Marie-Laure LeBlanc este o fetiţă oarbă, care trăieşte cu tatăl ei la Paris. Acesta îşi împarte viaţa între Muzeul de Istorie Naturală şi casă, unde încearcă să o înveţe pe Marie-Laure să se descurce în lumea întunecată a umbrelor, construindu-i o machetă din lemn a oraşului. Werner Pfennig este un orfan pasionat de tehnică, al cărui vis este să meargă la o academie militară, dar realitatea de care se loveşte acolo este departe de ceea ce îşi imaginase. În cele din urmă, pe fundalul dramatic al celui de-al Doilea Război Mondial, cei doi se vor întâlni.
„Acest roman are intensitatea fizică şi emoţională a unei capodopere.” –Library Journal Reviews
Anthony Doerr s-a născut pe 27 octombrie 1973, în Cleveland, Ohio, Statele Unite. A absolvit Bowling Green State University. Este câştigător al Premiului Pulitzer pentru ficţiune şi al Carnegie Medal for Excellence în Fiction (2015). A primit, de asemenea, Story Prize, în 2010, pentru volumul de povestiri „Memory Wall”, şi Australian International Book Award şi a fost finalist la National Book Award în 2014. Romanul „Toată lumina pe care n-o putem vedea” este considerat de critici cel mai ambiţios şi mai spectaculos roman al său, fiind desemnat bestseller internaţional de către New York Times. Printre premiile primite se numără O. Henry Prize (care i-a fost decernat de trei ori), Rome Prize, New York Public Library’s Young Lions Fiction Award şi National Magazine Award for fiction.
Ocolul pământului în optzeci de zile
Şaisprezece paşi până la cişmea, şaisprezece înapoi. Patruzeci şi doi de paşi până la scară şi îndărăt tot patruzeci şi doi. Marie-Laure îşi desenează hărţi în minte, întinde gheme de sfoară imaginare pe sute de metri, apoi se întoarce şi le strânge la loc. Botanica miroase a lipici, sugativă şi flori presate. Paleontologia miroase a piatră pisată, a oase pisate. Biologia miroase a formol şi a fructe învechite. Acolo e plin de borcane grele şi reci în care plutesc tot felul de lucruri pe care ea le ştie doar din descrieri: colaci palizi de şerpi cu clopoţei, labe de gorilă retezate. Entomologia miroase a naftalină şi a ulei – un conservant, îi explică doctorul Geffard. Birourile miros a hârtie indigo, a fum de trabuc, a coniac sau a parfum. Sau a toate patru la un loc.
Se ia după cabluri şi ţevi, după balustrade şi frânghii, după garduri vii şi trotuare. Sperie lumea. Niciodată nu ştie dacă e aprinsă lumina.
Copiii pe care-i întâlneşte o asaltează cu întrebări: Doare? Când dormi, închizi ochii? De unde ştii cât e ceasul?
Nu doare, explică ea. Şi nu e întuneric, oricum nu aşa cum şi-l închipuie ei. Totul e făcut din reţele, grile şi valuri de sunet şi textură. Ocoleşte Sala Mare, navigând printre scândurile scârţâitoare ale podelei. Aude propriile picioare tropăind în sus şi-n jos pe scările muzeului, ţipătul unui ţânc, geamătul unei bunici obosite care se aşază pe o bancă.
Culoare – încă un lucru la care oamenii nu se aşteaptă. În imaginaţia ei, în vise, totul e colorat. Clădirile muzeului sunt bej, cafenii, castanii. Oamenii de ştiinţă sunt lila, galben-lămâi şi maro-roşcăţiu. Coardele unui pian lenevesc în difuzorul radioului fără fir din ghereta paznicului, proiectând zone intense de negru şi nuanţe complicate de albastru pe coridorul ce duce spre camera cheilor. Clopotele bisericii lunecă pe lângă ferestre în arcuiri de bronz. Albinele sunt argintii. Porumbeii sunt roşcovani, arămii şi uneori aurii. Chiparoşii uriaşi pe lângă care trece cu tatăl ei, în plimbarea lor matinală, sunt nişte caleidoscoape sclipitoare, fiecare ac un poligon de lumină.
Nu are amintiri cu mama ei, dar şi-o imaginează albă, o strălucire mută. Tatăl ei radiază o mie de culori, opal, roşu căpşună, ruginiu închis, verde crud; un miros de ulei şi metal, senzaţia de cheie potrivită în yală, zornăitul cheilor lui de pe inel în timp ce merge. E verde oliv când vorbeşte cu un director de secţie, o serie de portocaliuri tot mai intense când vorbeşte cu Mademoiselle Fleury de la sere, roşu viu când încearcă să gătească. Un verde safir strălucitor seara, când se aşază la masa de lucru, fredonând în surdină în timp ce lucrează, cu vârful ţigării lucind într-un albastru iridescent.
Se rătăceşte. Secretare sau botanişti, o dată chiar asistentul directorului, o conduc înapoi în camera cheilor. E curioasă – vrea să ştie care e diferenţa între alge şi licheni, între Diplodon charruanus şi Diplodon delodontus. Personaje ilustre o iau de cot şi o conduc prin grădini sau o ajută să urce scările.
– Am şi eu o fată, i se spune. Sau: Am găsit-o la colibri.
– Toutes mes excuses, spune tatăl ei. El îşi aprinde o ţigară. Îi scoate chei peste chei din buzunare. Îi şopteşte: Ce mă fac eu cu tine?
Când fata se trezeşte, în ziua când împlineşte nouă ani, găseşte două cadouri. Primul e o cutie de lemn care nu pare să aibă nici un sertar. O întoarce pe toate părţile. Are nevoie de un timp ca să-şi dea seama că o latură e pe arc. Apasă şi cutia se deschide. Înăuntru stă un singur cub de Camembert cremos, pe care îl şi hăpăie.
– Prea uşor! spune tatăl ei, râzând.
Al doilea cadou e greu, împachetat în hârtie şi sfoară. Înăuntru e o carte uriaşă, legată cu şină. În Braille.
– Am înţeles că e pentru băieţi. Sau pentru fetiţe cu drag de aventură. Îl aude zâmbind.
Ea îşi trece degetele peste pagina de titlu, în relief. Ocolul. Pământului. În. Optzeci. De. Zile.
– Tată, e prea scumpă.
– Asta e problema mea.
În acea dimineaţă, Marie-Laure se strecoară sub ghişeul din camera cheilor, se întinde pe burtă şi-şi aşază toate cele zece degete în linie pe o pagină. Franceza pare învechită, punctele sunt imprimate mult mai înghesuit decât e ea obişnuită. Dar după o săptămână, îi vine uşor. Găseşte panglica pe care o foloseşte ca semn de carte, deschide volumul, iar muzeul dispare.
Domnul Fogg cel misterios îşi trăieşte viaţa ca un ceasornic. Jean Passepartout devine valetul său supus. După două luni, când ajunge la ultimul rând al romanului, dă înapoi la prima pagină şi-l ia de la capăt. Noaptea, explorează cu degetele macheta tatălui ei: clopotniţa, vitrinele. Îşi imaginează personajele lui Jules Verne plimbându-se pe străzi, stând de vorbă în magazine. Un brutar înalt de un centimetru şi jumătate încarcă şi descarcă întruna pâini cât nişte boabe din cuptoarele lui. Trei spărgători minusculi urzesc planuri în timp ce trec încet într-o maşină pe lângă bijutier. Maşinuţe huruitoare se îmbulzesc pe rue de Mirbel, cu ştergătoarele lunecând într-o parte şi în alta. La o fereastră de la etajul al patrulea de pe rue des Patriarches, o versiune miniaturală a tatălui ei stă la o masă de lucru miniaturală în apartamentul lor miniatural, la fel ca în viaţa reală, şlefuind o bucată de lemn microscopică. În celălalt colţ de cameră e o fată miniaturală, slăbuţă, isteaţă, cu o carte deschisă în poală. În piept îi pulsează ceva imens, ceva plin de dor, ceva neînfricat.
