Horia Garbea este unul dintre cei mai prolifici autori din generatia '90, profitand la maximum de climatul liberal castigat dupa 1989. Scrie piese de teatru, romane si povestiri, compune versuri, comenteaza carti; si are o activitate publicistica intensa, inviorand coloanele diferitelor publicatii cu articole de o mare varietate, de la texte literar-gastronomice la glose savante, de specialist in bridge.
Ubicuitatea scriitorului se vede fericit instrumentalizata in romanul Crime la Elsinore*, o incursiune plina de verva si umor in lumea teatrului romanesc, cu scenele, conflictele si culisele ei. Dramaturgul care stie tot si panorameaza, cu un ochi rau, acest univers pestrit si pitoresc este unul si acelasi cu prozatorul care facea, prin romanul Caderea Bastiliei (1998), o cronica acida a vietii literare bucurestene. Cele doua carti sunt complementare si, pana la un punct, asemanatoare. Aceeasi cursivitate narativa si aceeasi malitie ucigatoare, constituenti de baza ai unor fictiuni inspirate copios din realitate, desi autorul se jura ca... orice oglindire, similitudine, coincidenta sunt pur intamplatoare.
Diferenta este data de echivalarea personajelor fictionale cu cele reale. Caderea Bastiliei era un roman cu cheie, prozatorul fixand mai multe victime din lumea literara damboviteana si modificandu-le putin numele, astfel incat cititorul mai avizat sa faca fara efort suprapunerea. Hazul era, in primul rand, unul al identificarilor. In schimb, in Crime la Elsinore autorul topeste mai multe identitati, personalitati si nulitati din teatrul autohton, obtinand nu atat indivizi, cat tipuri umane. Elementele si aspectele particularizatoare lasa loc celor generale: intr-unul sau altul dintre eroi descoperim o anumita categorie socio-profesionala si un mod de afirmare pe marea scena a Romaniei postrevolutionare. Regizorul Ivan Cosma, directorul Teatrului National din Calarasi, este un mare maestru al combinatiilor "artistice", un ins perfect adaptat economiei de piata, de ale carei oportunitati si supape beneficiaza constant. Relatiile internationale sunt punctul lui forte: teatrul din urbe si-a construit o imagine de focar cultural al Estului, printr-un fel de barter cu omologii occidentali, sud-americani si africani, tratati aici cu "proverbiala ospetie sudica". Afirmarea externa a trupei lui Cosma e detaliata in fragmente savuroase, Horia Garbea neomitand nici una dintre componentele show-ului balcanic: "La plecare, pe Otopeni, fiecare om ce gustase ospitalitatea calaraseana se simtea cam jenat de faptele la care se dedase acolo, la marginea civilizatiei. Toti, persoane cu bun-simt, incercasera sa faca, oricum, ceva pentru trupa de tineri talentati. Macar pentru a revedea fatucele pe care le cantarisera pe mataranga. (...) Astfel, trupa lui Cosma cutreierase lumea. Era de fapt o trupa de mercenari eclectici, ca in razboaiele medievale. Actori, actrite, masinisti luati de pe unde se nimerea, ca in Calarasi nu erau nici de samanta. (...) La actorii si manuitorii trebuinciosi si semitrebuinciosi se adaugau, la nevoie, teatrologi in chip de bagatori de seama si, legati in spatele carutei, cronicarii care daltuiau in hartie nemurirea lui Cosma. Erau plimbati si hraniti, ca Baiazid in cusca lui Gingis-Han. Deprinsi din comunism cu o slugarnicie fripturistica absoluta, nu le venea greu sa relateze turneul intr-o zeama groasa de epitete." (pp. 93-94). Indemanarea coregrafului etilic Sasu, specialist in montari de pe vremea Cantarii Romaniei, succesul la femei al vedetei locale Iacint Manoil, cu figura lui de cal expresiv, zelul extrascenic al actritelor si, nu in ultimul rand, modernismul viziunii regizorale (Cosma, care n-a citit nici o piesa de Shakespeare, dedubleaza, "detripleaza" protagonistii, astfel incat Lady Macbeth are opt ipostaze) asigura reusita fiecarui turneu, iar succesul e augmentat prin reproducerea unor cronici elogioase din inexistente publicatii straine.
In toata aceasta uriasa butaforie, in care amatorismul si snobismul, lacomia si ipocrizia isi dau mana, singurul personaj normal este Camil Deleanu, de profesie inginer, iar in particular, sot agasat de avantul cultural al unei neveste "thaliomane". Uscativa Aurora il cara mereu la teatru, pentru a retrai saptamanal catharsis-ul, iar el evadeaza, cand si cand, in placute petreceri cu prietenii apropiati, la restaurantul "Castravetele de mare". Intr-o parte, o lume imbibata de coruptie, incompetenta, impostura si prostie nerusinata; in cealalta, una a oamenilor obisnuiti, cu scaun la cap, imuni la cantecul sirenelor pseudoartistice. "Rautatea" romancierului se dilueaza o singura data, atunci cand un fragment de o mare frumusete intrerupe desfasurarea evenimentelor, pentru a descrie, pur si simplu, Scena (cu majuscula). Ironia auctoriala se evapora, accentele devenind aproape lirice. O scurta si intensa declaratie de dragoste facuta teatrului autentic si celor care il servesc. Dupa care ne intoarcem, cu Horia Garbea cel satiric, la intamplarile de pomina din Calarasiul novator...
Romanul, delectabil, se citeste pe nerasuflate; si singurul regret al cititorului e ca se termina prea repede. Asa ni se intampla cu toate comediile bune.
*) Horia Garbea, Crime la Elsinore, roman, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006, 176 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
