Ziarul de Duminică

Teatrul Lyric şi istoria casei spătarului Ghica/ de Emanuel Bădescu. GALERIE FOTO

Teatrul Lyric şi istoria casei spătarului Ghica/ de Emanuel Bădescu. GALERIE FOTO

Galerie foto

Autor: Emanuel Badescu

17.10.2014, 00:15 1631

Cândva, partea nordică a actualei Pieţe Valter Mărăcineanu era delimitată de o clădire cu o arhitectură nepotrivită pentru locuire, părând a fi alcătuită din bucăţi de sine stătătoare, adăugate de-a lungul timpului. Învecinarea cu grădina şi casa arhitectului Johann Schlatter poate conduce la presupunerea că a fost construită după planurile acestuia. Este o presupunere şi nimic mai mult. Această clădire ciudată îngloba, probabil, şi vechiul conac, dar ea, privită în ansamblu, pare să fi fost concepută în epoca denumită regulamentară. Aşezată lângă intrarea principală a Grădinii Publice – botezată în 1860 Cişmigiu – se situa şi în apropierea Palatului Domnesc, a cărui grădină înconjurată cu zid   cobora până la uliţa ce ducea la Biserica Luterană. Se poate specula că poziţionarea ei sugerează că proprietarul era o persoană de vază cu trecere la Palat. Într-adevăr, aşa şi era. Casa cu pretenţie de palat aparţinea marelui spătar Costache Ghica, fratele mai mic al domnilor Grigore Ghica IV şi al lui Alexandru Dimitrie Ghica, calitate ce-l îndemnase să candideze la Tron în 1842, după îndepărtarea de la domnie a fratelui său Al.D.Ghica. Spre ghinionul lui a câştigat Gheorghe Bibescu, având susţinerea lui Kiseleff, devenit între timp, sufleteşte vorbind, mai mult român decât rus. Căsătorit din 1834 cu Maria (Mariţica) Văcărescu, fiica poetului Nicolae Văcărescu, avea patru copii născuţi între 1835 şi 1840 : Constanţa, Pulcheria, Mihai şi Alexandrina. Primele două fiice se vor căsători în familia Rasponi-Murat, soţul Constanţei, Gioacchino, fiind nepotul regelui Neapolului, Joachim Murat şi al Carolinei Murat, sora lui Napoleon I Bonaparte. După căsătorie ambele surori vor locui în Ravena.

Ghinionul la care am făcut referire mai sus a constat nu neapărat în pierderea domniei, cât în pierderea soţiei, care dorea cu orice preţ să fie prima doamnă a Valahiei, de unde deducem că ea îşi îndemnase soţul să candideze la Tron. Fiind de o frumuseţe aparte, neafectată de naşteri, Mariţica a răspuns imediat avansurilor curtenitoare ale noului Domn şi el căsătorit. Era un dublu adulter, înfăptuit la câteva zile de la Încoronare, rău privit de Biserică şi de enoriaşii ei, mai cu seamă din clasa înaltă. Din primăvara anului 1843 Mariţica va părăsi casa din uliţa Brezoianu şi se va instala în Palatul Domnesc de peste drum. Căsătoria noului cuplu, după divorţuri complicate de refuzul înalţilor prelaţi de a le acorda, se va consfinţi în 1845 la Focşani. Spătarul, în grija căruia rămăseseră copiii, nu a suportat lovitura şi va adormi întru Domnul la începutul anului 1852, de orfani îngrijindu-se Pulcheria Moret de Blaremberg, sora lui mai mare.

Zece ani mai târziu casa – nu cunosc amănuntele – ajunge în proprietatea Statului, în ea  instalându-se Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Numirea lui Mihail Kogălniceanu în funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri în 10 noiembrie 1863 va avea un impact copleşitor asupra destinului acestei case. Boierul moldovean, om cu avere însemnată şi cu o colecţie de pictură de mare valoare, ştia ca nimeni altul ce are de făcut pentru propăşirea neamului românesc. Ca vechi paşoptist înclina spre liberalism, ca profesor de istorie îmbrăţişa naţionalismul luminat, iar ca om politic lupta pentru europenizare, prin înfiinţarea unor instituţii care să grăbească mult dorita europenizare. Membru fondator la Iaşi al „Societăţii Ateneul Roman”, va strămuta această societate în Bucureşti în 1864, când îl va numi pe profesorul de istorie, arhivistică şi literatură V.A. Urechia, sufletul societăţii ieşene, director general în Ministerul Instrucţiunii Publice. În fruntea acestui minister se vor perinda Dimitrie Bolitineanu, Nicolae Kretzulescu şi Grigore Bengescu, ultimii doi aflându-se şi în fruntea Ministerului de Justiţie, viitorul Ateneului a fost pregătit în detaliu, sădirea ideii sale în rândul iubitorilor de cultură depinzând de strategia adoptată. Între 28 ianuarie şi 25 aprilie 1865 s-au ţinut 32 de prelegeri, primul vorbitor fiind profesorul de botanică şi zoologie de Constantin Esarcu.

