Ziarul de Duminică

Teatrul cu un singur personaj

Teatrul cu un singur personaj
22.06.2007, 13:44 668

In piesele parabolice ale lui Marin Sorescu, recent reeditate*, economia de mijloace a creatorului si rarefierea optiunilor eroilor sunt interdependente. Autorul isi joaca partitura grava pe o muchie de cutit, intr-un decor redus la cate un element sau o materie dominanta: carnea nesfarsita a pestelui in Iona, piatra alba a catedralei in Paracliserul, apa ce acopera totul in Matca. Aici sau acolo, personajul se trezeste aruncat si izolat, fara putinta de scapare.

O situatie-limita: Iona, Paracliserul si Irina vor lua act de ea intr-un proces accelerat al comprehensiunii. Paracliserul infatiseaza versantul pozitiv, "constructiv" al acestei autopozitionari. Catedrala da o senzatie de "prea mult spatiu si prea putin timp", pietrele din zid fiind indecent de noi si neafumate, si ranjind ca niste dinti de drac. Incet-incet, evlavios la modul activ, Paracliserul le va "suda" cu fum de rugaciune, aprinzand lumanari si suflandu-si, cu ele, sufletul pe toti peretii. Firidele sunt obositor de largi, insa finalul este apoteotic. Batranul cucernic isi da foc vesmintelor, pentru a deveni el insusi o lumanare arzand pana la capat.
Sinuciderea, pacat grav in scara de valori a crestinismului, devine in parabolele lui Sorescu cea mai buna solutie de iesire din scena. E adevarat ca Paracliserul are o doza de inconstienta, iar Irina, scuza suprema a salvarii nou-nascutului. Iona insa, cel mai cunoscut protagonist sorescian, alege suicidul la capatul unei reflectii profunde, si nu ca substitut al acesteia. Poate fi el, atunci, inteles? Daca teatrul cu un singur personaj este "intru catva, inventia lui Marin Sorescu", dupa cum sustine Nicolae Manolescu intr-una dintre cele mai originale analize consacrate trilogiei, merita sa insistam asupra raporturilor dintre protagonist si lumea ce i-a fost data de catre dramaturgul-demiurg.
De ce teatru cu un singur personaj? Cum il alegem? Si cum ii scoatem din spotul de lumina pe semenii lui? Sa observam, mai intai, ca nici Iona, nici Paracliserul nu sunt cu desavarsire singuri. In prima tragedie vedem un cuplu "profesional", Pescarul I si Pescarul II, purtand cate o barna in spinare, fara sa scoata vreun cuvant; iar chitul multiplicat la nesfarsit nu apare, nici el, ca un element neglijabil de decor, un aspect minor al lumii. Este... chiar lumea, figurata plastic si descoperita ca atare pe parcurs, exteriorul transformat in inchisoare cu gratii de carne, orizontul ca o burta de peste urias. In a doua piesa, de asemenea, ne retine privirile un Paznic surd, care se apuca sa demonteze schelele, lasandu-l pe bietul Paracliser sa leviteze sub cupola. Singuratatea protagonistului nu este asadar totala. Dar, fara sa incerc un joc de cuvinte, ea ramane absoluta. Pescarii muti si Paznicul tare de urechi nu comunica in nici un fel cu eroii nostri, nu intra in contact cu ei, nu par sa le perceapa prezenta. Cu atat mai putin, drama. Ei se afla, de fapt, intr-un alt plan al tragediei si evolueaza dupa o logica proprie, autonoma in raport cu cea expusa pe "culoarul" central.
Este deci eroul principal "insasi lumea", nu un subiect care se opune lumii, ci unul care "o contine" (N. Manolescu)? Interpretarea e realmente frumoasa, dar textele soresciene nu o sustin. Iona e singur in lume si Paracliserul la fel, cel din urma avand fata de primul supapa transcendentala, credinta mantuitoare in Dumnezeu. Iar acest cuvant de o simplitate si o vastitate infricosatoare, lumea, trebuie inteles in doua moduri: ca univers fizic dat si ca umanitate schimbatoare si stabila. Exteriorul si interiorul pot fi comutate si definite in functie de aceasta valoare-multime. Daca majoritatea oamenilor ar decide ca o inchisoare este locul cel mai placut de pe Pamant, sensul detentiei s-ar schimba fundamental. Si toti ne-am dori sa fim prizonieri de lux, iar cei care ar ramane pe dinafara ar tanji sa ajunga si ei inauntru. Lumea in prima acceptie se modifica in timpurile vechi dupa cum era voia Creatorului ei; acum, isi schimba contururile si semnificatiile dupa cum i-o dicteaza lumea numarul doi, adica omenirea devenita mediu de existenta.
Daca ar fi cel putin doi eroi - si nu doi intr-unul, la limita schizofreniei -, o noua realitate ar putea fi instituita. Alaturi de episodul potopului, sa ni-l reamintim si pe cel originar, cu Adam si Eva. Dar profetul Iona e redimensionat de dramaturg ca un om "singur, nemaipomenit de singur", care isi pierde pana si ecoul si ajunge sa nu mai aiba nici un reper, cu exceptia propriului nume. Desi uneori se iluzioneaza, omul nu este si nu poate fi Dumnezeu. Nu isi este suficient si nu e niciodata perfect; traieste in timpul care curge, nu in imuabilitatea eternitatii; are un inceput si un final. Existenta lui, a noastra, are capete. Pana la ultimul dintre ele, cel al mortii, viata capata sens numai in sistemul de referinta al unei umanitati inconjuratoare, langa bunici, parinti, frati, sotie, copii, nepoti. Cunoscuti, vecini, colegi, prieteni, dusmani. Fara ei, fara aceasta tesatura umana aruncata ca un val miraculos peste lumea fizica, nu putem vorbi despre existenta in adevaratul inteles al cuvantului. Ci, in cel mai bun caz, despre o "viata" vegetativa, de leguma, pe un camp parasit, la care nimeni nu va ajunge vreodata. Iata-l pe Iona: "- Cum se numeau batranii aceia buni care tot veneau pe la noi cand eram mic? Dar ceilalti doi, barbatul cel incruntat si femeia cea harnica, pe care-i vedeam des prin casa noastra si care la inceput parca nu erau asa batrani? (...) Cum se numea dracia aceea frumoasa, si minunata, si nenorocita, si caraghioasa, formata de ani, pe care am trait-o eu? Cum ma numeam eu?" (p. 41). Cand lumea noastra nu ne mai vede si nu ne mai aude, oricat am vorbi si am dispera, am incetat sa-i mai apartinem. Inchisoarea lui Iona este cumplita lui singuratate.
Nu e de mirare ca Sorescu ajunge, din cateva propozitii si cu cele mai obisnuite cuvinte, la adancimi pe care critica le sondeaza, cu mai mult sau mai putin succes, de aproape patruzeci de ani. In fond, avem de-a face cu cel mai valoros dramaturg roman din perioada postbelica.
*) Marin Sorescu, Teatru, I. Setea muntelui de sare, Nota asupra editiei si Argument de Sorina Sorescu, Grupul Editorial Art, Bucuresti, 2006, 192 p.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO