Ziarul de Duminică

Tudor Călin Zarojanu: „Miza unui scriitor este să fie de folos, ca îndrumător spiritual, într-o lume mai degrabă debusolată”/ de Stelian Ţurlea

Tudor Călin Zarojanu: „Miza unui scriitor este să fie...

Autor: Stelian Turlea

10.06.2016, 00:05 301

Tudor Călin Zarojanu a vrut să dea la Actorie, drept care a intrat la Matematică-Informatică. Aşa că a jucat teatru amator vreme de şapte ani. Între timp, a absolvit Facultatea de Matematică printr-o lucrare de diplomă despre Romeo şi Julieta”. Au urmat 12 ani de programare pe toate sistemele de calcul şi în toate limbajele, în vreme ce visa să ajungă scriitor şi chiar scria prima carte, pe care ulterior a distrus-o. Aşa că s-a făcut jurnalist, dar dădea şi meditaţii la matematică. Şi, în fine, şi-a văzut împlinit visul de-a scrie cărţi. Nouă până acum. Urmează cea cu numărul zece. Care le şi întrece?

 

Domnule Tudor Călin Zarojanu, aţi publicat de curând la Editura Vremea un roman extrem de subţire, cum nu se prea obişnuieşte, numit Salutări de la unu”. Ce înseamnă această carte în creaţia dvs? Cine este unu?

– Domnule Stelian Ţurlea, înţeleg că, pentru a conferi acestui interviu o ţinută elegantă, vom vorbi protocolar, la plural. Acceptând această convenţie, vreau totuşi să ştie cititorii că, pornind de la o colaborare de peste 15 ani, am ajuns de mult buni prieteni. „Salutări de la unu” este o carte la care, în ciuda dimensiunilor ei, am lucrat mai mult de un deceniu. Aşa s-a aşezat ea şi eu nu mă biciuiesc niciodată: dacă îmi vine să scriu, scriu, dacă nu – nu. În urmă, aşadar, cu peste un deceniu, am decis să mă sinucid în ziua în care voi împlini 60 de ani. Cartea este descrierea, secundă cu secundă, a acestei sinucideri, iar unu nu este unu’, ci chiar unu, adică 1, etajul la care, ajuns prin precipitare (aşa sună, foarte mişto, termenul medical-poliţist), personajul adresează tradiţionalele mulţumiri, ca la Oscar. Ah! Să nu uit: între timp m-am răzgândit, nu mă mai sinucid.

 

Sunteţi ziarist, editorialist, om de televizune, scriitor, informatician. Ce primează? Dv. ce vă consideraţi?

– Înainte de toate, tată. Operele mele complete, deja apărute, au trei volume: Ada Corina, 33; Mihnea Bogdan, 13; Ioan Cristian, 9. Vă rog să mă credeţi, nu e nicio figură de stil, niciun „text”, chiar consider că aceasta e cea mai importantă dimensiune a mea. A doua este pasiunea de a comunica. La fel ca oricine, văd şi (cred că) înţeleg lucruri, iar prima mea grijă este să le împărtăşesc (iubesc acest cuvânt!) cu alţii. Or, asta am făcut-o, cum m-am priceput, scriind texte literare şi articole, ieşind „pe sticlă”, vorbind cu prietenii sau, mai de mult, jucând vreme de şapte ani teatru amator. Iar lucrurile respective sunt de toate felurile: de la cele care bucură sau amuză până la cele care întristează sau indignează. Adică... lumea asta!

 

În revista online Catchy aţi publicat la un moment dat un text minunat despre cum se şi cum nu se lansează o carte. Cum se lansează o carte? Cum o veţi lansa pe cea abia apărută la editura Vremea?

– O carte se lansează cu tam-tam. Cu atât mai mult cu cât e autorul mai puţin cunoscut! Tristeţea lansărilor între şapte-opt rude şi prieteni nu e o fatalitate, ci o problemă de management cultural. Am asistat, de-a lungul anilor, la lansări unde nu era prezentă cartea, nu erau de faţă toţi autorii (volum colectiv), vorbitorii nu citiseră cartea etc. – o jale! Dar am fost şi la lansări spectaculoase, interesante, despre care s-a scris în presă! Depinde ce vrei: să bifezi „Hai c-am lansat-o şi pe asta!” sau să creezi un eveniment cultural! Pentru „Salutări de la unu” încă nu m-am decis, trebuie să vorbesc şi cu editorul, minunata doamnă Silvia Colfescu. Sigur că mi-a dat prin cap s-o lansez pe acoperişul Hotelului Intercontinental, de unde începe acţiunea, dar încă n-am verificat dacă e posibil.