În fosta casă Ghica, în corpul dinspre Cişmigiu, s-a amenajat o sală care putea cuprinde 500 de personae. De la prima până la ultima prelegere această sală a fost arhiplină! În 31 octombrie 1865 se va înfiinţa, pe umerii triumfului, „Societatea Atheneul Roman” cu trei secţii: literară, ştiinţifică şi morală, primul preşedinte ales fiind Petre S. Aurelian. Venirea lui C.A. Rosetti în fruntea acestei societăţi, până în 1868, a însemnat şi acordarea de premii. Se făcea astfel un pas înainte către fondarea, în aceeaşi clădire, a „Societăţii Literare Române” la 1 aprilie 1866, rebotezată la 1 august 1867 în „Societatea Academică Română”,care, din 1879, pe baza unui regulament împrumutat de la Academia Franceză, se va numi „Academia Română”. Între timp, în casa cavalerului britanic Sir Stephen Bartlett Lakeman (Mazar Paşa) de pe strada Enei, aceşti creatori de patrie, de conştiinţă naţională, de instituţii de cultură de tip occidental, se adunaseră – cum făcuseră în 1848 în „Partida Naţională” – într-un partid politic numit PNL. Noua Românie pusă pe o traiectorie europeană trebuia susţinută mai cu seamă politic, din interior de acest partid, din exterior de grupările liberale de pe continent, pe atunci în mare vogă. După construirea sediilor acestor două instituţii fundamentale pentru statul care, în urma eliberării de suzeranitatea Sultanului în 1878, va face saltul calitativ de la voievodat la regat, în casa spătarului Ghica, intrată în nu ştiu ce împrejurări în posesia colonelului Dumitrescu-Maican, cel care va achiziţiona brickul „Mircea” şi alte nave pentru România, se va muta pentru o vreme Tribunalul, ce activase sub denumirea de „Curtea Apelativă” în casa Manu de la începutul Căii Rahova.

În 1895 Tribunalul se va muta în noul palat construit de francezul A. Ballu şi de Ion Mincu exact pe locul fostei case Manu. Casa, cumpărată de moşierul călărăşean Marinache Popescu, va fi lăsată în grija fiului său, Leon M. Popescu, domiciliat pe Strada Berzei nr.16. Om luminat, naţionalist şi patriot de nuanţă paşoptistă, acesta va amenaja în ea cunoscutul „Teatru Lyric”, în care se vor produce trupe de operă şi operetă străine, un mijloc, credea el, pentru educarea în spirit european a locuitorilor Capitalei. Se păstra continuitatea de fond a trecutului acestei case. Sala, nu prea încăpătoare, era dotată modern şi apreciată de artiştii care se produceau pe scena ei. Calculul patriotic al lui Leon Popescu a fost şi o bună afacere, care, conform cercetărilor istoricului Narcis Ispas, i-a permis să înfiinţeze „Societatea Filmul de artă română Leon Popescu ” în 26 noiembrie 1911, cu sediul în Teatrul Lyric şi să subvenţioneze producerea filmului „Independenţa României” în anul 1912.

La insistenţele lui Octavian Goga, Leon Popescu va accepta din 1922 pentru scena teatrului său şi spectacole ale „Operei Române”. Acolo vor debuta în Bucureşti Aca de Barbu şi Traian Groztăvescu. Când şi când evolua şi ansmblul „Companiei Lirice  Române” a lui Constantin Grigoriu, dar numai cu un repertoriu din opereta vieneză. După modificarea vechiului local al „Societăţii de Ti ”, transformat în „Teatrul Regina Maria”, şi mutarea acolo a „Operei Române”, istoria Teatrului Lyric este tot mai dificl de urmărit. Presa îl menţiona cu mare zgârcenie şi într-un mod scandalos de general, cu greu putând extrage vreo informaţie limpede. A făcut oarecare caz de distrugerea lui în urma bombardamentului aviaţiei germane din 24-25 august 1944.

Fireşte, nu am întâlnit nicio referire la trecutul clădirii, la importanţa Teatrului Lyric, la contribuţia lui Leon M. Popescu la dezvoltarea operei, operetei şi a cinematografiei naţionale. Totul se reducea la senzaţionalul situaţiei în urma căreia a pierit clădirea teatrului. Ulterior, nimic nu a mai amintit de existenţa casei şi a Teatrului Lyric. Poate nu mai trebuia să amintească. Propăşirea românilor a încurcat şi încurcă multe calcule. Sunt chiar surprins că piaţa pe care a conturat-o, numită încă din 1868 „Piaţa Vechilor Tribunale”, a fost numită „Valter Mărăcineanu”, în memoria acestui vlăstar al unei vechi familii boiereşti buzoiene căzut eroic în 1877 şi care, într-adevăr, locuise în imediata apropiere.

AFACERI DE LA ZERO