Ziarul de Duminică

Tudor Giurgiu: „M-aş bucura ca filmul Cristian să redeschidă cazul procurorului Panait”/ de Diana Pârvulescu

Tudor Giurgiu: „M-aş bucura ca filmul Cristian să redeschidă cazul procurorului Panait”/ de Diana Pârvulescu

Autor: Diana Pârvulescu

04.07.2014, 00:05 70

Despre Festivalul Internaţional de Film Transilvania şi filmele proprii.

 

- S-a încheiat a 13-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania. În comparaţie cu 2013, ca bilanţ, este anul acesta mai bun în ceea ce priveşte numărul spectatorilor, dar al numărului biletelor vândute?

- În 2014 au fost un pic mai mulţi spectatori faţă de anul trecut, e datorat, cred, afluxului mare de oameni care au venit în a doua parte a festivalului. Deci stăm mai bine din punctul acesta de vedere. Cred că, dacă nu am fi avut atât de multe proiecţii cancelate, mutate din cauza frigului şi a ploii, am fi putut sta mai bine. Pe ansamblu, efectele şi bucuriile noastre, adică este exact cum ne aşteptam. Să vedem un festival unde nu doar pasionaţii de cinema, profesioniştii se bucură, ci şi publicul mare, care a putut să găsească filme diferite şi pe genuri diferite, pentru toate gusturile. Au fost filme de dragoste, filme poliţiste, filme de groază, comedii. A fost de toate pentru toţi.

 

- Aţi început la TIFF şi campania „Salvaţi marele ecran”. Până acum pentru Depozitul de Filme din Cluj s-au strâns online aproximativ 1.000 de euro. Cum aveţi de gând să promovaţi această campanie, având în vedere că s-a încheiat festivalul?

- Pentru noi a fost important momentul de lansare şi awareness şi de a spune tuturor: „Fraţilor, hai să facem ceva să nu lăsăm un loc să fie în paragină şi să încercăm să-i dăm o utilitate practică”. Sigur că mă aşteptam ca clujenii să reacţioneze mai bine, dar acolo, în Ardeal, toate procesele sunt mai lente. Partea foarte bună este că ne-au contactat sponsori, parteneri privaţi care au aflat de campanie. Deci, sper să ne atingem targetul mai repede decât bănuiam, dar sigur vom lăsa tot crowdfunding-ul şi toată campania o s-o lăsăm deschisă.

 

- Şi din partea autorităţilor locale a existat vreun semnal de sprijin?

- Primăria a înţeles imediat ce am vrut să facem. Ei, alături de societatea Rosal care se ocupă de salubritate, practic ne-au ajutat să dăm locului o faţă mai umană, pentru că undeva cu două sau trei săptămâni înainte de festival au intrat acolo nişte buldozere, nişte maşini, oameni care au dat la o parte crengile, jungla care exista acolo şi practic a făcut ca accesul în aşa numitul Depozit de Filme să fie cumva mai uşor. Ar fi important ca în perioada următoare să perfecteze actele şi transferul de drept de folosinţă de la România Film la Primăria Cluj, după care obiectivul mi-aş dori să fie cuprins într-un plan de investiţii şi să începem un concurs. Am vorbit cu un profesor de la Şcoala de Arhitectură din Cluj, care este foarte dornic să dea chiar o temă de proiectare pentru studenţi, şi s-ar putea ca anul viitor, la TIFF, să ne trezim cu zeci, poate chiar o sută de proiecte despre un posibil viitor Muzeu al Filmului acolo.

 

- În legătură cu Muzeul Cinematografiei, aţi avut discuţii cu Ministerul Culturii în privinţa acestui proiect?

- Am discutat chiar de acest muzeu acum ceva vreme şi exista soluţia ca obiectivul să treacă - practic el este la Ministerul Culturii, prin România Film şi prin Unitatea de Management a Proiectului - de la minister, care accesează fonduri europene pentru restaurare, să intre în acest program. Cred însă că formula de a ajunge la autoritatea locală - personal, este o părere strict proprie - e una mai practică, pentru că, până la urmă, un muzeu, mai ales dacă este în interiorul unui oraş, dacă ar putea fi un obiectiv de interes pentru Cluj - Capitală Culturală Europeană, cred că poate genera un interes mai mare din partea autorităţii locale. Ca urmare, chiar dacă poate părea o investiţie considerabilă, nu ştiu cât ar putea să coste în momentul de faţă, cred că, cu o bună gândire a proiectului, se pot accesa fonduri europene şi în felul ăsta toată construcţia şi tot planul în jurul proiectului pot fi mai uşor realizabile decât ceva care vine de la centru, printr-un minister, cum s-au tot schimbat şi în ultimul an mulţi miniştri. Cred că e mai sigur.