 

Colaboraţi cu Televiziunea română, unde aveţi o rubrică sprinţară şi mult gustată despre cărţi, De ce-aş citi?” Cum a fost cu această emisiune?

– E o poveste lungă şi sofisticată, o rezum aici. În 2010, Direcţia de Ştiri, prin doamna Rodica Culcer, mi-a propus să fac o rubrică de cărţi în telejurnalul de dimineaţă. Mi-a fost evident din prima clipă că n-ar avea sens să copiez ceea ce face – magistral – prietenul meu Dan C. Mihăilescu. Am scris formatul într-o oră, aproape zdrobind tastatura calaculatorului. Ideea era – şi a rămas – să mă adresez în primul rând celor care nu prea citesc (ce haz are să-i convingi pe cei deja convinşi?), aducându-le argumente în favoarea lecturii. În consecinţă, nu e o prezentare de cărţi (noi), ci o prezentare de motive pentru citit. Am invocat deja, în sprijinul pledoariei, matematica, muzica, designul, sociologia sau religia. A doua consecinţă a ideii a fost abordarea unui ton colocvial şi compunerea, în trei-patru minute, a unui rol. Am fost magician, doctor, Moş Crăciun... Niciun efort nu e prea mic pentru a convinge oamenii că merită să citească! După un an şi jumătate, rubrica a ieşit din structura Ştirilor, dar în 2014, graţie actualei mele producătoare, Diana Pascal, a intrat în cea a emisiunii „Arte, carte şi capricii”, de pe TVR2, joi, la ora 21.

 

V-a contactat vreo altă televiziune sau vreo altă entitate (cum s-a întâmplat cu Dan C. Mihăilescu) pentru o emisiune similară? E prea multă concurenţă?

– Nu, nu m-a contactat, dar câtă vreme TVR mă acceptă, n-aş pleca nicăieri! Am fost angajat, acum sunt colaborator, dar de fiecare dată când intru pe poartă un zâmbet îmi înfloreşte pe faţă, ar trebui să mă vedeţi! Acolo e casa mea, aşa mă simt! Şi nu, nu e prea multă concurenţă, urmăresc cât pot emisiunile lui Dan C., Cezar Paul Bădescu, Radu Paraschivescu (oameni cu care sunt şi prieten) sau Costi Rogozanu. Fiecare are stilul lui şi e loc pentru toţi. Mai mult, sunt locuri încă libere! Normalitatea României, la care visăm cu toţii, va include, după părerea mea, atunci când vom ajunge la ea, câte o rubrică despre lectură pe toate posturile radio-TV! Mai ţineţi minte când marile ziare aveau o pagină întreagă de cultură?

 

Spuneaţi la un moment dat că sunteţi un cititor de cursă lungă, prin urmare citiţi cam tot ce apare. Cum vi se pare literatura română de azi?

 

– O, nu! Nu citesc nici a suta parte din ceea ce apare şi nici nu cred că e posibil să citeşti tot, dacă o faci cu aplecare, nu în diagonală. Pe de altă parte, nu cred că merită citit tot! O carte care nu ţi se potriveşte (observaţi că nu spun „o carte proastă”) o identifici din primele două pagini şi eu susţin că decizia corectă e s-o abandonezi. Aşa cum n-are sens dragostea cu de-a sila, n-are sens nici cititul a contre coeur. Ăsta, în paranteză fie spus, e un avantaj al formatului gândit de mine: nu mă simt obligat să citesc tot ce-mi cade în mână. Cu toate astea, am o imagine asupra literaturii române actuale şi o pot rezuma într-o propoziţie: Apar multe cărţi extraordinar de bune! Vorbesc foarte serios. De altfel, am avut o lungă perioadă în care, din cauza asta, m-am simţit descurajat să mai scriu/public. Dar mi-a trecut...

 

Moare cultura”, cum se tot spune? Cât de importantă e cultura pentru dv.?

– În niciun caz şi în niciun fel! Dacă vorbim strict despre literatură, este cert că se citeşte mai mult decât înainte, în ciuda tututor Casandrelor. E aritmetică elementară: înainte se vindeau câte 50.000 de exemplare din 10 cărţi, acum se vând câte 1.000 din 1.000 de cărţi. Cum e mai mult? Pentru mine, cultura nu înseamnă doar literatură, teatru, muzică, arte plastice, filozofie, ci şi toate ştiinţele, educaţia, bunele maniere, tehnologia, geografia, istoria, harta politică a lumii, marile performanţe sportive, exploratorii... Toate astea ţin de cultură, deci atât e de importantă!

 

La apariţiei precedentei cărţi, Mass Media Insider”, criticul literar Alex Ştefănescu vă compara cu Johnny Răducanu. De ce credeţi că a făcut-o?

– Bănuiesc că se referea – flatant pentru mine – la calitatea marelui muzician de a improviza sclipitor pe orice temă, cu „înfloriturile” şi trăirile specifice jazz-ului.

 

De mai multe ori aţi spus că sunteţi vândut” transdisciplinarităţii, o dovadă sunt şi rubricile diverse pe care le-aţi avut şi încă le mai aveţi în Ziarul de duminică”. De ce spuneţi asta, doar pentru că nu trebuie să existe bariere între domeniile spiritului?

– Nu, nu numai pentru că nu trebuie să existe, sunt artificiale, fără sens şi de dată relativ recentă (cinci-şase secole din istoria multimilienară a omului), ci şi pentru că aşa simt! Eu nu pot să mă gândesc nicio clipă la Leonardo da Vinci artistul separat de Leonardo da Vinci omul de ştiinţă. Şi cum poţi să pui un gard între fizică şi chimie? Sau între teatru şi pictură? Dar teatrul ăla nu se slujeşte de fizică (scripeţi, proiectoare, scene turnante)? Dar pictura aia, inclusiv scenografică, nu se slujeşte de chimie. Trăim într-un tot ordonat, nu într-un ansamblu de părţi între care călătorim haotic.

 

Sunteţi unul dintre cei care postează constant pe Facebook. Credeţi că blogurile şi facebookul au un impact negativ asupra jurnalisticii şi dezbaterii de idei, prin lipsa de autocenzură şi limbajul deşănţat? Se deteriorează ceva? Cu ce rezultat pe termen lung?

– Negativ!? Pozitiv! Intens pozitiv! Aş putea vorbi o zi despre asta, n-avem loc aici. Deocamdată doar trei lucruri: 1. De câţiva ani, îmi aleg majoritatea lecturilor şi vizionărilor de filme în urma unor mini-sondaje printre prietenii mei de Fb; 2. A caracteriza Fb şi blogurile pornind de la faptul că există destui care scriu aiureli este ca şi când ai respinge internetul pentru că există şi site-uri porno; 3. Faptul că există oameni care intră pe Fb doar ca să citească ce scriu alţii sau doar ca să spună ce-au mâncat/băut e problema lor, nu a reţelei de socializare!

 

Care este miza unui scriitor astăzi?

– Aceeaşi dintodeauna: să observe cât mai atent lumea; să remarce şi să analizeze lucrurile cele mai interesante, cele mai importante pentru cât mai mulţi oameni; să reuşească să pună această analiză în cuvinte – fie că vorbim de o schiţă umoristică, fie de un mare roman psihologic; să spere şi să se lupte ca opera lui să ajungă la cititori; să fie atent la reacţiile lor, indiferent dacă ţine sau nu cont de ele. Adică, pe scurt, să fie de folos, ca îndrumător spiritual, într-o lume mai degrabă debusolată.

 

Ce te îndeamnă să fii scriitor? Literatura trebuie să ofere modele? Care e rolul modelelor într-o lume în criză?

– Credinţa că îndeplinesc măcar parţial cele de la întrebarea precedentă. Credinţa că pot fi cumva de folos. Dacă un singur om, unul singur – şi mi s-a întâmplat! – îmi spune: „Cartea ta m-a ajutat să trec peste un moment extrem de dificil”, asta face cât zece cronici favorabile sau cât prezenţa într-o Istorie literară (apropo, nu sunt în niciuna şi în niciun dicţionar). Şi, da, literatura trebuie să ofere modele, repere, într-o lume aflată permanent în criză. În multiple crize, dintre care cea mai serioasă mi se pare criza de identitate şi de motivaţie. Apare o „bacterie ucigaşă”, apare un război, un val de imigranţi, un atac terorist – mai devreme sau mai târziu lucrurile se reaşază, descoperim cum să procedăm; dar e sigur că ne-am lămurit şi de ce? Literatura poate oferi răspunsuri solide la ambele întrebări.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO