Ziarul de Duminică

Timpul îndrăgostiţilor/ de Tamara Ireland Stone

Timpul îndrăgostiţilor/ de Tamara Ireland Stone

Autor: Ziarul de Duminica

05.02.2015, 23:40 79

Povestea din Iubire dincolo de timp continuă...Iubirea dintre Anna şi Bennett este mai  mult decât o relaţie la distanţă: ea trăieşte în Chicago în anul 1995, iar el este un călător în timp şi vine din San Francisco, din 2012, aşa că cei doi nu ar fi trebuit să se întâlnească niciodată.

Totuşi se întâlnesc şi se îndrăgostesc... Şi, înfruntându-şi soarta, găsesc o cale de a fi împreună.

Nu este însă un aranjament perfect, căci Bennett nu poate rămâne în trecut decât pentru perioade scurte şi ratând intervale mari din propriul prezent pentru a fi cu Anna. Amândoi sunt totuşi optimişti că vor reuşi să rezolve problemele..., asta până când Bennett este martorul unui eveniment la care, în mod sigur, nu s-a aşteptat.

Deciziile pe care le va lua începând din acest moment vor conduce oare spre un viitor pe care nici el şi nici Anna nu şi-l doresc?

 

AUGUST 2012

1

San Francisco, California

Nimic nu s- a schimbat. Trei luni am lipsit de acasă şi m- am întors de alte trei şi totul e exact aşa cum l- am lăsat.

– Mergeţi la petrecerea lui Megan de săptămâna viitoare? întreabă Sam.

Fac ochii roată. Toată lumea dă din cap în semn de încuviinţare.

Sigur că se duc. Vara e pe sfârşite şi părinţii lui Megan sunt plini de bani şi mereu plecaţi, combinaţie care oferă oportunităţi copioase pentru băut şi agăţat.

– Tu ce- ai de gând? zice Sam, arătând cu bărbia ridicată spre mine. Te bagi, Coop?

– Nu pot, răspund eu şi îmi feresc privirea. N- o să fiu aici.

Îmi arunc capul pe spate şi sorb din doza de Gatorade.

De o oră ne dăm toţi opt cu skate- urile în Lafayette Park şi- mi simt gâtul uscat.

– Iar pleci? Bagă mâna şi se serveşte cu un pumn de chipsuri Doritos, pe urmă întinde punga şi celorlalţi. Ai ratat şi ultima ei petrecere, care a fost de milioane.

Toată lumea dă din nou din cap. Ryan îl imită pe Sam şi repetă „de milioane.”

Mă uit în altă parte şi ridic din umeri.

– Îmi pare rău, dar i- am promis mamei că mă duc s-o văd pe bunica înainte să înceapă şcoala.

Mă simt un pic vinovat că torn toate minciunile astea: oricum, chiar dacă n- aş pleca din oraş, probabil că nu m-aş duce la petrecerea lui Megan, iar mama habar n- are de intenţia mea de a o vizita pe bunica.

Sam îşi drege glasul şi se uită în jur la ceilalţi.

– Unde sunt chipsurile?

Drew îşi ia o porţie zdravănă şi punga circulă apoi din mână în mână până se întoarce la Sam.

– Eşti sigur că n- ai alt motiv ca să pleci din oraş? mă întreabă el.

Ronţăitul încetează şi toţi se răsucesc şi se uită la noi, aşteptându- mi răspunsul.

Mă reazem de skateboard.

– Ce fel de motiv?

Inima îmi bate tare în piept, dar mă forţez să rămân nemişcat.

Să par cool şi netulburat. Împing imaginea Annei într- un cotlon al minţii, în speranţa că asta mă va ajuta să par mai convingător.

Sam zâmbeşte din colţul gurii. Îi simt pe ceilalţi cum se mişcă în jurul nostru. Dintr- odată, Sam bagă mâna în punga cu Doritos, ia un chips şi îl azvârle în direcţia mea.

Mă feresc şi chipsul zboară pe lângă capul meu.

– Glumeam şi eu, zice Sam şi toate lumea izbucneşte în râs şi reia ronţăitul.

Ryan îşi scoate telefonul din buzunar şi se uită pe ecran.

– Pauza s-a terminat.

Se apleacă, îşi ia boardul în braţe şi porneşte spre zona plată de ciment înconjurată de indicatoare cu INTERZIS ACCESUL CU SKATEBOARDURILE. Are dreptate.

