Ziarul de Duminică

Trecute vieti de domni, de robi si de tovarasi (III)

Trecute vieti de domni, de robi si de tovarasi (III)

Petre Tutea (dreapta) alaturi de prietenul din copilarie Ion Chelce, profesor de etnografie la Universitatea din Iasi, in anii '80

21.03.2008, 19:19 364

Goiciu daduse ordin chiar si politicului sa nu se apropie de el. Doar el, Goiciu, ii aducea, la doua zile, apa si mancarea, intr-un blid de lut pe care nu-l mai lua inapoi, in speranta ca Nae il va sparge si-si va taia venele cu un ciob, daca tot nu voia sa se spanzure.
Neintamplandu-se insa nici una, nici alta, Nae se pomeni, intr-o zi, ca-n fundul unui vas de lut se ivise un juvat de sarma subtire, de otel si rase. Era inca o invitatie la spanzurare de cuiul din peretele carcerei. Dar cine sa-i dea urmare? El, in nici un caz.
"Uitasera, zicea tot el, sau nici nu stiusera de experienta mea din lagarul japonez, unde disperarea era ceva de neconceput. Arderea, da, acolo era posibila: erau saltele, paie, scanduri si foc. Dar la Gherla, zidit in patru pereti de beton, de unde foc? Goiciu nu-mi daduse decat un juvat. Ce sa fac cu el? I l-am zvarlit in nas, ca belciugul unui porc. Se-nfuriase rau de tot, dar nu putea ajunge la mine, prin vizeta si nici eu nu puteam iesi la el. S-a multumit sa bata din cizme, iar eu am scrasnit din dinti. Amandoi asteptam alte ocazii, in vederea a ceea ce mai aveam in gand."
- Si ce s-a mai ivit? Ce mai aveai in gand? il intrebase cineva din Aiud, caruia nu-i venea sa-si creada urechilor tot ce auzea din gura lui.
Erau vechi cunostinte din armata, din Legiune si din Barou; nu-si putea da omul seama cum de ajunsese Nae in Aiud, in halul in care fusese adus de la Gherla.
Putea ca un starv si era slab ca o scandura. N-ai fi stiut care-i fata si care-i dosul, daca nu-l priveai drept in obraz. Nu mai ramasese de el decat privirea care scanteia si o agilitate pe care i-o mai dadea, probabil, vointa de a supravietui.
Fu pus sau sfatuit de prieteni "intelegatori" sa-si faca autoanaliza.
- Ce sa-mi fac? se mira el, atunci cand unul se daduse mai aproape de el ca sa-l convinga. Autoanaliza? Ce-o mai fi si aia?
- Ai sa vezi tu, Nae! ii striga Aurel State, strecurat printre cei care se adunasera sa-l vada si sa-l auda.
Si ochii lui se-nfipsera in cei ai lui Nae ca doua fulgere, asa ca Nae se intreba ce voia, oare, sa-i comunice tovarasul de "balada siberiana", cu care nu se mai vazuse de cand fusesera adusi din prizonieratul rusesc.
Dar ce voia sa-i spuna State nu mai apuca sa auda, caci grupul adunat in jurul lor fu spulberat de gardieni si fiecare fu dus spre "locul" dinainte stabilit. Nae Cojocaru la celular si Aurel State la Zarca, la recalcitranti, la fanatici, la "neintelegatori".
Privilegiile unor deplasari in inchisoare, ca pentru Tutea, Pandrea, Crainic, Gyr si inca unele "marimi", nu le aveau si muritorii de rand.
Dar pe Aurel State nu-l priveau privilegiile altora. Il obseda doar Nae Cojocaru.
Plecase pe frontul de Rasarit ca voluntar, la varsta de douazeci de ani, cu gradul de sublocotenent de infanterie. Isi amintea, rascolindu-si trecutul, ca un colonel profesor la scoala militara, le spusese odata infanteristilor: "Voi, dragii mei, voi, infanteristii, aveti onoarea sa priviti, primii, dusmanul in ochi!"
