Despre Şun sau calea neturburată (mit mongol) de GeorgeCălinescu s-a scris puţin şi nu totdeauna comprehensiv, deşivaloarea piesei publicate in 1943 a fost evidenţiată de la inceput,cu un entuziasm deloc reţinut.
Criticul insuşiselectează, in "compendiul" la Istoria literaturii române,doar măgulitoarele cuvinte ale lui Arghezi: "una din calităţile eie că nu seamănă cu nimic scris şi tipărit la noi şi că sedeosebeşte de biblioteca toată ca o majolică... e un model destil".
Când s-a reeditattextul, la un deceniu de la data apariţiei, noul climat politic ilva fi determinat pe Călinescu să explice geneza propriei salescrieri in acord cu optimismul obligatoriu al acelor vremuri:"Totuşi, fiindcă scrierea a ţâşnit in chip spontan, ca o dibuire alumii noi pe care o ridicăm, am socotit că e mai bine să o las aşacum s-a intrupat in acei ani, când o grea intunecime morală măinfăşura, măcar pentru meritul de a fi putut să ajute pe unii cuvederea slabă să vadă soarele care inroşea cerul la orizont şi careazi ne luminează deplin".
Ulterior, autorulsubliniază insă tranşant, in linia concepţiei sale esteticeclasicizante, inutilitatea determinărilor accidentale - "Reducţiaunei opere la biografie şi cenzurarea ei prin dimensiunile noastrearbitrare despre om este o ignorare a procesului estetic insuşi. Unartist vorbeşte intotdeauna despre el sub speţa universalului" -,ceea ce lămureşte, intr-o anumită măsură, respingereainterpretărilor in cheie biografist-psihologizantă ale unorrecenzenţi de bună credinţă (ca Adrian Marino ş.a.) care s-augrăbit să spulbere dezamăgirea criticului in urma ecourilornefavorabile ale publicării Istoriei literaturiiromâne....
Şun...ilustrează, intr-adevăr, poate cel mai elocvent, principiileestetice formulate in Sensul clasicismului. Călinescu indicăel insuşi sursele de inspiraţie, relevând absenţa originalităţiisubiectului, a invenţiei, şi conformarea perfectă la canon:"temeiul mitului este lectura textelor clasice (Şu-King,cartea versurilor, cărţile confuceene). Cine m-ar urmări arconstata că intriga insăşi se află intreagă acolo, că toateamănuntele sunt documentate, că aforismele in genere suntautentice, că fraze intregi, mai ales cele «preţioase», in şurub,sunt cvasitraduse". Dincolo de elementele exotice, pitoreşti (carerămân exterioare, la nivelul decorului şi al recuzitei), autorul agăsit in cultura chineză expresia cea mai exactă şi condensată auniversalului şi tipicului. Şi, cum teatrul este genul clasic prinexcelenţă, Şun... pare mai puţin o scriere spontană, câtecoul reflecţiilor teoretice ale criticului.
In spirit polemic,Călinescu reproşa scriitorilor români inapetenţa pentru idee, carear fi generat confuzia regretabilă intre realitate şi simplacontingenţă, de unde şi factura de reportaj a romanului nostru saunatura confesiv-minoră, apăsat subiectivă, a poeziei. Opţiuneapentru metoda balzaciană in proză evidenţiază importanţa acordatăreprezentărilor tipizante, in vederea configurării unei umanităţicanonice, riguros sistematizate. Definind apoi poezia, in spiritaproape barbian, ca "formă goală a activităţii intelectuale",preţuieşte, de pildă, la Eminescu sau Goga ("poet pur"),insemnătatea sugestiei muzicale ("bocetul ritualic"). Privilegiereacaracterului ritualic al lirismului şi a construcţiei epiceobiective vizând conturarea unor tipologii şi modelecaracterologice nu e doar un capriciu. Şi nici ideile teoretice alecriticului nu sunt speculaţii sterile. De altfel, exegeţii aureliefat insistent teatralitatea lirismului şi a prozeicălinesciene, dar nu au considerat demne de atenţie piesele cucaracter de farsă livrescă ale Profesorului, scrise mai mult dinamuzament şi puse in scenă impreună cu colegii mai tineri de laInstitutul de literatură. Şun... nu este insă un text deacest fel.
Ambiţiascriitorului a fost de a realiza o dramă de idei. De aceea, asimplificat decorul, schematizând conflictul şi reducând lastereotipie gesticulaţia scenică. Didascaliile, strictfuncţionalizate, nu insistă asupra detaliilor psihologice şi nuschiţează nici măcar liniile generale ale fizionomiei personajelor,menite să incarneze o serie de simboluri abstracte şi să joaceanumite roluri, abia acestea, esenţiale. Nuanţele sunt permisenumai in limitele rigide ale unei sintaxe narative fără cusur.Mecanismul dramatic aminteşte de tradiţia teatrului n':fabula rămâne un simplu suport iar dialogul, in loc să intensificeconflictul, se transformă intr-un pur procedeu retoric prin care sepune in scenă un spectacol de idei relevabile in mai toatetratatele de morală (nu doar princiară) despre conduita omuluidesăvârşit.
Povestea e cât sepoate de simplă. Impăratul Yao il numeşte pe Şun, individ deorigine modestă dar inzestrat cu cele mai strălucite virtuţi,succesorul său, motiv de nemulţumire şi de invidie nu doar pentrumoştenitorul de drept din familia regală, cât şi, lucru ciudat,pentru părinţii şi fratele norocosului ales. Râvnitorii la tron,fiul impăratului Yao şi fratele lui Şun, incearcă să-l suprime pevrednicul bărbat la indemnul unor sfetnici certaţi cu dreptatea,vânători de privilegii şi ticăloşiţi in arta manipulării şi atertipurilor de tot soiul, inteligenţi mânuitori ai cuvântuluidulce-ispititor, dar plin de otravă. Neavând de ales, Şun işiinfruntă duşmanii şi ii invinge, justificând astfel indreptăţireainvestiturii sale. Confruntarea cu moartea e un moment esenţial,iniţiatic, al incercării puterii. Forţele malefice nu se constituieinsă intr-un factor real de opoziţie, nefăcând altceva, in fond,decât să accentueze, intr-un univers dominat de legile armoniei,supremaţia binelui. Ca element de contrast, răul nu e decât ocarenţă, e pură amăgire, fantasmă care verifică perspicacitateaeroului şi respectul faţă de rituri. Conflictul, altfel previzibil,dobândeşte o notă pregnantă de dramatism numai datorită tensiuniicare marchează raporturile dintre Şun şi familia sa.
Contrastul exageratdintre iubirea filială şi ura părinţilor sugerează iraţionalitateatrăirii şi a sentimentelor şi caracterul absurd al legăturilorimpuse prin consangvinitate. Când iubirii i se răspunde cu ură,nici un temei raţional, in afara respectului legilor, nu poate faceposibilă convieţuirea. Abia când ajunge impărat reuşeşte Şun săscape de jugul pietăţii filiale, principiu etic subordonat doarimperativului supunerii faţă de suveran, Fiu alCerului.
Cum idealularmoniei universale trebuie să fie implinit de orice suveran demnde funcţia sa, Şun se dovedeşte capabil să medieze intre Cer şiPământ, nu aplică legea inflexibil şi nediferenţiat, deliberând culuciditate in vederea adecvării normelor şi preceptelor abstractela realitatea - cum altfel? - mereu inextricabilă şicontradictorie. Inţeleptul impărat ştie că existenţa binelui şifrumosului e determinată de conştiinţă, de aceea respingesuperstiţiile care transformă omul intr-o fiinţă incătuşată.Codificarea strictă a comportamentului şi respectarea pravilelor nuconstrâng, ci plasează existenţa in orizontul securizant alnecesităţii, fie că aceasta este inţeleasă ori nu. In fond, omul seapropie mai mult de adevăr când ascultă de reguli decât dacă leincalcă, sub pretextul unei libertăţi iluzorii. Doar riturile dauindividului sentimentul sacralităţii existenţei, proiectându-l inveşnicia unui univers de eleatică imobilitate.
Viziunea aceasta şimotivează, de altfel, caracterul convenţional-simbolic alpersonajelor călinesciene şi al naraţiunii, in proximitateabasmului. Aşa-zisele evenimente reflectă situaţii de maximăgeneralitate in care se confruntă virtuţile cu viciile, binele curăul, intr-un joc cu final predeterminat. Intrupând pureabstracţiuni morale, fără o minimă reprezentare concretă,individualizatoare, personajele sunt stilizate in cu totul altămanieră decât, de exemplu, in teatrul expresionist. "Mitul mongol"călinescian e mai degrabă o alegorie ce nu are nimic in comun cu"misterele păgâne" şi miturile blagiene, şi cu atât mai puţin cudramaturgia realist-psihologică ori naturalistă. Ideea estetică seimplineşte aici, mai limpede şi mai percutant ca oriunde, inorizontul eticului, şi nu in acela al metafizicului. Şi e de mirarecum nu au preţuit indeajuns scriitori ca Ion Negoiţescu sau RaduStanca, admiratori ai lui Schiller, un asemenea text construitparcă după dezideratul euphorionist al unui teatru simbolic, fărăpsihologie, dar cu virtuţi pedagogice şi memorabilă densitateaforistică. Unui prozator cu gust rafinat şi livresc ca RaduPetrescu nu i-a scăpat insă excelenţa manieristă a execuţiei inaceastă capodoperă de orfevru.
Nici miza esteticăa textului călinescian nu poate fi ignorată, pentru că aici, cum amremarcat, autorul şi-a propus să ajungă la formula cea maiimpersonală, i.e. clasică, a scrisului său. Notelesubiective işi fac insă simţită prezenţa. In Analectele luiConfucius, de pildă, intâlnim foarte multe date referitoare lalegendarul impărat şi la paşnica sa domnie. Dar despre familia sa,mai nimic. Or, in piesă, suveranul care a zăgăzuit puhoaiele şi acivilizat lumea este surprins, aşa cum am văzut, in devenirea sa,de la investitura ca succesor până la urcarea pe tron. Şi astapentru că dramaturgul e sensibil şi la semnificaţia conturatătreptat, la procesul constituirii sensului, a ideii. De asemenea,tendinţa ludică e reprimată programatic, ca şi inclinaţia sprecaricatură şi şarjă, fără ca astfel de elemente să lipsească cutotul. Iată un exemplu in care se exploatează, cu vădităsatisfacţie, virtuţile comice ale obiceiurilor culinare asiatice:"Peştele, iepurele, nuferii, ouăle de furnică, greierii in miereaşteaptă pe masa ta. (...) Am tăiat câinele cel mai gras, cu carneamai dulce decât a şoricelului, mai gustoasă decât a mascurului şidecât a găinii.". In alt loc, unele replici parcă par scoase dinstudiile teoretice şi eseurile călinesciene şi transpuse talequale: "Metafora şi injuria plastică spuse in toiul incăierăriiproduc impresie epică.", "A tăgădui o figură şi a o face in aceeaşiclipă e iarăşi o figură.".
La un moment dat,Şun face elogiul muzicii: "Un impărat trebuie să cultive muzica,pentru că temelia impărăţiei e armonia. Un clopoţel ce sună preadevreme sau prea târziu strică rânduiala. (...) Sufletul unuiadevărat impărat năzuieşte către liniştea şi nepăsarea cântecului."Şi compune un cântec (Ciao, imnul incoronării) ale căruinote puse pe portativ sunt desenate cu migală inpagină.
Apoi, faţă detextele invocate drept sursă, o semnificaţie deosebită e atribuităaici idealului raţionalităţii vieţii. Nici un document nu atestăfaptul că vestitul suveran ar fi desacralizat rituriletransformându-le in simple norme de conduită pe care omul să şi lepoată insuşi şi adapta oricând in favoarea sa. Şun nu e uneuhemerist. Chiar Călinescu plasează, corect, domnia sa intr-oepocă situată "la mijloc, intre istorie şi mitologie". Cinci fiind"numărul mistic al punctelor cardinale, al elementelor ş.a.", incinci acte e secţionat şi textul călinescian, tot cinci sunt şiimpăraţii legendari ai Chinei, şi sfetnicii buni din jurul lui Şun,şi cei care-i stau impotrivă. "Mânuitor al tuturor industriilorfolositoare (muzicant, poet, filosof, agricultor, olar)", acesterou mitic pare, in piesa lui Călinescu, mai degrabă un monarheducat la şcoala enciclopediştilor. Ca atare, el işi invaţă supuşiisă renunţe la superstiţiile şi practicile magice barbare care cersacrificiul uman. Ştiind insă că oamenii nu pot abandona uşorcredinţa străveche, ii indeamnă să respecte in continuare riturile,dar intr-o manieră care să nu ofenseze raţiunea: "Duhurile, fiindzămislite din Inţelepciunea veşnică, nu pot cere omului jertfavieţii lui. Legăturile noastre cu lumea lor se fac prinsimboluri.".
Ca şi in basm,eroul triumfă, in cele din urmă, intr-o secvenţă apoteoticăregizată abil, pe fundalul ceremonialului de inscăunare. Darizbânda lui Şun are un gust amar: iubirea sa nu a stins deloc uracelor care i-au pretins totul, fără a-i dărui nimic altceva decâtviaţa.
Dacă punctul depornire al piesei va fi fost, cum sublinia criticul, "regele Learrăsturnat", finalul proiectează asupra patimilor omeneşti lumina degheaţă a raţiunii. Deşi nu a reuşit niciodată să dispară cu totulin propria operă, asemeni artistului anonim, in Şun...Călinescu evadează din cercul strâmt al existenţei undeva de undelumea poate părea, pentru câteva clipe, o frumoasă idee. Privitănumai de la distanţă, bineinţeles.
ANTONIO PATRAS (n. 1973).Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea"Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista"Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru alUniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiriliterare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonatoral colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I.Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe innoaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despreoameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie apersonalitatii, 2007.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
