„Mituri urbane" – o tema antropologica generoasa, ce a ramas din pacate inca pubertara, nedezvoltata pe cât ar merita – a strâns laolalta trei arte, pictura, poezie si teatru, intr-o dinamica si pe o expresie, cel putin intentionale, remarcabile.
Mai intâi, in cuhniile palatului, a fost vernisata, de catre criticul de arta Gheorghe Vida, o expozitie de grafica. Artistii – Anca Boeriu, Calin Chivu, Tudor Jebeleanu, stefana Marmureanu, Florin Stoiciu si Cristian
târdel –, nume care nu mai au nevoie de nicio prezentare, s-au remarcat mai mult prin lucrarile lor, decât prin vocalismul prezentei. De la grafica minimalista a lui Florin Stoiciu, situata lax la granita cu gravura, vadind un cult insistent pentru detaliu si revelând un regal joc al culorii (preponderent negru, dar fara vreo ostentatie funestoida!) sau ramele inteligente ale Ancai Boeriu, tablouri „libere" care incadreaza de fapt placile ce stau la baza gravurilor sale, pâna la fantasmele cromatice spectaculoase ale stefanei Marmureanu, inteligenta viziunilor lui Calin Chivu si Cristian târdel ori elegantele si spiritualele „manevre" grafice ale lui Tudor Jebeleanu – toate s-au reunit ca unul din punctele de sprijin ale expozitiei. Cel de-al doilea element de sustinere l-a reprezentat „impaierea" in racle de sticla (cum glumeau poetii insisi!) a operei câtorva dintre cei mai straluciti vectori – cum se spune acum intr-un limbaj mai ingrijit! – ai literaturii nouazeciste. Care, iata, mai fac un pas inspre panteonul con-sacrarii (ce poate fi mai nimerit oare, la vreme de restriste, decât o clasicizare sanatoasa?!). Cândva veritabili neastâmparati ai literaturii, cocolositi de adierea geniului flamând si pusi mereu pe sotii existentiale, ei au ajuns astazi la un fel de onorabilitate grea, post-junimista. E adevarat, un pic adipoasa, dar, din care, totusi, când si când, mai reverbereaza ghidusiile anilor nebuni de dupa revolutie. Daniel Banulescu, Mihail Galatanu, Ioan Es. Pop si Lucian Vasilescu s-au prezentat in carne, oase si spirit, fiecare la vitrina sa de lucru expozitiv. In care au fost adunate carti, fotografii, manuscrise, pagini critice, dedicatii plastice – adica, in general, cam toate „semnele" ramase de pe urma frânturii de eternitate a unui artist. Pe care, nu trebuie sa uitam nicio clipa, au placerea de a le negocia cu maximum de severitate in favoarea harului, cele doua „banalitati devastatoare", cum spunea Cioran: viata si moartea.
târdel –, nume care nu mai au nevoie de nicio prezentare, s-au remarcat mai mult prin lucrarile lor, decât prin vocalismul prezentei. De la grafica minimalista a lui Florin Stoiciu, situata lax la granita cu gravura, vadind un cult insistent pentru detaliu si revelând un regal joc al culorii (preponderent negru, dar fara vreo ostentatie funestoida!) sau ramele inteligente ale Ancai Boeriu, tablouri „libere" care incadreaza de fapt placile ce stau la baza gravurilor sale, pâna la fantasmele cromatice spectaculoase ale stefanei Marmureanu, inteligenta viziunilor lui Calin Chivu si Cristian târdel ori elegantele si spiritualele „manevre" grafice ale lui Tudor Jebeleanu – toate s-au reunit ca unul din punctele de sprijin ale expozitiei. Cel de-al doilea element de sustinere l-a reprezentat „impaierea" in racle de sticla (cum glumeau poetii insisi!) a operei câtorva dintre cei mai straluciti vectori – cum se spune acum intr-un limbaj mai ingrijit! – ai literaturii nouazeciste. Care, iata, mai fac un pas inspre panteonul con-sacrarii (ce poate fi mai nimerit oare, la vreme de restriste, decât o clasicizare sanatoasa?!). Cândva veritabili neastâmparati ai literaturii, cocolositi de adierea geniului flamând si pusi mereu pe sotii existentiale, ei au ajuns astazi la un fel de onorabilitate grea, post-junimista. E adevarat, un pic adipoasa, dar, din care, totusi, când si când, mai reverbereaza ghidusiile anilor nebuni de dupa revolutie. Daniel Banulescu, Mihail Galatanu, Ioan Es. Pop si Lucian Vasilescu s-au prezentat in carne, oase si spirit, fiecare la vitrina sa de lucru expozitiv. In care au fost adunate carti, fotografii, manuscrise, pagini critice, dedicatii plastice – adica, in general, cam toate „semnele" ramase de pe urma frânturii de eternitate a unui artist. Pe care, nu trebuie sa uitam nicio clipa, au placerea de a le negocia cu maximum de severitate in favoarea harului, cele doua „banalitati devastatoare", cum spunea Cioran: viata si moartea.Urmatorul moment al regiei s-a petrecut in Sala Cerchez si a constat intr-un scurt spectacol de pantomima sustinut de câtiva membri ai Companiei „Passe-Partout", aflata sub
patronajul magic si magistral al lui Dan Puric. Cei cinci artisti au evoluat – din pacate, pe un fond de stridenta disonanta intre modernitatea temelor si clasicul vetust al arhitecturii de incinta – pe fragmente de poezie din opera celor patru nouazecisti. Cel putin aceasta stradanie de sincretism, cred eu, merita o dezvoltare ulterioara mai ampla, daca nu in sensul antic al conceptului, macar sustinuta de o determinare regizorala si locativa ceva mai fericita. In rest, tinerii si-au interpretat (o nota in plus pentru Paul Cimpoieru si Ana Pepine!) partitura cu o cumsecadenie fireasca, in care micile stângacii tehnice au ajutat exuberanta sa nu dea peste rascoala.
patronajul magic si magistral al lui Dan Puric. Cei cinci artisti au evoluat – din pacate, pe un fond de stridenta disonanta intre modernitatea temelor si clasicul vetust al arhitecturii de incinta – pe fragmente de poezie din opera celor patru nouazecisti. Cel putin aceasta stradanie de sincretism, cred eu, merita o dezvoltare ulterioara mai ampla, daca nu in sensul antic al conceptului, macar sustinuta de o determinare regizorala si locativa ceva mai fericita. In rest, tinerii si-au interpretat (o nota in plus pentru Paul Cimpoieru si Ana Pepine!) partitura cu o cumsecadenie fireasca, in care micile stângacii tehnice au ajutat exuberanta sa nu dea peste rascoala.Ultimul act al serii, care ar fi trebuit sa fie cel mai aprins – o dezbatere pe tema „Poezia si Artele plastice actuale" – si care era anuntata ca fiind moderata de Dan Silviu Boerescu, Daniel Cristea Enache, Mircea Mihaies, Marin Mincu si Alex. stefanescu (de partea literara) si de Marian Constantin, Aurelia Mocanu si Pavel susara (de partea artelor plastice), s-a dovedit, din pacate, cel mai lipsit de nerv. si de consistenta 
auctoriala, sa-i spunem. Deoarece, cu exceptia lui Dan Silviu Boerescu (acelasi congener competent si fermecator al nouazecistilor, prieten al multora dintre ei!), care a remarcat o anume cadere in derizoriu a miturilor urbane actuale, criticii literari au lipsit cu desavârsire. Dar, ceea ce poate ca ei omit ori s-au luat cu feluritele treburi din alcovul literaturii si s-au facut ca uita, este ca absenta lor seniorala din seara cu pricina nu poate sa impieteze in niciun fel creatia autorilor. Fie ea cea infaptuita, fie cea viitoare. In schimb, de partea cealalta, mai disciplinati, Aurelia Mocanu si Marian Constantin au facut fiecare câte o sumara inspectie in domeniu. Prima, in cea dintâi incercare, acum 35 de ani, de plasare a urbanului in arta româneasca, prin nasterea designului, iar, al doilea, printr-o incursiune anecdotica intr-un moment „carlist" al istoriei artelor plastice din România.
auctoriala, sa-i spunem. Deoarece, cu exceptia lui Dan Silviu Boerescu (acelasi congener competent si fermecator al nouazecistilor, prieten al multora dintre ei!), care a remarcat o anume cadere in derizoriu a miturilor urbane actuale, criticii literari au lipsit cu desavârsire. Dar, ceea ce poate ca ei omit ori s-au luat cu feluritele treburi din alcovul literaturii si s-au facut ca uita, este ca absenta lor seniorala din seara cu pricina nu poate sa impieteze in niciun fel creatia autorilor. Fie ea cea infaptuita, fie cea viitoare. In schimb, de partea cealalta, mai disciplinati, Aurelia Mocanu si Marian Constantin au facut fiecare câte o sumara inspectie in domeniu. Prima, in cea dintâi incercare, acum 35 de ani, de plasare a urbanului in arta româneasca, prin nasterea designului, iar, al doilea, printr-o incursiune anecdotica intr-un moment „carlist" al istoriei artelor plastice din România. Pâna la urma, revelarea „miturilor urbane" de la Muzeul National Cotroceni a avut si un aspect constructiv. Nu numai cultural, ci si etic. In sensul ca, la final, ea a potolit cât de cât
pulsiunile unora dintre cei prezenti – normale, mai ales, pe o asa criza a comunicarii! – de a se furisa in dormitorul Reginei Maria si de a trage un pui de somn.
pulsiunile unora dintre cei prezenti – normale, mai ales, pe o asa criza a comunicarii! – de a se furisa in dormitorul Reginei Maria si de a trage un pui de somn. amza_sebastian@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