Probabil că nu avem mai mult de zece minute până ce unul dintre vecini o să sune la poliţie.

O iau cu toţii din loc, dar Sam şi cu mine rămânem în urmă. Îi întind punga cu chipsuri şi în clipa când dă să o apuce, las capul pe spate şi îmi azvârl pe gât restul firimiturilor.

– Poftim, îi spun, întinzându- i punga.

– Eşti de groază, zice el, însă zâmbeşte în timp ce ia punga goală din mâna mea şi o îndeasă în rucsac. Mă măsoară din priviri, îl văd cu coada ochiului, după care clatină tare din cap şi se uită în lături. Hm, spune el pe un ton voit lejer, Lindsey şi cu mine ne- am întâlnit cu ea aseară, la film.

– Cu ea? Îmi şterg cu mâneca grăsimea şi resturile de chipsuri de pe buze. Care ea?

Mă priveşte de parcă nu i- ar veni să- şi creadă urechilor.

– Megan. Adaugă: Megan cea sexy.

Tipa care dă petrecerile alea grozave?

– Da, Megan aia. Câte Megan sexy cunoşti?

Ridic din umeri.

– Nu ştiu. Stai să văd – număr eu pe degete –, pe puţin patru.

Sam îşi dă ochii peste cap.

– Nu le cunosc pe celelalte trei, dar a patra a întrebat de tine. Din nou. Mi- a zis să te aduc neapărat la petrecere.

Se uită întrebător la mine, ca şi cum s- ar aştepta să o iau la goană spre casă ca să- mi anulez biletul de avion. Mă aplec şi- mi iau skateboardul în mână.

– Îmi pare rău, dar...

– Mda, ştiu, mormăie el. Bunica. Locuieşte în Illinois.

Şi e bolnavă.

– Exact.

Sam se saltă şi sare pe marginea boardului, care face o tumbă în aer şi cade în mâinile lui.

– Uite care- i treaba. Toată vara ai evitat- o, dar şcoala începe săptămâna viitoare şi atunci n- o să mai ai cum să te faci că n- o vezi. După părerea mea, nu poate exista decât un singur motiv pentru care nu vrei să ieşi cu Megan.

– Care? Că e... cam proastă?

Megan e în anul trei, cu un an mai mică decât noi, ceilalţi, şi n- am stat de vorbă cu ea suficient de mult ca să ştiu dacă e proastă sau nu. Dar nu vreau ca Sam să mă mai bată la cap cu „singurul motiv”.

Îmi întoarce privirea.

– Dacă nu- ţi place de ea, înţeleg. Dar e prietenă cu Lindsey, ştii? Şi am putea ieşi toţi patru împreună. N- ar fi grozav?

Îmi revine în minte o imagine cu Anna, Emma, Justin şi cu mine intrând la cinema, eu cu braţul pe după umărul Annei şi Emma la braţ cu Justin. Suntem deja „toţi patru”.

Sau cel puţin eram.

Îmi trec mâinile prin păr.

– Bine, o să mă mai gândesc, da?

Nici prin cap nu- mi trece, dar sper că tonul meu a fost atât de sincer încât să- l păcălească pe Sam.

– Nu te mai gândi atât. Invit- o în oraş şi gata. Pe bune, e drăguţă, foarte cool şi, după umila mea părere, deloc proastă. Şi Lindsey o place, aruncă el în luptă argumentul suprem.

Ceilalţi băieţi se întorc să- şi ia lucrurile şi, slavă Domnului, mă scapă de conversaţia asta. Ne luăm la revedere şi coboară cu toţii pe poteca ce duce spre poalele dealului.

Sam îi urmează, dar după câteva clipe se opreşte şi se întoarce spre mine.

– Ce faci, nu vii?

– Mă duc să- mi iau o cafea, spun eu, arătând spre magazinele de pe Fillmore Street, în direcţia opusă.

Sam îmi aruncă un „Pa” grăbit şi se îndreaptă spre ceilalţi, în timp ce eu îi întorc spatele.

Când dispar cu toţii din vedere, o iau înapoi şi mă aşez pe banca de pe ţărmul golfului, ca să mă uit la velierele care brăzdează apa.

Nimic nu s- a schimbat, dar totul este diferit acum.

Pentru că Anna a stat aici odată, chiar lângă mine, şi mi- a dat o scrisoare din care am aflat că urma să o întâlnesc cândva. Numai că nu m- a prevenit că, după întâlnirea asta, aveam să nu mai pot trăi fără ea.