La Stalingrad insa, lucrurile luasera o intorsatura nedorita, atat pentru nemti, cat si pentru romani, incrancenarii luptei urmandu-i deceptia catastrofala a infrangerii... Parca si vedea scena: luptase pana cazuse ranit, inghetand in pozitia in care-l atinsese glontul. Nu se mai putuse gandi la nimic, cufundat intr-o noapte alba, pana cand se trezise sub potopul unei galeti cu apa, aruncata peste el. Era randuit intr-un sir de nenumarate lesuri... Cumplit cosmar!
De fapt, rusul care varsa apa peste ei nu voia altceva decat sa verifice care dintre cadavre ar mai putea fi trezit la viata pentru a lua drumul prizonieratului, sau care va fi zvarlit in groapa comuna, printre toti cei inghetati si testati cu galeata de apa, gasindu-se toate natiile, rusi, romani si nemti; nici unuia insa facandu-i-se vreo alta "favoare" in afara de cea de a fi dus unde trebuia, conform starii in care se afla.
Si pe el favoarea - sau norocul - il condusese pe drumul prizonieratului.
Spre nordul inghetat al Vorkutei (din fericire, mai apropiat decat Kolima), apoi spre arsita de foc a desertului Karaganda, in care erau altfel de lagare. Inghet in cele din Nord, cu istoveala in minele de turba; iar in cele din Karaganda cu sete, foame, sudoare si disperare.
In final, livrati patriei-mume (dupa cincisprezece ani de prizonierat), avea sa-nceapa calvarul Gherlei, al Jilavei si al Aiudului, cu tot suplimentul de tortura al anchetelor autohtone.
De departe cel mai greu, pentru ca, voind sa-i puna capat, intr-o zi, sarise-n gol de pe acoperisul Uranusului (planeta penitenciara de pe strada bucuresteana cu acelasi nume), pe caldaramul de beton al curtii interioare.
Peste o suta de fracturi de oase, in tot corpul. Luni de coma pana la un nou proces, cu pedeapsa de ispasire. Nu scapase de nimic si trecuse prin toate cu capul sus. Nu coborase nici o clipa stacheta de "cavaler fara frica": nici in Nordul Siberiei, nici in desertul Karagandei si nici atunci cand, sprijinit in doua carje mizerabile, se tara prin curtile Aiudului, de la Zarca unde era izolat, pana la sedintele deschise ale celor ce intelesesera sa-si faca autoanaliza.
Intr-o buna zi, se pomeni cu Nae in celula. Il trimisese administratia ca sa-l convinga pe el, Aurel State, sa cedeze, sa inteleaga si sa-si recunoasca greseala de a fi fost legionar si luptator pentru Hristos.
De cum il vazu in celula lui, Aurel ii intelese rostul vizitei. Nu spuse nimic si astepta sa deschida Nae gura.
Doar ca Nae, in loc sa-i vorbeasca, sari la el plangand si-l imbratisa. Iar Aurel, proptindu-se in cele doua carje ce-l sustineau, ii intinse obrazul. Prea-i era drag si prea multe infruntasera impreuna!
- Iarta-ma! spuse Nae. N-am venit sa te conving, ci doar sa te imbratisez si sa recunosc ca m-ai depasit. Vorkuta si Karaganda, lagarele tale, au fost mai cumplite decat Kolima mea...
*
Cand Simion Ghinea ii aduse la cunostinta lui Petre Tutea ce se intamplase la intalnirea dintre Nae Cojocaru si Aurel State, batranul exclama: "Astia doi, da! Au scris o pagina glorioasa in Istoria poporului roman! Dar, Simioane, cand cei din administratie ma vor 'invita' si pe mine, sa-mi spun ultimul cuvant, sa asculti cu atentie, ca nici eu nu le-oi ramane dator".

Si Petre Tutea s-a tinut de cuvant.
In fata podiumului ridicat in curtea penitenciarului, de pe care Petre Tutea trebuia sa-si tina cuvantarea de adio - care, pentru altii, era autoanaliza - fusesera adusi, in zeghe, toti detinutii Aiudului. Si cei din Zarca, cu zeghea-n cap, si cei pregatiti pentru eliberarea inainte de termen, cu bocceaua in spinare.
Nelipsita de la "spectacol" nu putea fi nici administratia inchisorii, prezenta pe podium, cu tot alaiul "educatorilor": colonelul Craciun, Iacob, adjunctul lui, ofiterii politici, toti gardienii si doctorul inchisorii.
- Domnilor! isi incepu Petre Tutea discursul. As vrea sa se stie - si va rog, domnule colonel, sa comunicati asta si celor de la minister - ca nu noi, cei robiti aici, facem cinste poporului roman cu suferinta noastra, ci el ne face noua cinstea de a suferi pentru el. Si are acest drept, pentru ca-i incarcat de glorie. E marsul triumfal al lui Dumnezeu pe pamant.
Toate si toti au trecut peste el si el a ramas acelasi. Are cea mai unitara limba, expresie a firii sale unice intre popoarele ce l-au inconjurat, calcat, si-l inconjoara inca.
A fost sub turci si nu s-a turcit. A stat cu slavii si nu s-a slavizat. Paganii l-au napadit si nu s-a paganit. Impanat a fost cu nemti si cu unguri si pe toti i-a inghitit. Si nimanui care i-a calcat pragul nu i-a ramas dator.
I-a imprumutat Romei antice columna de sustinere, sangele si limba, vorbindu-i frateste, dar de la obraz. O limba cu virtuti complete poate fi un vehicul pentru tot ce se intampla spiritual in specia Om. Prin ea, noi, cei de azi, putem fi vulturi sau cantareti in strana. N-am marcat universalitatea cu cine stie ce nascociri si ispravi, dar, datorita luciditatii, ne-am dat foarte bine seama atat de limite, cat si de neputinte. Prin fire si limba, L-am primit insa si pe Dumnezeu si tot prin ele L-am inteles. De aceea, azi si un simplu popa de-al nostru de tara, din Baragan de pilda, atunci cand se armonizeaza cu dangatul clopotelor liturgice, face cat o intreaga Academie. Si tot de aceea si elitele noastre morale, ca legionarii lui Corneliu Codreanu, sunt mai presus decat cele intelectuale. De unde si problema Bisericii noastre pe care, daca nu o situam deasupra statutului intelectual, zadarnic incercam sa facem ce vrem, de unii singuri. Dupa cum si daca-n marea noastra Poveste, am despuia scuturile voievozilor de crucile de pe ele, zero ne-ar fi Istoria. Ca doar nu pentru ridicarea nivelului de trai s-au batut ei! Asa ca la noi, Istoria s-a facut odata cu Biserica. Si nimeni, in aceasta Istorie a noastra, n-a sprijinit si sustinut Biserica precum a sprijinit-o si a sustinut-o Miscarea Legionara. Stiau ei, legionarii, ce stiau! Ca orice am face noi, cei de azi, fara Ea, ar fi mai putin important decat ceea ce am face traind prin Ea si pentru Ea. De aceea am eu certitudinea invincibilitatii poporului nostru. Caci asa cum a iesit din impasurile trecute, tot asa va iesi si din cele prezente si din cele ce vor mai veni. Virtutile sale, daruri ceresti, il vor ajuta. Si cand multi dintre cei de azi nu vor mai fi imprejur, noi inca vom dainui, chiar murind acum pentru el.
- Mai stii?! ii facu colonelul Craciun un semn discret adjunctului sau. Ca astia...
- S-o creada ei! raspunse Iacob. Sa moara mai intai, cum zice batranul, si-o sa mai vedem noi...
- O sa vedem, o sa vedem, Iacobe! Dar astia nici morti nu se invata minte...
Din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Vremea

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO