DMITRI.MITEA. GRUŞENKA. LA UN PAHAR DE BĂUTURĂ. DE CE NU MĂ POT CERTA CU TINE, MITEA?
Am constatat că nici nu mă pot certa cu Mitea. Nici măcar pentru Gruşenka. Nu prea ne iese. Ne iubim prea mult.
Ca să fiu cinstit, chiar ne-am certat, deşi am vrut, la început, să trec asta cu vederea ochilor dumneavoastră.
Ne-am certat chiar rău – dar, recunosc, nu ne-am putut bate. Deşi, poate, aş fi vrut. O bătaie în toată regula ar fi clarificat lucrurile. Ne-am fi vărsat nervii. Traistele cu frustrări s-ar fi deşertat. Sau cu fustări? Suntem, oare, amândoi, eu şi fratele meu, Mitea, iremediabil afemeiaţi?
Să fie aşa Karamazovii?
Şi bătrânul meu tată să fi fost aşa, oare, tocmai pentru a ne confirma spiţa? Asta ar fi un lucru de îngropat în minte: şi ţinut acolo; şi verificat. Căci trebuie, numaidecât, să aflăm cum suntem. Şi cum suntem? Putem să suportăm? Putem să aflăm şi să suportăm după aia – sau numai gândul asta ne-ar ucide?
În ziua în care a venit Dmitri la mine (asta se întâmpla cu mult mai demult), Gruşenka nu era. Era la ea acasă, pentru niscaiva lucruri pe care le avea de făcut – şi pe care, uneori, nici nu găsea de cuviinţă să mi le spună. Dar, drept lucru, nici eu nu prea mă omoram cu întrebatul – cu obişnuita indolenţă a bărbatului tânăr.
Dmitri a venit de dimineaţă. Ne-am pus şi am făcut mâncare, iar apoi ne-am aşezat, faţă în faţă, pe colţurile meselor şi, obicei rusesc, după ce am mâncat copios, cu bunătăţuri, adicătelea icre negre, scrumbie şi alţi peşti, inclusiv ceva păstrăvi, ne-am apucat de băut. Temeinic. Aşa cum numai ruşii pot să o facă. Şi să ne spunem ce avem pe suflet, ca doi fraţi buni, care s-au iubit întotdeauna.
– Aşadar, şi tu o iubeşti pe Gruşa – am zis. Şi am deschis ostilităţile. Poate nu trebuia să o fac. De obicei, când ne doare ceva, vorbim şi pe ocolite, ca şi cum am da târcoale să ocolim rana.
– Eu mai întâi, kaneşno, a încuviinţat Dmitri. Nu uita, mi-a mai spus, că eu am fost primul. Bătrânul nostru, babacul acesta incurabil, Fiodor Pavlovici, la mine a văzut-o şi, mare pişicher bătrân, i s-au aprins călcâiele.
– Cât a putut fi de nebun…am murmurat aproape doar ca pentru mine.
– Eu nu gândesc aşa, a replicat Mitea. Este şi el un bărbat. Eu îl înţeleg foarte bine. Gruşenka este frumoasă şi, în plus, are acel aer de ingenuitate care place mult. La prima vedere, cel puţin. În rest, aş putea conchide că suntem cu toţii nebuni. Atunci, de ce nu ne-am îndrăgosti nebuneşte? În fond, de ce ai fi crezut tu, moi brat Mişa, la începutul relaţiei, că o să ai mai mult noroc decât tata. Fiodor Pavlovici avea bani, putea să îi ofere Gruşenkăi un trai mai îndestulat, iar Gruşa chiar pare avidă după asta…
– Daragoi Mitea, am spus, simţind că, deja, mă enervez, inima nu ştie cum alege. Dacă s-ar fi uitat la tine, cât de cheltuitor şi mână largă îmi eşti, Gruşenka, la urma urmei, putea să te prefere, definitiv, pe tine… În fond, şi tu îi puteai, uşor, satisface această – uneori – bolnăvicioasă nevoie de bani a Gruşenkăi, care, ca orice jenşcina, îşi doreşte să aibă, cu orice preţ, stabilitate…
– Deşi ştiu că ai dreptate, mă întrerupe Mitea, ştiu că nu pot să mă uit la Gruşenka aşa, ca la o femeie… Eu o văd, în continuare, cum o vedeai şi tu, ca o fetiţă, ca o adolescentă perpetuă…
– Aşa şi este, conchid eu, este prăpăstioasă – şi capricioasă ca nimeni alta, dar, oho, îmi vine să zic, ce esenţă de femeie se ascunde în ea…nici nu îţi vine să crezi, spun…
– (şi el, Dmitri, spune, adică adaogă)…ai dreptate, da, face eparte din farmecul ei personal…şi nu e puţin…
– Nu ştiu de unde vine atâta charismă (spun).
*
SCRUMBII ALBASTRE, LUNECÂND PRIN PÂNZELE VAPOROASE ALE ALCOOLULUI
Întind mâna şi iau de pe masă o delicatesă, scrumbie lungă, afumată, cu o platoşă cu luciri albăstriu-metalice, ca peştii de prin ape adânci şi reci, precum cele ale Mării Nordului.
Este doar o jumătate de scrumbie, dar ce minunat se brodeşte ea cu vodca aici, vălurindă şi ea, sub pânze albastre.
După vreo câteva ore de taclale, suntem atinşi de filoxera alcoolului. Picniţi doar. Întărâtaţi. Dmitri se îmbată greu, nu ca Alioşa. Este în el o cătană tăbăcită, rezistentă.
Când vorbeşte de Gruşa, se înflăcărează. Sau prinde a se înflăcăra. Dar cine nu se înflăcărează, atunci când este vorba despre Gruşenka?
Arătaţi-mi unul, unul singur – şi îl mănânc.
Pesemne nu o cunoaşteţi pe Gruşa.
Acum, Dmitri perorează. Dar, pesemne că sunteţi preveniţi, acesta e stilul nostru, al Karamazovilor:perorăm. Şi am putea perora despre orice, dar adevăru-i că acum perorăm despre Gruşa.
Şi, atunci, îl prind şi îl întreb:
– Dar pe prietena ta, pe blânda, buna, Ekaterina Ivanovna, nu ai pus în graţiile tale?
– Nu, zice Mitea, cu o mişcare categorică a mâinii, ca şi cum s-ar apăra de o muscă nevăzută…Şi îmi şopteşte mai departe: pe Katerina nu am iubit-o niciodată. Sau aproape că nu am iubit-o. Cam aşa e. Când o cunoşti pe Gruşenka, toate celelalte femei îşi pierd însemnătatea. Adu-ţi aminte de flacoanele acelea cu parfum franţuzesc. Nu poţi să te mai dai la parfumul acela de trandafiri bulgăreşti, după ce ai adulmecat-o pe Gruşenka.
– Da, spun, dar Katerina avea/ şi are toate calităţile din lume…
– Da, Mihail, spune, serios, Dmitri, dar una singură nu o are: nu are nebunie… Iar viaţa, fără nebunie, este/ sau pare de netrăit…Şi aşa este ea cam stearpă, cam searbădă, viaţa asta, darămite fără nici un grăunte de nebunie mie, unul, mi s-ar părea de-a dreptul insuportabilă.
– Negreşit, îi răspund. Tu, Mitea, ai mare dreptate. Căci eşti fire rebelă. Însă mă gândesc – adaug eu şi întăresc – că ar fi o mamă grozavă Katerina… şi ce femeie, chiar aprigă uneori, în ciuda blândeţii, ştie să se sacrifice…
– Da, însă toate acestea, Mihail, mi se par superflue, toate se nimicesc, bunul meu instinct se duce naibii, nimic nu mai are valoare, atunci când apuc, iar şi iar, să o văd pe Gruşenka, măcar de-o clipită. Vocea raţiunii îşi pierde uzul. Iar tu eşti vocea raţiunii, dragul meu Mihail, fratele meu preferat, deşi, aici, ar trebui să mă gândesc puţin şi la Mişa…
Şi, deodată, iarăşi îl văd în picioare, cu pumnul ridicat, ca şi cum ar fi vrut să tune asupra mea. Şi, nu ştiu de ce, aş putea intui că vrea să mă lovească – sau ar fi vrut.
*
Îi văd umbra aplecată asupra mea.
Dmitri, să mă lovească pe mine? Să fi fost doar o proiecţie? O nălucire a minţii mele. Sau să fie existat, măcar în faşă, această intenţie? Poate că nici el nu a conştientizat-o, dar aşa mi s-a părut, pentru o clipă, iar clipa asta, ca orice clipă a lucidităţii, nu o mai poţi întoarce. Nu îmi este teamă şi, totuşi, o adiere de mâhnire, ba nu, o presimţire de mare mâhnire pune stăpânite pe mine.
Să fi întins el mâna asupra mea? Iar eu de unde să ştiu dacă a vrut să mă mângâie sau nu? Sau dacă mâna s-a înălţat cu ură?
Cu toţii suntem plini de umbre. De aceste umbre. Din pricina unei femei, ştim că şi oameni ai bibliei, chiar fraţi, s-au iscat, unul asupra altuia.
Negreşit că am un frate iute la mânie. Negreşit că este pătimaş. Aşa e felul nostru de a fi, ne înfierbântăm repede. Aproape că pierdem din vedere cine suntem.
Totuşi, mie cred că nu mi-ar fi trecut prin cap măcar să îmi ridic mâna asupra vreunui frate. Şi cu atât mai mult asupra lui Mitea. Am rămas îndoit de inimă şi, ca îngheţat, nu am făcut nici o mişcare. De altfel, cred că nici nu mă puteam mişca. Mă transofrmasem într-un fel de stană de piatră.
Cred că şi Dmitri a simţit asta. A rămas, câteva clipe, şi el – aşa, plutind îndeasupra mea. Cred că scena avea ceva umor involuntar. Eram ca în luminile unui teatru. Momentul în care am amuţi amândoi s-ar fi putut vedea ca un soi de dans stângaci.
Ar fi trebuit să ne fie ruşine. Ruşine la amândoi. Dar pentru ce? Poţi să condamni un om pentru o intenţie? Şi aceea doar presupusă?
Mitea a ieşit din cameră. A trecut pe lângă mine şi a ieşit din cameră. A rămas mâncare pe masă, resturile unui festin aproape frăţesc. Un ospăţ la care tocmai noi am lipsit. Care ar fi fost perfect fără noi. Icre, votcă, dar nu inimă bună – sau nu îndeajuns de bună.
Am stat în tăcere, am aştepta mai bine de un ceas sau două, dar zadarnic: Dmitri nu s-a mai întors. Apoi am început să beau în tăcere, economicos, cu înghiţituri foarte mici. Ca şi cum ai bea doar amorţire sau mâhnire.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