 

- După 13 ediţii de TIFF, care este punctul forte al acestui eveniment cinematografic?

- Cred că punctul forte este ceva ce e greu de explicat dacă nu ai fost acolo, pentru că punctul forte nu e doar filmul în sine, nu este doar oraşul, nu sunt doar oamenii, este un anume spirit, un spirit care s-a creat. L-am creat cu toţii, nu doar eu şi Mihai Chirilov (director artistic al Festivalului Internaţional de Film Transilvania, n.r.), l-a creat toată echipa. Vorbeam de curând cu câţiva colegi şi sunt detalii. Eu le tot spuneam că facem prea mult pentru invitaţii români şi străini care vin, suntem mult prea drăguţi, oferim prea mult, ceea ce creează nişte probleme de organizare. Sigur că asta a devenit şi un fel de ştampilă de ospitalitate şi foarte mulţi invitaţi se simt tocmai că sunt trataţi bine şi e important când te duci într-o ţară străină, vii prima dată, să ai un om cu care să relaţionezi, să ai toată partea asta de welcome bine pusă la punct. Sunt detalii la fiecare departament şi fiecare cred că şi-a adus o contribuţie din cei care lucrează la festival, ca să îi dea această marcă, care mie îmi este foarte greu să o definesc. Dar la Cluj, la TIFF, este un spirit special pe care nu îl regăseşti la alte festivaluri de film din Europa cel puţin sau din toată lumea. E ceva ce e foarte propriu Clujului şi mă bucur că, deşi noi ne schimbăm, ne maturizăm, ca să nu zic îmbătrânim, lucrul ăsta rămâne şi la Cluj se vede în continuare film zi şi noapte, se discută despre film. E o bucurie întreagă să stai în oraş în acele zile.

 

- Dumneavoastră, de exemplu, la ce festival de film la care aţi participat ca invitat v-aţi simţit cel mai bine?

- Eu nu am un anume festival de care să fiu foarte îndrăgostit. Sunt bucăţi din alte locuri. Probabil am avut o experienţă foarte specială la Busan, din Coreea de Sud. Este un festival unde e o plăcere să discuţi cu publicul de acolo despre filme. Este un public excepţional şi foarte bun. M-am simţit bine şi la Morelia, în Mexic, m-am simţit bine şi la Cannes, evident, la Rotterdam, în Olanda. Nu cred că s-a inventat acel festival la care să spun că e ca la Cluj. Probabil că tot Clujul rămâne emblema.

 

- Spunea Michael Kutza, unul dintre membrii juriului, că poate ar trebui schimbat numele festivalului (TIFF) având în vedere că se confundă cu Tokyo Film Festival, Toronto Film Festival. V-aţi gândit să schimbaţi acest acronim?

- Acuma, marele public nu cred că este deranjat că sintagma, care nouă ne este foarte dragă, este TIFF, un acronim uşor de pronunţat, uşor de ţinut minte. Nu mi-aş face mari griji din pricina asta. Sigur că atunci când vorbim de industrie şi de cei cu care relaţionăm la alt nivel, preferăm să spunem Transilvania IFF (International Film Festival, n.r.), tocmai pentru a da pondere. Asta o facem de câţiva ani. Întotdeauna colegii mei ştiu, în toate comunicatele oficiale nu prea scriem TIFF pentru că TIFF a devenit, mai mult sau mai puţin, un brand al unuia dintre marile festivaluri de film din lume, cred că este al doilea după Cannes, este vorba de cel de la Toronto. Sigur că mai este Tokyo, Tirana şi alte oraşe cu T, dar nu vrem să schimbăm nimic deocamdată...

 

- Sunteţi directorul celui mai important festival de film din România. Care este cea mai mare teamă a dumneavoastră din această poziţie?

- Cea mai mare teamă vine cumva din ceea ce fac eu la festival. Mă ocup în special de organizare, de fundraising, de zona asta, mai puţin de selecţia filmelor pe care o face Mihai (Chirilov, n.r.). Cu toate acestea, cea mai mare teamă ar fi să nu ai filme bune, pentru că dacă nu ai filme, nu poţi face festival. E simplu. Sigur că poţi să dai orice alte filme, dar noi întotdeauna am insistat şi am mizat pe partea asta de calitate şi Mihai petrece luni de zile, nopţi în şir în a vedea toate filmele. Niciun film nu intră în programul festivalului fără să fie vizionat de Mihai şi de echipa lui. Or asta îmi dă şi garanţia că selecţia nu este întâmplătoare. La un alt nivel, o altă teamă vine din faptul că festivalul se schimbă, vin oameni noi, an de an. Degeaba setezi nişte lucruri, nişte proceduri, cum arată nişte flyere, un lucru aparent banal, dar dacă lucrul ăla se schimbă an de an, mi s-a întâmplat, festivalul e mare, nu poţi să-l controlezi tot şi te trezeşti cu un lucru pe care l-ai făcut bine poate la ediţia a treia sau a patra, în cinci ani, în şase ani, el se alterează şi de multe ori îmi spun uite nici nu mai ştiu de când nu am mai fost atent la un detaliu. Cred că succesul unui festival ţine de o încercare de a prezerva lucrurile bune şi a nu le înlocui doar de dragul de a inova cu lucruri care finalmente nu funcţionează.

 

- Ce sfaturi le-aţi da tinerilor regizori ca filmul lor să fie selectat în competiţia TIFF?

- Eu cred că nu este nicio reţetă la care un regizor trebuie să se gândească pentru a obţine selecţia la un festival. De cele mai multe ori selecţiile în festivaluri sunt decizii subiective. Evident, trăim într-un mediu în care networking-ul şi oamenii, oamenii pe care îi cunoşti sunt importanţi, sigur că poţi să fii prieten cu selecţionerul unui festival, dar, dacă filmul nu e bun, sunt convins că omul acela nu îl va lua, pentru că altfel se decredibilizează. Cred că tot ce îşi poate dori un regizor este să iasă filmul şi să fie o poveste care să intereseze, să fie spusă într-un mod personal, pentru că cei care fac selecţia într-un festival nu caută altceva decât voci noi, voci speciale, care să spună o poveste aşa cum poate, nu neapărat nu s-a mai spus, dar să găseşti acolo un regizor şi un om care s-a preocupat de nişte lucruri.

 

- De la director de festival să trecem la dumneavoastră ca regizor. Anul acesta aţi câştigat de la CNC (Centrul Naţional al Cinematografiei, n.r.) o finanţare de peste 2 milioane de lei pentru proiectul „Apropierea”. Despre ce este vorba în acest proiect?

- E o ecranizare aproape fidelă a unui roman de succes scris şi publicat de Marin Mălaicu-Hondrari. Noi am lucrat împreună scenariul. Plăcându-mi foarte mult cartea, noi nu ne cunoşteam, l-am sunat şi i-am spus că aş vrea măcar să încercăm să adaptăm romanul. Scenariul cred că vom mai avea ceva de lucru la el, dar este o poveste de dragoste. Nu e cu mult diferită de substanţa cărţii. Un poet care emigrează din România, ajunge în Spania, unde e paznic la un parc auto, unde sunt maşini de mâna a doua şi acolo are câteva întâlniri. E o poveste de dragoste cu multe accente inspirate din literatura sud-americană. E un film de care de-abia aştept să mă apuc, dar e un film complicat, pentru că, probabil, se va filma în Spania, în limba spaniolă.

 

- De asemenea, sunteţi implicat şi în filmul care prezintă furtul tablourilor de la Rotterdam. Spuneaţi anul trecut, în iulie, că aţi primit chiar oferte din partea unor producători din Olanda, Marea Britanie...

- Am discutat atunci cu mulţi producători. Din păcate, eu fiind implicat în alt proiect de film, pe care l-am filmat în iarna asta, a trebuit să încetinesc viteza de dezvoltare a proiectului inspirat din jaful tablourilor. Un film, ăsta nu e un secret, o poveste se naşte câteodată într-un an, câteodată în şase ani ori chiar mai mult. Or nu m-am grăbit cu subiectul ăsta, mi s-a părut important să aibă o perioadă de dezvoltare mai aplicată şi mai lungă. Colegul cu care eram implicat în proiect, fotograful Cristian Movilă, a fost probabil însă dezamăgit de viteza cu care s-a dezvoltat proiectul, aşa că a ales să îl prezinte, fără să mă consulte, regizorului şi producătorului Cristian Mungiu. Aşa că, în momentul de faţă, proiectul, cum se întâmplă şi în viaţă, şi în film, îl face Mungiu sau lucrează împreună la el. Sper să le iasă un film foarte bun.

 

- Spuneaţi că aţi filmat în iarnă. Este un film („Cristian”, n.r.) aşteptat şi mediatizat...

- Da, este un film care a fost mediatizat fără voia mea. Nu am făcut nicio declaraţie de presă, nu am dat niciun interviu tocmai pentru că nu am considerat că e bine... Am vrut să-l filmez în linişte, un film care e inspirat şi porneşte din cazul procurorului Cristian Panait.

 

- Ce v-a atras să îl realizaţi?

- Citeşti lucruri în presă, asta s-a întâmplat acum cinci-şase ani, deci nu era o poveste născută într-un an sau doi. A durat foarte mult timp documentarea. Ce m-a preocupat pe mine a fost să încerc să îmi propun să fac un film extrem de personal. M-a preocupat lucrul ăsta un an sau doi după ce am plecat din Televiziunea Română (unde a fost preşedinte-director general, n.r.), deci undeva prin 2007 - 2008, pentru că eu cred şi am observat lucrul ăsta, ce s-a întâmplat în media, în justiţie, în multe alte sectoare. E un lucru oarecum similar şi anume foarte mulţi oameni tineri au primit răspunderi, poziţii importante, în diferite scheme de putere. De multe ori, însă, nu au reuşit să facă ce şi-au dorit. De foarte multe ori au fost daţi deoparte, au fost determinaţi să renunţe. De cele mai multe ori conflictul moral şi dilemele morale şi tentaţia compromisului i-au făcut să spună „mai bine nu, mă retrag”. Panait nu a fost singurul care a refuzat să mai aibă de-a face cu o justiţie care la vremea respectivă era extrem de coruptă - nu că acum ar fi cu mult diferită -, dar unde influenţa politică era uriaşă. Perioada anilor 2000 - 2002, păi ce preşedinţi de consilii judeţene sau primari, cum se întâmplă acum, erau achetaţi? România era raiul tuturor. Sigur că soluţia pe care Panait a ales-o a fost una extremă şi foarte dureroasă pentru colegi, familie, dar a şocat pe multă lume. Alţii însă, prieteni cu el, oamenii din aceeaşi generaţie, au preferat să plece din justiţie, să nu mai fie procurori.

 

- Vorbeaţi despre documentare. În realizarea filmului aţi studiat dosarul, aţi vorbit cu familia?

- Am studiat şi dosarul, m-am întâlnit cu mulţi oameni, din apropiaţi. A durat foarte mult şi lumea cred că trebuie să înţeleagă bine că e un film de ficţiune, el nu este un film documentar. Au apărut nişte titluri în presă total hilare: „Filmul care va îngrozi pe nu-ştiu-cine”. Este un film, un proiect de ficţiune personal, în care, sigur, se inspiră 80% din ce s-a întâmplat în realitate, dar numele sunt schimbate. Este un film despre un procuror aflat în faţa unei decizii importante, cum să joace o carte importantă, să dea o soluţie aşa cum i se impune, aşa cum se doreşte, undeva în sferele de sus ale puterii sau să dea o soluţie pe un dosar aşa cum îi dictează profesia şi normele morale ale meseriei. Asta e dilema morală a filmului. În rest, repet, este un film unde am ficţionalizat foarte mult, tocmai pentru că nu am acces la foarte multe informaţii şi la un moment dat am şi decis că filmul este bine să aibă o distanţă faţă de realitate, pentru că altfel nu totdeauna realitatea oferă cele mai... sau a face un film calchiat 100% din realitate nu ştiu dacă e cel mai interesant. Luaţi exemplul filmului „Argo”, care, la fel, prezintă un caz real, tot cazul care s-a întâmplat la ambasada din Iran, dar la un moment dat producătorul, scenaristul a spus că trebuie ficţionalizat, trebuie adăugată tensiune. Lucrul ăsta cumva, la altă scară, la alt nivel, l-am făcut şi noi. E un proiect de care sunt foarte ataşat, l-am filmat, acum este în montaj, nu ştiu când va ieşi, la toamnă sau anul viitor. Încerc să-l lucrez cât mai neatins de toate conotaţiile politice. Filmul nu cred că va provoca... M-aş bucura să schimbe nişte conştiinţe, m-aş bucura să se redeschidă un pic cazul şi discuţiile în jurul cazului, care cred în continuare că a fost foarte rapid clasat şi de fapt cei care au determinat sinuciderea procurorului Panait sunt în continuare liberi şi nechestionaţi. Dar de aici până la toate elucubraţiile pe care le-am citit în ziare este cale lungă.

 

- Dar, spre exemplu, premierul Victor Ponta, care la acea vreme era procuror, apare ca personaj în film?

- Aici a fost din nou o intoxicare a mass-media, pentru că Victor Ponta, la data decesului procurorului Panait, nu mai era procuror în Parchet. El cu un an înainte plecase la Corpul de Control al primului-ministru. Nimeni nu poate dovedi aşa cu fapte că premierul Ponta a fost implicat într-un fel sau altul în acest caz. Ca urmare, unii m-au întrebat dacă apare Ponta, cine e actorul. Una este isteria din mass-media şi alta este ce se întâmplă în film. Nu îmi place să vorbesc şi nu o să o fac despre personaje, despre felul în care am gândit eu scenariul, cine se va regăsi în film. Dar aşteptaţi să vedeţi filmul şi discutăm.

 

- Ştiu că aţi filmat o scenă în care personajul lui Cristian se aruncă de la balcon. În filmul dumneavoastră, acesta este împins sau lăsaţi publicului...

- Am filmat trei finaluri. Nu ştiu. O să vedem.

 

- Ce a fost mai greu, scenariul sau finanţarea filmului?

- Cel mai greu a fost partea efectivă de scriere şi de lucru la scenariu. Am colaborat cu scenarişti diferiţi, pentru că îmi doream foarte mult să spun o poveste despre dezintegrarea unui om, cum poate un om normal, sănătos şi deştept, şi admirat de toată lumea, cum poate în 20 de zile să devină o epavă. Asta a fost provocarea şi toată perioada asta de documentare şi de înţelegere a mecanismelor interne din justiţie a durat foarte mult, pentru că nu sunt un expert, dar mi-a luat foarte mult timp să înţeleg mecanismele foarte fine ale unui anume tip de presiune, da, presiune, care era exercitată asupra unor oameni foarte tineri. Pentru că alături de Panait erau şi mulţi alţi care aveau între 28 şi 30 de ani. Erau şantajabili pentru faptul că nu li se oferea un contract fix, tot timpul lucrau pe perioadă determinată, li se putea spune că dacă nu dai o soluţie te zburăm şi te duci mata înapoi la Buftea sau în provincie. Or a trebuit mult timp să înţeleg lucrurile astea. Deci da, perioada de scriere a fost cea mai complicată. Perioada de finanţare a fost relativ mai simplă, pentru că pe lângă finanţarea obţinută din România am obţinut o finanţare din Bulgaria. Mi se pare comic şi relevant pentru cum se fac filmele în România, că banii obţinuţi la un concurs la CNC-ul bulgăresc au fost mai mulţi decât banii pe care românii i-au băgat în proiect prin CNC. Am obţinut şi o finanţare europeană, la Eurimages. Şi mi-au spus mulţi, care nu sunt neapărat români, că povestea este universală şi, trecând de interesul nostru de moment pentru film, e o poveste care merită spusă şi este valabilă pentru multe teritorii.

 

-Vă va ajuta în promovarea filmului faptul că preşedintele Traian Băsescu, de la începutul anului, a adus din nou în atenţia publicului cazul procurorului Panait?

- Eu mă aştept să fie o temă de campanie, dar aş vrea să mă distanţez. De aia nu am vrut să fac declaraţii de presă când am filmat filmul, nu am avut presă pe platou. Repet, cred că este un proiect, pentru mine, mult prea important pentru a-l lăsa să fie folosit într-o parte sau alta a jocului politic. M-aş bucura însă să fie un film despre care să se vorbească şi care să deschidă ochii unor oameni care, la fel ca mine, au uitat mult prea repede cum arăta România acelor ani...

 

- De aceea nici nu vă grăbiţi să îl terminaţi în toamnă, pentru că vor fi alegerile prezidenţiale şi nu vreţi să fie folosit?

- Filmul are un mers al lui. Va fi gata când va fi gata. Lucrăm la montaj, la sunet. M-aş bucura, dacă va ieşi bine, să îl trimitem şi la o selecţie la un festival important. Nu mă gândesc încă la asta, sunt „n” variante de a-l lansa. Ce este important este să fie filmul bun şi după aia o să avem ce discuta. Dacă filmul este prost, putem să ne facem noi multe planuri. Sper să nu fie cazul.

 

- Există un subiect din realitate care vă atrage ca temă pentru un următor film?

- Sunt multe subiecte, dar nu neapărat legate de ficţiune. Eu cred că sunt subiecte şi de film documentar foarte puternice. Ridicarea Catedralei Neamului e un subiect, poate fi un film în sine ce se întâmplă în sănătate, în educaţie.

AFACERI DE LA ZERO