Profesorul
– Trebuie să juri, spune Jutta. Juri? Printre canistre ruginite, camere auto zdrenţuite, în mâlul viermănos de pe fundul pârâului, găsise aproape zece metri de sârmă de cupru. Ochii ei sunt tuneluri luminoase.
Werner se uită spre copaci, spre pârâu, apoi iar la sora lui.
– Jur.
Duc amândoi sârma acasă, pe furiş, o petrec prin găuri date în streaşină, în faţa ferestrei podului. Apoi o leagă la aparatul lor de radio. Aproape imediat, pe o bandă cu unde scurte, aud pe cineva vorbind într-o limbă ciudată, plină de z-uri şi de s-uri.
– E rusă?
Werner e de părere că e maghiară.
Jutta e numai ochi în întuneric şi căldură.
– Cât de departe e Ungaria?
– La o mie de kilometri?
Ea cască gura.
Se dovedeşte că voci de pe tot continentul se revarsă peste Zollverein prin nori, prin praful de cărbune, prin acoperiş. Aerul roieşte de ele. Jutta întocmeşte o evidenţă a gradaţiilor pe care Werner le marchează pe bobina de acord, scriind cu grijă numele fiecărui oraş pe care reuşesc să-l prindă. Verona 65, Dresda 88, Londra 100. Roma. Paris. Lyon. Noaptea târziu, pe unde scurte – tărâmul hoinarilor şi al visătorilor, al nebunilor şi al predicatorilor fără noimă.
După rugăciuni şi stingere, Jutta se furişează în cămăruţa fratelui ei. Nu mai desenează, ci stau lipiţi unul de altul, ascultând până la doisprezece, unu, două noaptea. Ascultă buletine de ştiri englezeşti din care nu pricep nimic. Ascultă o berlineză perorând despre machiajul potrivit pentru un cocteil.
Într-o noapte, Werner şi Jutta prind o transmisie hârşâită, un tânăr vorbind într-o franceză diafană, emfatic, despre lumină.
Bineînţeles, copii, creierul stă în beznă totală, spune vocea. Pluteşte într-un lichid transparent înăuntrul craniului, niciodată în lumină. Şi totuşi, lumea pe care o construieşte în minte e plină de lumină. Dă pe dinafară de culoare şi mişcare. Deci copii, cum de reuşeşte creierul, care trăieşte fără o scânteiere măcar, să construiască pentru noi o lume plină de lumină?
Transmisia şuieră şi pârâie.
– Ce-i asta? şopteşte Jutta.
Werner nu răspunde. Vocea francezului e de catifea. Are un accent foarte diferit de al lui Frau Elena şi totuşi vorbeşte atât de înflăcărat, de hipnotic, încât Werner descoperă că înţelege cuvânt cu cuvânt. Francezul vorbeşte despre iluzii optice, despre electromagnetism. Urmează o pauză şi o răbufnire de paraziţi, ca atunci când schimbi o placă, după care continuă entuziasmat despre cărbune.
Gândiţi-vă la un singur cărbune care arde în soba familiei voastre. Îl vedeţi, copii? Acea bucată de cărbune a fost odinioară o plantă verde, o ferigă sau o trestie care a trăit acum un milion sau poate două milioane de ani sau poate acum o sută de milioane de ani. Puteţi cuprinde cu mintea o sută de milioane de ani? În fiecare vară, până la sfârşitul vieţii acelei plante, frunzele ei s-au străduit să capteze cât mai multă lumină, transformând în interior energia soarelui. În scoarţă, crengi, pedunculi. Pentru că, aşa cum noi mâncăm mâncare, plantele mănâncă lumină. Dar apoi planta a murit şi a căzut, probabil, în apă, unde a putrezit şi a devenit turbă, iar turba a stat îngropată ani de-a rândul – eoni faţă de care o lună, un deceniu, ba chiar şi o viaţă întreagă de om sunt ca o respiraţie, ca şi cum ai pocni din degete. După o vreme, turba s-a uscat şi s-a pietrificat, cineva a dezgropat-o, cărbunarul v-a adus-o acasă şi poate aţi dus-o la sobă chiar voi, iar acea lumină de la soare – veche de o sută de milioane de ani – vă încălzeşte în seara asta casele…
Timpul curge mai domol. Podul dispare. Jutta dispare. Cine mai vorbise atât de intim exact despre acele lucruri care-l intrigau cel mai mult pe Werner?
Deschideţi ochii, încheie bărbatul, şi vedeţi cu ei tot ce puteţi înainte să se închidă pe vecie, apoi intră un pian cu o melodie stingheră care-i sună lui Werner ca o barcă aurie pe un râu negru, un şir de armonii care transfigurează Zollverein: casele devin ceaţă, minele sunt astupate, hornurile cad, o mare străveche se revarsă pe străzi, iar aerul e inundat de posibilităţi.
Marea de Flăcări
Prin muzeul parizian circulă zvonuri, răspândindu-se cu repeziciune, iuţi şi viu colorate ca nişte eşarfe. Muzeul are în plan să expună o anumită piatră preţioasă, un giuvaier mai valoros decât toate exponatele din celelalte colecţii.
– Cică piatra ar fi din Japonia, aude Marie-Laure o conversaţie între doi taxidermişti. Cică e foarte veche şi ar fi aparţinut unui shogun în secolul al unsprezecelea.
– Eu am auzit că a ieşit din propriul nostru tezaur, răspunde celălalt. Că ar fi fost acolo de la bun început, doar că n-am putut s-o expunem din nu ştiu ce motiv legal.
Într-o zi, e un bloc de hidroxicarbonat de magneziu rar, a doua zi e un safir stelat care arde mâna care încearcă să-l atingă. Apoi devine diamant, diamant sută la sută. Unii îi spun Piatra Păstorului, alţii, Khon-Ma, dar în curând toată lumea îi spune Marea de Flăcări.
Au trecut patru ani, se gândeşte Marie-Laure.
– E malefică, spune un custode în ghereta paznicului. Cine o poartă cu el va fi lovit de năpastă. Am auzit că toţi cei nouă proprietari pe care i-a avut în trecut s-au sinucis.
Altă voce spune:
– Eu am auzit că cine o ţine în mână, fără mănuşi, moare într-o săptămână.
– Nu, nu, dacă o ţii în mână, n-ai cum să mori, dar cei din jurul tău mor în cel mult o lună. Sau poate un an.
– Ia să pun eu mâna pe ea! se aude o a treia voce, râzând.
Inima lui Marie-Laure o ia la goană. La zece ani, pe ecranul negru al imaginaţiei poate proiecta orice: un iaht pe mare, o luptă cu săbiile, un Colosseum clocotind de culoare. Citise Ocolul Pământului în Optzeci de Zile până când literele Braille se tociseră şi se zdrenţuiseră. Pentru ultima aniversare, taică-său îi cumpărase o carte chiar şi mai groasă: Cei trei muşchetari a lui Dumas.
Marie-Laure aude că diamantul e verde pal şi de mărimea unui nasture. Apoi aude că ar fi mare cât o cutie de chibrituri. În ziua următoare, e albastru şi cât pumnul unui bebeluş. Îşi imaginează o zeiţă mânioasă care pândeşte pe coridoare, trimiţând peste săli blesteme ca nişte nori otrăvitori. Taică-său îi spune să-şi ţină în frâu imaginaţia. Pietrele sunt doar pietre, ploaia e doar ploaie, iar nenorocirile sunt doar ghinioane. Unele obiecte sunt pur şi simplu mai rare decât altele – de unde şi încuietorile.
– Dar tati, crezi că e adevărat?
– Diamantul sau blestemul?
– Amândouă. Şi, şi.
– Sunt doar poveşti, Marie.
Şi totuşi, de fiecare dată când ceva nu merge, angajaţii dau vina în şoaptă pe diamant. Se produce o pană de electricitate de o oră – diamantul e de vină. O ţeavă spartă distruge un raft întreg de specimene botanice presate – diamantul e de vină. Când soţia directorului alunecă pe gheaţă în Place des Vosges şi-şi fracturează încheietura în două locuri, maşinăria de bârfit a muzeului explodează.
Cam pe atunci, tatăl lui Marie-Laure e chemat la etaj, în biroul directorului. Stă acolo două ore. Se mai întâmplase vreodată, din câte ţinea ea minte, ca tatăl ei să fie chemat la director pentru o şedinţă de două ore? Niciodată.
Aproape imediat după asta, tatăl ei începe să lucreze în adâncurile Sălii de Mineralogie. Săptămâni de-a rândul, intră şi iese din camera cheilor cu căruţul plin de tot felul de echipamente, muncind cu mult după ora închiderii muzeului, şi în fiecare seară se întoarce în camera cheilor mirosind a aliaj pentru lipit şi a rumeguş. Când ea se roagă s-o ia cu el, o refuză. Îi spune că ar fi mai bine să rămână în camera cheilor, cu manualele ei în Braille, sau să se ducă sus, în laboratorul moluştelor.
Ea îl cicăleşte la micul dejun.
– Construieşti o vitrină specială pentru diamantul ăla. Un soi de seif transparent.
Taică-său îşi aprinde o ţigară.
– Te rog, Marie, ia-ţi cartea. Trebuie să plecăm.
Răspunsurile doctorului Geffard nu sunt cu mult mai breze.
– Laurette, ştii cum se formează diamantele – de fapt, toate cristalele? Strat microscopic peste strat microscopic, câteva mii de atomi în fiecare lună, unii peste alţii. Mileniu după mileniu. Aşa se acumulează şi poveştile. Toate pietrele vechi acumulează poveşti. Poate că pietricica aia care te-a făcut pe tine atât de curioasă a fost martoră la jefuirea Romei de către Alaric. Poate că a sclipit în ochii faraonilor. Poate că nişte regine scite au dănţuit toată noaptea, gătite cu ea. Poate că s-au purtat războaie din pricina ei.
– Tati spune că blestemele sunt doar nişte poveşti născocite ca să-i sperie pe hoţi. Spune că aici sunt şaizeci şi cinci de milioane de specimene şi, cu profesorul potrivit, toate pot fi la fel de interesante.
– Totuşi, răspunde el, există lucruri care-i sujbugă pe oameni. Cum sunt perlele sau cochiliile sinistrale, cele care se deschid pe stânga. Până şi cei mai iluştri oameni de ştiinţă sunt tentaţi din când în când să bage câte ceva în buzunar. Ceva atât de mărunt să fie atât de frumos. Atât de valoros. Trebuie să fii foarte puternic ca să alungi astfel de trăiri.
Se lasă un moment de tăcere.
– Am auzit că diamantul e ca o bucată de lumină de la facerea lumii, spune Marie-Laure. De dinainte de cădere. O bucată de lumină trimisă de Dumnezeu pe pământ.
– Vrei să ştii cum arată. De-aia eşti aşa curioasă.
Ea frământă în palme un murex. Şi-l duce la ureche. Zece mii de sertare, zece mii de şoapte în zece mii de cochilii.
– Nu, spune ea. Vreau să cred că tati s-a ţinut departe de el.
Fragment din Anthony Doerr, „Toată lumina pe care n-o putem vedea”, în pregătire la Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei”.
Traducere din engleză de Iulia Gorzo
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
