Gabriel H. Decuble (n. 1968) este poet, prozator, eseist şi traducător. Printre cele mai recente publicaţii se numără un volum de versuri (the înd, Cartea Românească, 2013), un volum de filosofie („Und es immer schlimmer machen”. Nietzsches philosophischer Entbildungsroman, EUB, 2012), o proză scurtă (Prima mea secundă, primul meu secund, în: Laura Albulescu, Andra Matzal [eds.], Prima dată, Art, 2013) şi o traducere literară (Bertholt Brecht, Poeme erotice, Art, 2014, în curs de apariţie). În prezent, lucrează la alte două romane, din care unul în limba germană.
„Acest roman s-a născut din dorinţa de a afla cât mai spune, azi, romanul sentimental-epistolar omului postmodern, care şi-a făcut din cinism o profesiune de credinţă, din ironie un amnar, iar din sarcasm o cremene – uitând că, dacă sufletul nu i se mai aprinde decât astfel, atunci i s-a zbârcit deja precum iasca. Se pare că trăim permanent sub imperiul angoasei de a ne exterioriza până şi cele mai fireşti, mai inofensive emoţii. Dar poate că, din urmă, vin tineri care vor să se dezică de această moştenire cvasi-ideologică. Oricum ar fi, sper ca cei tineri, cărora romanul li se adresează direct cel puţin la un anumit nivel al lecturii, să se regăsească lesne în paginile acestei cărţi.” - Gabriel H. Decuble
„Cum arată dosarul de urmărire al unei poveşti de dragoste? Ei bine, nu există nici o diferenţă între acesta şi urmărirea unui criminal periculos, pentru că nivelarea trece din planul stilistic în cel structural. Ba mai mult, aşa cum dispare orice urmă de umanitate din descrierea acţiunilor celui urmărit, tot aşa viaţa în sine capătă forma vasului în care este turnată. Gabriel H. Decuble analizează tocmai stranietatea rezultată din ciocnirea vieţii cu propria ei relatare funcţionărească: acţiunile eroului său îşi pierd aerul de normalitate, sunt distorsionate ca într-o oglindă a unui cabinet de curiozităţi, tocmai pentru că se văd înscrise în cadrul mai larg al înregistrării lor de către funcţionarii Castelului. În confruntarea Om-Stat, primul nu are nici o şansă.” - Bogdan-Alexandru Stănescu
*
* *
Material probatoriu
vol. II, fila 13-89, note de interceptare informatică
Ordonanţă de începere a supravegherii informatice
(...) Dispune începerea interceptărilor mesajelor de e-mail şi a altor forme de comunicare electronică sau radio, telefonie mobilă, sms, postări internet etc. ale suspectului Blaj V. Emil, cu data de 01.06.2010, precum şi extinderea interceptării la mesaje de e-mail anterioare prezentei ordonanţe, în vederea stabilirii modului în care a acţionat suspectul, precum şi a conţinutului comunicării cu presupusele surse ale stupefiantului traficat, Hadarag T. George Marian, domiciliat în Spania, oraşul Alicante, şi/ sau Blaj C. Leontina Tudora, născută Dumitru, domiciliată de asemenea în Spania, oraşul Alicante, precum şi cu ceilalţi membri ai grupului infracţional constituit în vederea traficării drogurilor de mare risc, coînvinuiţii Levente M. Bogdan şi Rogoz G. Mihai Aurel. (...)
Urmează transcrieri interceptări e-mailuri şi alte forme de comunicare electronică. Interceptările s-au făcut în baza următoarelor cuvinte-cheie: albitură, ambrozie, batman, băieţel, bilă, biluţă, boabă, bong, C, cadillac, candy, cannabis, cheese, ciocolată, cânepă, cocaină, coca, cocs, crack, cui, dirt, dope, doză, drog, fulg, H, haş, hombre, iarbă, jeleu, julfă, kif, kkt, lihnit, (the) man, marfă, negresă, omul, pastă, pastilă, pill, praf, prânz, pulbere, rocks, rupt în gură, sare, shit, sniff, snow, spliff, stuff, substanţă, spart, titi, tun, vânătoare, varză, zăpadă, respectiv a fierbe, a găti, a priza etc.
From: indeepshit2008@googlemail.com
To: niño_de_niño@yahoo.com
Cc&Bc: None
Subject: măi, George, măi...
Date: 17.09.2009, 02:53 p.m.
Te întreb: în ce lume trăim?
De când ai plecat în Spania cu ai tăi nu mi-a mai rămas nici un prieten adevărat pe-aici. Colegii sunt boring, prin vecini numai băietani boring, totul în jur este de-un plictis vecin cu moartea.