 

2

Ajung la casa noastră de pe culmea dealului, descui uşa din faţă şi îmi arunc skateboardul şi rucsacul pe podeaua din hol, lângă uriaşa plantă decorativă. Dau să urc scările spre dormitorul meu, când deodată aud un zgomot ciudat dinspre bucătărie. E un hârşâit ca de cuţit. Şi parcă cineva... cântă.

Tata n- ar trebui să fie acasă, ci la lucru, iar mama are planificată pentru diseară o întâlnire pentru organizarea unei strângeri de fonduri. Mă răsucesc pe călcâie şi pornesc spre bucătărie, unde dau cu ochii de sora mea Brooke. Are părul strâns la spate într- o coadă de cal şi stă în faţa blatului de lucru, înconjurată de legume.

Fredonează mai mult pentru sine şi lasă cuţitul să cadă cu forţă peste o legătură de sparanghel.

– Ce naiba faci aici? o întreb, şi ea îşi înalţă zâmbind privirea spre mine şi flutură cuţitul în aer.

Revine la tocat, iar eu dau ocol bucătăriei, holbându-mă la muntele de verdeţuri şi analizând situaţia.

– M- am gândit să fac ceva stir- fry pentru cină, mă anunţă ea cu mândrie.

Mă apropii de ea şi mă reazem de masa de lucru.

– De când ştii tu să găteşti stir- fry?

Ridică din umeri şi continuă să mărunţească zarzavatul.

– Nu ştiu. Dar mă pregătesc pentru noua mea viaţă fără mâncare de cantină. Caroline mi- a trimis un mesaj pe telefon că- n clipa asta descarcă din Prius cutiile în noul nostru apartament. Shona o să ajungă şi ea mâine. Îmi aruncă o privire şi adaugă: Una din noi va trebui să înveţe să gătească.

O văd cum aşază cuţitul pe tocător, apoi strânge sparanghelul mărunţit şi îl aruncă într-un castron. Îşi şterge mâinile.

– Peste câteva zile mă întorc la Boulder. Gata cu căminele.

O să am camera mea, zice şi mă priveşte în ochi.

O să locuiesc din nou cu oameni pe care chiar îi plac. Colege de apartament drăguţe. Aşa cum am avut în Chicago.

Brooke şi cu mine am discutat mult toată vara despre cele trei luni pe care eu le-am petrecut în Evanstonul anului 1995, în timp ce ea era în Chicago, în 1994. Mi-a povestit despre cele două colege de apartament pe care le găsise prin anunţul dat în Sun- Times şi despre mansarda pe care o împărţiseră în Wrigleyville. Despre cum lucra ziua la un restaurant, chelneriţă, şi seara mergea la concerte, în cluburile locale. Colegelor ei de apartament le plăcea orice gen de muzică, de la jazz la punk, şi nu ratau niciun concert. Participau până şi la serile de folk din fiecare seară de marţi, unde o femeie solidă stătea aşezată pe un taburet din lemn, cu chitara ei acustică, şi cânta melodii vechi, ca „American Pie” şi „Leaving on a Jet Plane”,

în faţa unui public numeros care o acompania. După cum mă aşteptam, Brooke se integrase perfect în peisaj. Şi, la fel ca mine, i-ar fi plăcut să rămână acolo mult mai mult timp.

Dar într-o după-amiază de duminică, pe când stătea la soare pe terasa de pe acoperişul clădirii unde locuia, citind ziarele împreună cu colegele ei, una dintre ele a dat peste un articol despre intenţia Primăriei de a demola Chicago Stadium. Brooke a ciulit urechile. Era acolo de două luni – din noaptea când se pierduse de mine.

În după- amiaza aceea a luat trenul El şi apoi a schimbat două autobuze ca să ajungă la stadion. Era închis, dar i-a dat ocol, uitându- se pe geamuri şi încercând să se holbeze înăuntru, amintindu-şi cum mă văzuse dispărând de sub ochii ei în timp ce cei de la Pearl Jam cântau pe scenă.

A reuşit să ajungă până la intrarea din spate, unde a simţit un junghi în stomac şi după mai puţin de un minut se încovoiase de durere, ţipând şi ţinându- şi ochii strâns

închişi. Când, în cele din urmă, i-a deschis, era ghemuită în aceeaşi poziţie, Chicago Stadium dispăruse, la fel şi colegele de apartament, şi s- a trezit singură în camera mea din San Francisco, exact în locul de unde plecaserăm.

– Deci..., zice Brooke. Întinde mâna după broccoli şi se întoarce la tocatul legumelor. Deci tot te mai duci s-o vezi pe Anna?

Suntem singuri în casă, dar, într- un acces brusc de paranoia, mă uit în jur înainte de a- i răspunde.

– Îhî. Schimbul de elevi se termină şi sâmbătă se întoarce acasă. Mă gândeam să mă duc la ea miercuri. Ca să-i dau timp câteva zile să- şi revadă prietenii şi să- şi revină după Mexic.

– Şi ce- o să- i spui mamei?

Ridic din umeri.

– I- am spus deja că mă duc pe munte cu Sam.

Acum e rândul lui Brooke să cerceteze din ochi încăperea, verificând că suntem singuri.

– Ştii ceva, zice ea încetişor, ar fi mult mai simplu pentru tine dacă te- ai strecura până la Evanston şi te- ai întoarce ca şi cum nici n- ai fi fost plecat.

Mă holbez la ea, dar îmi evită privirea.

– Şi să reiau trei zile? Dacă eu reiau zilele astea, sunt sigur că şi tu o să le reiei. Chiar vrei să reiei trei zile întregi din viaţa ta?

– Depinde, zice Brooke. Dacă aş fi din nou amendată pentru depăşirea vitezei, ar merita. Dar dacă aş cunoaşte vreun tip trăsnet şi tu l- ai lua la bătaie, nu te- aş ierta niciodată, adaugă, ridicându- şi ochii şi aruncându- mi un rânjet. Nu că aş ţine minte aşa ceva.

– Hm, n- am idee pe cine aş lua la bătaie a doua oară.

Bun, dacă pentru tine e totuna, atunci am să rămân la chestia cu excursia pe munte.

Îşi drege glasul.

– Pe de altă parte, cel mai uşor ar fi dacă le- ai spune mamei şi tatei unde vrei să te duci.

– Ştii foarte bine că nu pot face asta.

Brooke e la curent cu toată istoria, dar părinţilor le- am povestit foarte puţin despre ceea ce am făcut eu în Evanston.

Surprinzător, abia dacă mi- au pus câteva întrebări, nici măcar despre bunica Maggie. S- au mulţumit să îmi ceară să mă aşez pe canapeaua din living şi să mă prevină să încetez imediat cu călătoriile. Pentru că e o chestie prea periculoasă, asupra căreia nu am control. Şi au insistat că a sosit vremea să „trăiesc în prezent”, cum s- a exprimat mama. „Ca un om normal.” Nu cred că tata a fost sută la sută de acord cu ea, dar s- a mărginit să stea lângă ea şi să dea din cap aprobator.

*

*     *

Toate astea s- au întâmplat acum trei luni. Nici nu vreau să mă gândesc cât de furioasă ar fi mama dacă ar afla de concertele pe care le- am văzut călătorind cu Brooke în vara asta. Sau că săptămâna trecută am fost la La Paz în 1995. Sau că Anna Greene există.

– Mi-a venit o idee, îmi dă Brooke un cot. Ia- mă cu tine.

O zice de parcă n- ar fi cine ştie ce scofală. Izbucnesc în râs.

– Nici să nu te gândeşti, Brooke.

Îmi aruncă o privire imploratoare, ca şi cum m- aş lăsa influenţat de ochii ei lăcrimoşi.

– Nu, repet eu, de data asta şi mai ferm. M- ai da de gol. Alpinismul înseamnă să mergi cu cortul, spun, ridicând din sprâncene şi zgâindu- mă la ea. Mama şi cu tata

nu te- ar crede în vecii vecilor dacă ai pretinde că vrei să mergi cu mine cu cortul.

– N- am nicio problemă să dorm în cort! Îşi încrucişează braţele la piept şi bate darabana pe piele cu unghiile ei manichiurate. N- am nicio problemă să dorm în cort!

repetă.

Mă uit la ea pieziş.

Îşi pune mâinile în şolduri şi mă priveşte drept în ochi.

– Uite ce-i, sunt sora ta, spune pe un ton foarte serios, iar ea e iubita ta şi n- ai să poţi să o inviţi la noi acasă...

 

Fragment din Timpul îndrăgostiţilor de Tamara Ireland Stone, în curs de apariţie la Editura Leda. Traducere din limba engleză de Carmen Ion

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO