Desi scriu critica si carti de arta de cateva decenii bune, am cultivat, cu un soi de detasare la limita resemnarii boieresti, credinta ca tot ce-i bun, frumos si scump trebuie sa se gaseasca in muzee, la bogati, in familii cu nume mari, altfel spus, la altii, nu la mine. In urma cu sapte sau opt ani, am cumparat un prim ceainic de alpaca pe care pana atunci ma deprinsesem sa-l intalnesc, cum spuneam, in muzee, la cei avuti, la altii. Mai bine zis, pe care ma obisnuisem sa-l ignor cu simpatie oriunde il intalneam.
In scurt timp, imboldit de colateralele acelei dintai achizitii, am facut o adevarata furie a ceainicelor de alama, de antimoniu si alpaca, precum si a pieselor de complet, precum zaharnite, letiere si suporturi de pahare, pornind de la o realitate comerciala extrem de stimulatoare: erau sfidator de ieftine! Lucruri cu un miscator efect decorativ, batrane de un secol, ducand peste epoci farmecul anului 1900 european, la preturi ce nu puteau sa insemne decat ca nu eram singurul orb din oras. Una e sa stii si alta sa-ti certifici stiinta cumparand. Nu contau nici valoarea, nici frumusetea primului obiect de arta pe care l-am dus acasa, cu intuitia cam confuza a unei colectii, cat PRAGUL pe care l-am trecut cheltuindu-mi salariul si pe altceva decat pe mancare, haine, carti, calatorii si servicii. Toata viata noastra e plina de praguri, dar colectionarul le constientizeaza intr-un chip dureros, acut.
Pentru colectionarul roman de dupa al doilea razboi mondial, achizitionarea unui tablou semnat de un maestru a fost, in toate privintele, o aventura. Iar in plan financiar - un intreg roman. Unul din prietenii mai varstnici, de la a carui patima pentru lucruri cu biografii si virtuti provocatoare m-am contaminat, mi-a infatisat un sertar plin cu carnetele scrise marunt si des, cu acribia unor mesaje dintr-o lume unde hartia e putina, scumpa si primejdioasa. Carnetelele acelea erau memorialul tainic al vocatiei sale de colectionar, scris cu minutie in rate, datorii si plati. La adevaratul colectionar roman, povestea banilor pe care-i ciupeste din bugetul chinuit al familiei e la fel de sinuoasa ca a colectiei insasi. Placerile colectionarului foarte bogat au intindere, dar rareori si intensitate. Cine poate orice isi refuza una dintre satisfactiile de bolta ale colectionarului pur sange: lupta cu imposibilul. Cele cateva carti aparute in urma cu doua-trei decenii la Meridiane, privitoare la negustorii de arta cu faima mondiala si la miliardarii carora le construiau colectiile trimise mai apoi in muzee, descriau pasiuni devastatoare la cativa magnati care au mers pe mana sfetnicilor: agenti, experti, galeristi. Volumele aveau calitatea ca ma faceau sa-i admir pe marii colectionari si cusurul ca ma descurajau pana si-n visare. Eu, saracul, puteam carevasazica sa stiu oricat despre orice, si sa n-am, totusi, acces la obiectul de arta decat ca un oarecare din public. Pe cand super-puternicii lumii isi ingaduiau cu banii lor sa-si afirme pana si nestiinta ca pe un blazon. Ulterior, mi-am dat seama ca invatatura, indarjirea si flerul te pot face egalul si adeseori superiorul celor cu posibilitati materiale superioare.
Colectionarul roman, asadar, e rareori bogat; cumpara de pe o piata dezordonata; e lipsit de informatia esentiala; altfel spus, cunoaste toate tipurile de praguri, piedici, stramtorari si oprelisti naturale si legiferate. Nici cu bani nu poate sa fie egalul, in competitia achizitiilor, omologului occidental. Colectionarul roman insa, indiferent de marimea pungii, beneficiaza de un privilegiu paradoxal. Privilegiul lui "n-am incotro, trebuie sa fiu mai destept decat toti".
Pe piata artelor din Romania, fleacurile stau dimpreuna cu lucruri valoroase, iar preturile n-au de regula nici un Dumnezeu, afara de acela primitiv al pacalelii reciproc avantajoase: negustorul decide pretul la "cat tine", clientul trage pretul in jos la cat isi poate permite. E un soi de tranta simpla, ca la inceputurile negotului civilizat. Ambii ar avea insa o solutie, in directia unor beneficii cu adevarat importante: competenta.
Un mare negustor de arta contemporana din New York, Leo Castelli, mi-a spus, cu ocazia refuzului unui interviu, un refuz insistent, care a durat mai mult ca un interviu lung si din care am invatat de zece ori mai mult decat dintr-un dialog conventional reporter-galerist, ca in pretul oricarei opere de arta un procent semnificativ e motivat de competenta celui care o tranzacteaza. Si ca aceasta competenta poate sa sustina in ambele parti, negustor-cumparator, pana la 90% din pretul maxim pe piata al lucrului in cauza. Iar cand intervine si norocul, chiar mai mult.
Explicatie foto
Dintre sutele de titluri interesand piata pentru colectionarul occidental am selectat trei, si anume pe acelea care privesc un tip de amuzament ce devine, parca de la sine, fenomen si afacere. In fapt, fenomentul e stimulat si de aparitia dictionarelor, cataloagelor si puzderiei de tiparituri de referinta, in directii mult timp neluate in seama. Un colectionar informat trece usor mai multe praguri ale pasiunii, iar unul foarte informat pragul cel mare, spre castig. Colectionarul care declara ca nu-l preocupa castigul spune, de fapt, ca inca nu-l preocupa castigul.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