Acum două zile a fost deschiderea anului şcolar, a venit un bou de la minister, a vorbit caca-maca, a vorbit şi directorul, ne-au zugrăvit un viitor luminos de ne-au lăsat pe toţi orbi. Dar noi, „ăştia micii”, ştim cu toţii ce urmează.
Nu m-am sinchisit să arunc cu flori în babete, nu şi anul acesta, când sunt atât de „pe cont propriu”. Am făcut-o când eram mai mic, când trăia taică-meu, cât încă mai era maică-mea pe aici, dar acum s-a zis, ajunge! Oricum e ultimul an de liceu şi ne aşteaptă bacul. O să fie o grozăvie, că ăştia ne-au pus gând rău, aşa se zvoneşte, cică o să ne bage şi camere de supraveghere, ca să nu copiem, aşa că ţara vrea să ne punem cu burta pe carte de-a binelea, iar eu n-am nici o tragere de inimă....
Uneori sunt atât de deprimat, că nu-mi mai vine să fac absolut nimic. Stau cu ochii-n tavan ore întregi, nu vreau nimic, nu sper nimic. Nu mă mai scol din pat cât e ziua de lungă. Nici de foame, nici de sete. Pot să fiu şi lihnit. Mă gândesc la tot soiul de prostii. Pe fondul ăsta, o s-o iau razna.
Salve,
Emil
From: indeepshit2008@googlemail.com
To: niño_de_niño@yahoo.com
Cc&Bc: None
Subject: None
Date: 02.10.2009, 03:07 p.m.
Salut, George,
mai dă şi tu câte un semn, nu mă lăsa să cred că m-ai uitat cu totul...
Uite, ca să te înviorez, am să-ţi dau o veste bună – bună, din punctul meu de vedere. Cred că destinul e, în sfârşit, de partea mea, pentru că doar destinul putea să mi-o scoată în cale pe cea de care... de care m-am îndrăgostit.
Ei bine, da, cred că m-am îndrăgostit. Nebuneşte! Lulea! Până peste cap! Mai trist este că nici nu ştiu cum mi s-a întâmplat. M-a prins flama, mi s-a pus pata, m-a lovit fulgerul, nu ştiu, zi-i cum vrei, dar să ştii că de atunci mă simt uşor ca un fulg şi parcă lumea a început să prindă culoare, cum n-a avut niciodată.
Adică ştiu cum m-a prins, dacă e să mă întrebi despre amănuntele exterioare, aşa, ca la jurnalişti. Cine, ce, cum, unde, în ce mod, cu ce scop. Astea le ştiu. Dar tot nu pricep cum de s-a declanşat mecanismul.
Stai să-ţi spun: am fost la prima şedinţă de cenaclu pe anul acesta, ştii tu cenaclul ţinut de domnul C, unde te-am cărat şi pe tine o dată, de m-ai înjurat după aia două săptămâni la rând şi mi-ai spus că suntem o gaşcă de ciudaţi, dacă putem să ne pierdem timpul cu literatura...
Ei bine, de data asta au venit şase invitaţi de la Cenaclul de Seară, de la Lazăr, unul din puţinele cenacluri care încă se mai ţin în liceele din Bucureşti, că, deh, literatura nu mai place la tineri.
Veniseră cu profesor cu tot, că cică să facem un schimb de experienţă, bla-bla. Culmea e că ăştia îşi ţin întâlnirile sâmbăta de dimineaţă, deci numele nu spune nimic. Dar să nu mă depărtez de subiect. Printre participante am putut bunghi două mai vesele sau mai făţoase, zi-le cum vrei, care stăteau oarecum în rândul doi, mai neimplicate, în sensul că îşi dădeau mereu coate, chicoteau şi păreau, o, da, păreau că se amuză din orice. De fapt, aveam să constat ulterior, cel puţin una dintre ele era cu mult mai profundă în gândire decât mi-aş fi putut imagina doar văzând-o. Ascultă... acum vine partea interesantă.
Prima dintre ele a citit şi ea un fragment de proză despre o experienţă lesby, aproape că pufnea în râs la fiecare propoziţie – profii zâmbeau mai libidinos ca niciodată, cred că abia îşi mai puteau ţine balele în gură –, dar eu n-aş putea băga mâna-n foc că textul respectiv era scris de gagică şi, în tot cazul, dacă avea habar despre ce vorbeşte. Nu m-ar mira să fie şi un banal copy-paste, ştii cât de des se practică asta la noi. Cine să stea să verifice tot ce se mai scrie în ziua de azi?
Cealaltă, în schimb, a citit poezie, fără rimă, cu versurile rarefiate, dar sumbră-sumbră, cu morminte, cu văzduhuri negre, lapte negru, ospicii, accidente rutiere, cu mult mult negru şi din astea, cenuşă, mac, fantome, de parcă ar fi fost supravieţuitoare de la Auschwitz. La ea ne vom întoarce cât de curând, deci reţine aceste detalii.
Eu, unul, n-am citit nimic de data asta, că profu’ a zis să lăsăm invitaţii să se desfăşoare. La sfârşit am intervenit însă în discuţii, foarte puţin, rezervat, că mă ştii doar, nu sunt băgăcios de felul meu, plus că profu’, vigilent, m-a întrerupt făcându-mi semn din cap către invitaţi. Am înţeles ce era de înţeles, nu era cazul să mă afirm.
Buuun. Însă în cursul discuţiilor – care n-au fost comentarii la textele citite, ci mai curând păreri generale despre literatură, aruncate aşa la plesneală, fiecare cu ce-a venit de-acasă – m-am tot benoclat la cea de-a doua, ea s-a benoclat la mine, dar cum să-ţi spun, nu evident, nu ostentativ. Nici ea, nici colega ei nu erau gătite, precum majoritatea fâţelor de la Lazăr – pe care le ştii şi tu prea bine, că doar am fost împreună la balul bobocilor de la ei, în clasa a IX-a, pe când încă mai erai pe aici –, ci purtau ambele blugi negri, strânşi 3D, mă-nţelegi, pe cur, pe coapsă, pe pulpă, de ţi-era mai mare dragul să le priveşti din toate părţile, mai puţin din profil – în fine, în fine, sunt rău, ştiu, vreau să par rău, vreau să nu par vulnerabil la farmecele gagicii, dar ştii?, adevărul e că m-a îngenunchiat drăcoaica şi mă simt bestial în pielea mea. Chiar acum mă simt în al nouălea cer, de parcă aş fi tras ceva tare pe nas, cel mai tare aer de munte.
Nu ştiu ce m-a apucat, dar n-am putut să mă opresc să o invit la un suc, la o cafea, după cenaclu. Adică, mi-am zis eu, de ce nu? Ea, în loc să-mi răspundă, s-a uitat la colega ei, erau să pufnească ambele în râs, dar cumva au reuşit să pară totuşi serioase, după care m-am trezit cu un „nu ştiu, să mai vedem”, care m-a făcut să simt că sunt cel mai mare dobitoc din lume, că-mi vine să intru în pământ de ruşine, dar şi că nu pot spăla toată ruşinea decât insistând, adică fiind neruşinat. Aşa că i-am zis – şi bănuiam eu că asta o va gâdila la orgoliu – că tare aş vrea să-i văd poemele în formă imprimată, să le am în faţă ca text, pentru că ce auzisem mai înainte mi s-a părut excelent, doar că nu am putut reţine prea multe formulări din ele.
Atunci s-a mai înmuiat şi mi-a cerut adresa de mail pe care şi-a trecut-o în agenda telefonică, iar eu am insistat ca un pitbul să-mi dea şi ea adresa de mail şi de unde eu tocmai trăisem un moment de panică, fiind convins că nu i-am reţinut numele, m-a plesnit pe loc un „Stai aşa să intru la S... OK, mulţumesc, Selena!” Deci îi reţinusem numele din prima, absolut involuntar.
Ei bine, da, o cheamă Selena. Ciudat şi frumos nume, în acelaşi timp, însă, în tot cazul, foarte potrivit cu făptura ei stranie: cu părul ei foarte negru – dar poate e doar vopsit, că în ziua de azi gagicile se vopsesc încă de la grădiniţă –, cu ochii ei foarte adânci şi puternic fardaţi, parcă ar fi din gaşca emo, cu modul ei de a fi mai curând absentă decât prezentă, mod care trădează o suferinţă ascunsă...
Dar poate pe tine nu te interesează toate astea, că te-ai dat cu occidentalii ăia reci la suflet, iar eu te stresez cu experienţele mele balcanice...
Hai, salut din al nouălea cer, la bună relogare!
Emu
From: niño_de_niño@yahoo.com
To: indeepshit2008@googlemail.com
Cc&Bc: None
Subject: ¿una chica para mi también?
Date: 05.10.2009, 10:19 a.m.
Emule, aşa mai vii de-acasă...
Mai vreau detalii, mai vreau chestii picante, bagă informaţie, că m-ai făcut curios. Ce să-i zic lu’ mă-ta dacă o văd? Parcă zicea taică-meu că duminica viitoare o invită pe ea şi pe alte colege de la spital la noi la masă. Să-i zic că te-ai îndrăgostit lulea?
Acum sincer, nici nu puteai să dai peste ceva mai bun şi mai potrivit pentru naturelul tău decât peste o ştoarfă emo. Emu gets emo, ha, ha, ha! O să te facă praf şi pulbere gagica. Vezi că Selene este un caracter jumi-juma, şi bună şi rea, e vampiriţă din Underworld: The Eternal War, unde îi înfruntă pe lycani, ai grijă că are talente de ucigaşă multe şi perfecţionate, da’ să ştii că jocul a fost retras de pe Play Station 2 că era cam de prost-gust şi nu a prins nici măcar la oligofrenii care mănâncă hamburgeri şi beau cola cu consola-n mână...
Acuma pe bune, tu ce ai de gând, frate? îţi contrazici propria fiinţă? Sincer îţi spun, ştii şi tu de ce ţi-am zis cu toţii Emu încă din şcoala generală, că erai bine crescut fizic, deja cam plăvan, dar al naibii de stângace şi de închis în tine, nu erai ca noi, păsările cântătoare, la tine glas ioc, şi nici nu puteai „zbura”, aveai din naştere aripile atrofiate, erai deja masiv şi leneş, aşa încât tot ce ne mişca pe noi pe tine te lăsa rece.
La discotecă n-ai venit niciodată, muzicile pe care le ascultam noi ţie ţi se păreau de căcat – tu că „Beethoven, Beethoven!” –, cât timp am făcut judo, nu te-a interesat, de kendo nici n-ai vrut să auzi, că cică e un sport agresiv – habar n-ai tu ce sport nobil poate să fie, ce înseamnă un ritual adevărat, ce înseamnă respectul faţă de ierarhie şi faţă de Dojo, ce înseamnă să ai control absolut asupra sabiei şi a propriei energii în acelaşi timp, cât de tare se împleteşte ce înveţi aici cu ce poţi aplica la Warcraft, ehe, nu-ţi mai spun nimic, că-mi stric gura de pomană, în plus ai putea să-mi reproşezi că şi eu m-am lăsat prematur de toate sporturile astea –, pe când tu... doar la fotbal ce te mai băgai, dar jucai ca o cizmă, alergai ca besmeticul, prindeai viteză exact ca o pasăre Emu, când nu trebuia, balonul o lua în stânga, tu accelerai din senin în partea cealaltă, fără să vezi jocul, de parcă te-ar fi alergat vreun prădător...
În plus – şi cu asta „declaraţia mea de prietenie” se opreşte aici –, tu erai cel care strica mereu pozele de grup. Dacă noi râdeam şi eram pe bune, belindu-ne fasolele la protocolarul îndemn „say cheese!”, atunci tu îţi băgai freza ta cuminte şi făţăul posac şi dădeai impresia că tocmai te-am fi luat ostatic.
Dacă însă noi stăteam decent, la ocazii mai cu ştaif, la şcoală de exemplu, tu te strâmbai ca un măscărici, încrucişai ochii tăi exasperant de depărtaţi, sau îi dădeai peste cap, scoteai limba, iar să scoţi limba dintr-o gură foarte mare şi peste o bărbie foarte mică, aşa cum le ai tu la purtător, nu arată prea bine, îţi garantez. Pe scurt, nu făceai altfel decât face pasărea Emu prin Australia, când se bagă neanunţată în obiectiv şi strică pozele turiştilor.
Mai vrei argumente ca să înţelegi că porecla asta nu-i de ici de colo, că erai fix precum această pasăre şi, dacă în Australia eşti o belea, de ţi-a şi declarat armata australiană război prin secolul trecut, că stricai plantaţiile la săracii fermieri, atunci în alte zone ale lumii eşti pe cale de dispariţie. Cum ar veni şi la noi, unde te înrudeşti cu dropia.
Acum sincer, tu chiar nu mai vrei să fii pe cale de dispariţie? Păi, dacă, Doamne fereşte, ţi-o pui cu gagica asta şi vă simţiţi bine unul cu celălalt, poate până la urmă vă căsătoriţi şi trageţi şi câţiva copii şi, cu asta, gata problema, se cheamă că ţi-ai salvat specia.
Numai că, ai grijă, prietene, am citit pe undeva că, la păsările astea, masculul cloceşte ouăle. Stă ca idiotul pe ele, vreme de două luni, timp în care nici nu bea apă, nici nu mănâncă nimic – de futut nici nu mai vorbesc –, iar femela îşi face de cap.
Deci, puiule, revino-ţi în simţiri, ai grijă cum pui problema de la bun început, ca să nu suferi pe parcurs. Glumesc... Lasă, bă, că poate aşa o să te schimbi şi tu, că chiar ar fi timpul unei schimbări în viaţa ta.
Hai pa şi ţine-mă la curent! George
Din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
