Ce faci când peste câteva săptămâni împlineşti 50 de ani, nu mai ai nimic de pierdut şi nu mai crezi în nimic? O călătorie lungă pe o navă de croazieră, înconjurat de lux şi de necunoscuţi, poate fi o soluţie? Alexandru Zaharia, fost fotoreporter şi fost proprietar de agenţie de publicitate, crede că da. Crede că se poate pierde printre cei 2.000 de pasageri, că îşi poate căuta salvarea în anonimat şi în singurătate... Greşeşte. Diana lucrează pe vas şi i-a fost colegă în clasa a doua primară. Năvăleşte în viaţa lui cu toate amintirile ei, cu toate înfrângerile şi cu toate frustrările. Ca într-un remake al celor 1001 de nopţi cei doi încearcă să scape de amintirile neplăcute. Dar amintirile lor sunt puternice, sunt dureroase şi pot fi fatale. Zi după zi, poveştile celor doi nu duc spre o iubire salvatoare, ci doar spre o nouă exacerbare a lipsei de motivaţie, de speranţă, duc spre deznădejde... Alex Zaharia are o listă cu 50 de cuvinte; 50 ca cei 50 de ani pe care îi va împlini curând. Fiecare dintre aceste cuvinte ascunde o poveste. A lui sau a ei. 50 de poveşti în 50 de capitole. Nici apariţia tinerei Caja, nici căpitanul, nici oceanul sau porturile Africii nu pot amâna inevitabilul şi nu pot schimba destinele lor.
Capitolul 2
2
Bastiment
Aerul e fierbinte. Îl simt pe obraji. Briza mai rău face. Pielea aproape mă ustură. Aerul e lichid şi abraziv. Uriaşul bastiment - oare cine naiba mai foloşte acest termen? Am un flashback... Sunt în camera mea. La bloc. Etajul 4. Sunt singur în casă şi geamurile sunt închise bine pentru că e frig. Un frig crunt. Sunt închise, dar nu sunt etanşe, printre cercevele şuieră în casă un vânticel pervers şi îngheţat. La bucătărie pâlpâie aragazul şi din când în când mă duc să verific dacă nu se stinge... Ai mei sunt la serviciu, vin târziu. Anii '70 sunt pe sfârşite. Nu mi-e foame, dar aş mânca ceva dulce. Nu am ciocolată, dar în cămară sunt ascunse câteva borcane cu dulceaţă de vişine. Mi-e lene să mă duc din nou până la bucătărie, să caut în cămară... Stau pe pat, înfăşurat într-un halat gros şi uzat, cu picioarele în sus, sprijinite de perete, atent să nu dărâm ramele cu sticlă în care se află pozele mele din copilărie, înrămate de tăică-miu... Citesc o carte uriaşă, cartonată. Istoria navigaţiei. Şi mă cufund în poveştile despre primele nave cu aburi. Aburi calzi... Calzi. Uriaşe nave. Zbaturi. Construite de englezi. Brunel. Great Eastern şi prima sa călătorie din 1838. Un desen alb negru pe hârtie. Bastimente, fiare vechi, apoi Războiul Crimeii... Vapoare de război. Visez...
Nava uriaşă şi albă se desprinde cu graţie de cheu. Graţia unui elefant de circ. Sunt neaşteptat de puţini cei care ne fac cu mâna în semn de la revedere. Pasagerii de lux au venit singuri în Malta. Pasagerii de lux nu au parte de alai la plecarea în croazieră, nu sunt maltezi şi nu au prieteni aici... Sau poate că de când cu accidentul din Italia le-au mai scăzut vânzările.
Nici acum nu ştiu ce caut pe acest vapor. Am vrut să fug. Să fug departe. Să fug pe mare.
Bastimentul alb se numeşte Queen of the Seven Seas. Se cheamă pachebot sau cruiseliner sau mai ştiu eu cum se chinuie publicitarii să-l numească... Nici nu e chiar atât de mare. Are doar vreo şapte sute de pasageri, faţă de monştrii de trei mii ai altor companii mai titrate, dar are viteză mare şi confort din belşug pentru un preţ accesibil. Accesibil nu pentru toată lumea, ci pentru o clasă mijlocie înstărită şi occidentală. Eu am jucat totul pe o carte. De mai multe ori. Chiar de fiecare dată. Am pierdut şi iată-mă aici!
Visasem de multă vreme. Nu mă oprisem niciodată sa privesc afişele din vitrinele prea colorate ale unor agenţii de turism din centru. Nu aş fi avut cum. Întotdeauna eram prea grăbit spre vreo întâlnire, eram în maşină, vorbeam la mobil... Dar visam ca o dată să pot fi aici. Apoi am citit un reportaj în Jurnalul Naţional despre navele astea uriaşe - navele de huzur ale burgheziei consumeriste şi ale pensionarilor decrepiţi... Am apucături proletare. Cam târziu la 50 de ani.
Apoi m-am excitat pe internet, ca într-un joc erotic, privind fotografii minunat colorate, cu peisaje şi detalii... Apoi evident am uitat, deşi dorinţa a rămas bine fixată undeva la capătul labirintului din mintea mea. Şi apoi, iar le-am văzut. A fost ca un joc de-a faţa-ascunselea o vreme. Ani. Destui ani... Până m-am decis. Oarecum forţat... Împins de la spate de situaţie.
Când Costa Concordia s-a răsturnat, în ianuarie, am zis că e un semn; n-am ştiut dacă un semn bun sau rău, dar am aşteptat croaziera cu o curiozitate înfometată... În anul în care o lume nebună, nebună, nebună aniversează frenetic 100 de ani de la scufundarea Titanicului şi aşteaptă, trăind dement, rapid şi haotic, sfârşitul lumii.
Aerul e fierbinte şi câteva picături de apă, limpezi şi reci îmi lovesc obrajii răcorindu-mă şi readucându-mă pe punte. Şi pe aparat au căzut stropi şi mă grăbesc să-i şterg cu poalele tricoului larg şi lung, pe care îl smulg din pantaloni, în partea stângă. Un tricou vechi, galben ce mai poartă un Z uriaş şi negru, ca de Zorro, dar care ascunde o ultimă, poate, amintire palpabilă a trecutului. Nu e Zorro, e Zaharia...
Eu sunt Alexandru Zaharia.
Fotograful.
Fotoreporterul.
Cel care a fost arestat şi după 89, a luat bătaie şi de la ţărani şi de la mineri, a fost împuşcat de jandarmi, a pozat femei îmbrăcate provocator şi dezbrăcate la fel de provocator, fotograful de război, fotograful de vedete, de nunţi şi botezuri, fotograful de reportaj, portretist, peisagist, beţiv, curvar, nesimţit, băgăcios, şmecher, pasionat de fotografie.
Eu sunt. All in one.
Mă rog, nu am fost chiar aşa de tare. Le-am făcut pe toate. Le-am încercat. De voie de nevoie. Unele, multe au ieşit nasol.
Aş vrea să nu mai fiu... Acela... Ăla... Bă, pozarule! cum îmi ziceau diverşii nuntaşi mangă. Bă vino şi la masa noastră să ne fuţi într-o poză! Şi mestecam mărunt din buze şi făceam...
Nava s-a depărtat de cheu şi micul oraş, cu clădirile sale bej deschis, micul port maltez, se micşorează. Fără să simt, motoarele şi-au mărit turaţia pentru că vasul are viteza din ce în ce mai mare şi, privind de pe punte spre Malta, parcă nu-mi dau seama dacă nu cumva întreaga insulă nu e acum cu mult mai mică decât marele monstru alb.
Ridic aparatul pentru o ultimă fotografie a ultimului meu port din fosta mea viaţă... Nu apăs imediat, focalizez automat, apoi mă joc cu zoom-ul, la 80 - departe sau la 300 - aproape... Dar insula este tot mai departe. Şi apăs pe buton chiar dacă fără prea mult chef. Şi mai apăs o dată şi nu mai ridic degetul. Clişeele se succed în rafală ca o armă automată din filmele cu cel de-al Doilea Război Mondial, o armă încărcată la nesfârşit. Şi îmi consumă cardul de memorie cu imagini aproximativ identice, imagini pe care, mai târziu, în cabina mea confortabilă de mii de euro, le voi şterge ca să fac loc altor stupide imagini aproape identice pe care le voi şterge într-o...
Las aparatul jos. Îl las să îmi atârne de gât, greu şi incomod. Îl şterg cu dosul palmei. Încă o picătură uriaşă de apă, aruncată de Mediterană până la înălţimea punţii principale, sau a doua, treia, a noua, nu ştiu cum naiba le numără; habar n-am unde mă aflu, dar am o hartă a vasului în buzunarul blugilor.
O femeie sexy, ba nu, nu sexy, distinsă, elegantă şi uşor obosită sau doar preocupată - îi observ tremurul fin al mâinilor şi ochii încercănaţi, cu riduri subţiri, radiale la colţuri - îmi zâmbeşte în timp ce păşeşte sigură, foarte sigură pe punte; e de-a casei, are uniformă albă, ca şi nava şi un ecuson cu poză; nu ştiu ce reprezintă...
Instinctiv ridic aparatul dintr-un singur gest şi o ţintesc cu zoom-ul pe la 135, ca pentru portret; se opreşte brusc din mişcare atunci când mă observă, clipeşte rapid, îşi duce mâna la păr cu un gest extrem de feminim şi zâmbeşte din nou. Exact atunci, dar exact atunci, declanşez. Un singur foc, un singur clişeu. Sunt un profesionist, ce mama mă-sii! Nu am nevoie de mai multe cadre. Cobor aparatul să privesc ecranul micuţ al aparatului uzat şi demodat. O cameră reflex digitală dintr-o generaţie mai veche. Un Canon 350D. Din doi paşi mari şi rapizi e lângă mine, tot zâmbind şi, precipitat, strecoară mâna într-un buzunar interior, scoate un cartonaş dreptunghiular şi alb, apoi îl îndeasă între centura şi pantalonii mei, cu un gest fluid şi pervers. Zâmbetul e larg, şi îi văd dinţii imaculaţi şi regulaţi, prea albi şi prea regulaţi pentru a nu fi noi, implantaţi, şi, la fel de brusc, se întoarce şi dispare cu paşi tot mari şi tot siguri.
Am rămas mască, împietrit, ca un licean pupat pe gură pentru prima oară...
Privesc în micul ecran şi îi văd din nou zâmbetul larg, sincer, fericit sau doar profesional. Un minunat zâmbet de serviciu. Dar ce portret...
Pun capacul pe obiectiv, apăs pe off şi apuc, ca şi când ar fi fierbinte, cartonaşul alb. E o carte de vizită, e clar, dar gestul a fost atât de rapid, de neaşteptat încât mi-a blocat orice reacţie.
Citesc:
Diana Anton. Entertainment Deputy Cruise Manager. Queen of the Seven Seas.
O adresă de email, un număr de telefon interior, cifrele unui birou de pe puntea de comandă şi un interval orar.
Diana Anton?... E un nume românesc. M-o fi auzit vorbind? Dar n-am vorbit cu nimeni în româneşte. Diana Anton?... Numele parcă face să-mi sune un clopeţel undeva în adâncul amintirilor mele, adânc, foarte adânc... Dar nu reuşesc să mă agăţ de nimic. Diana?... La câte Diane am cunoscut...
Au început să apară şi alte zâne pe punte. Blonde. June. Despuiate. Mi-a pierit orice chef de a mai fotografia ceva. Aş vrea să mă întorc în cabină, dacă voi nimeri drumul...
Scot harta mototolită din buzunar şi o despăturesc. Nu e mare şi e clară. Cabina mea nu e departe.
Aerul condiţionat bâzâie în surdină. Aparatura e ascunsă prin pereţi sau curentul de aer rece vine de undeva din adâncurile navei. Aud doar zumzetul şi simt aerul rece care parcă vine de peste tot. Perdelele de la balcon sunt trase, uşa închisă. Înăuntru e aproape întuneric. Găsesc pe pipăite geanta laptopului şi îl pornesc. Am semnal. Şi intranet şi internet. Mă conectez la reţeaua navei şi tastez adresa de email. Scriu doar Cine sunteţi? şi ataşez fotografia descărcată din aparat. Atât.
Şi aştept răspunsul.
Care, evident, nu vine imediat.
Aşa că încep să despachetez şi astfel cabina, mare şi confortabilă ca o cameră de hotel cu multe stele, începe să prindă din aroma şi din amintirile mele. Haine, pantofi, cărţi şi caiete, pixurile şi tot felul de gadgeturi digitale... Pliante, hărţi şi ziarele malteze de azi şi cele româneşti de acum trei zile...
Locuiesc pentru o vreme într-un minisuite, cum scria în broşura publicitară şi cum scrie pe factura aia uriaşă pe care am plătit-o şi pe care o păstrez, ca pe un document antic, foarte valoros, în portofel, alături de bani, carduri şi alte mici amintiri sau prostii... Acea factură dovedeşte statutul meu social. La un moment dat. La acest moment...
Târziu mă uit din nou pe laptop.
Am un răspuns.
Simplu.
Thanks. Same place. 10.15 PM. D.
În engleză? Fiţe. Sau nu e româncă. Mai am mult timp până la 22 şi 15. Multe ore. Mă bag în duş. O să ies să mă plimb şi poate merg să mânânc ceva mai târziu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
