciodată să-şi stârnească publicul cu situaţii senzaţionaliste, adică cu un senzaţional caraghios. Caraghioslâcul rezultă din deviaţiile aberante de la subiect. De pildă, soţul se întoarce de la cutia poştală cu două plicuri, dintre care unul conţine o reclamă la o excursie ieftină în Bulgaria. Replicile se încrucişează surprinzător:
„REPORTER: V-aţi gândit să mergeţi în acea excursie?
EVA: De gândit ne-am gândit...da’ a trebuit să renunţăm. Ştiţi, eu am rău de autocar, mă ia cu leşin de la stomac.
REPORTER: N-aţi încercat să sugeţi o lămâie? Vă ia greaţa cu mâna.
EVA: La vârsta mea, frumos mi-ar şade să ling o lămâie pe şezlong, la plajă”.
Eva, totuşi, are ceva de Coană Chiriţa. I-ar fi plăcut să se ducă în Bulgaria ca să se poată lăuda că a trecut şi ea graniţa. I-ar fi „crescut box-office-ul” pe scară...
Carmen Dominte se anunţă a fi un dramaturg cu resurse nebănuite şi cu un viitor cert. Ca pe vremea Daciei literare, avem nevoie de piese româneşti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
