Ziarul de Duminică

Ultimul Karamazov, vol. 2 (III)/ de Mihail Gălăţanu

Ultimul Karamazov, vol. 2 (III)/ de Mihail Gălăţanu

Autor: Mihail Galatanu

17.07.2015, 00:02 44

Primul volum din Ultimul Karamazov a apărut în 2014 la editura Allfa, în Colecţia Strada Ficţiunii. Egida sub care a apărut cartea este Lista lui Alex., coordonată de criticul Alex. Ştefănescu. Al doilea volum, din care sunt extrase fragmentele următoare, este în lucru.

 

LA UŞĂ CU KATERINA IVANOVNA.

O FRUMUSEŢE ARISTOCRATICĂ

Şi cine credeţi că vine la mine a doua zi? Ekaterina Ivanovna, da, chiar ea, în persoană. Mândră, de neostoit, frumoasă ca o cadră: aş compara-o cu icoanele, dar comparaţia păleşte în faţa ei. Icoanele sunt nişte frumuseţi plate, la propriu – şi la figurat.

Cum s-au petrecut lucrurile? Uite-aşa bine. Aud o bătaie în uşă. Tocmai terminasem de bărbierit şi îmi făceam o cafea. Turnasem apă în ibric şi o lăsasem, în spirtieră, să fiarbă. La mine, trebuie să spun, bărbieritul durează. Bărbieritul, la mine, este un ritual în sine. Durează, deci, cel puţin o jumătate de ceas. Ceea ce înseamnă ceva vreme. Numai săpunitul obrajilor şi al gâtului şi este în stare să îţi ia jumătate din această vreme.

Bătaia din uşă a fost suavă.

Am deschis şi am rămas cu spuma pe faţă. Cu gura deschisă. În mod cert, Katerina Ivanovna a savurat momentul.

M-a văzut la bustul gol şi cu briciul pe faţă. Cred că nu i-am chiar displăcut, pentru că m-a măsurat din cap până în picioare.

Mi-am cerut scuze. M-am bâlbâit. M-am înroşit. Apoi am întrebat:

– Şi Mitea ştie?

– Ce să ştie?

– Că sunteţi aici.

Kati Ivanovna a zâmbit. Ce fraier eşti ca să întrebi asta, a răspuns zâmbetul ei. Fratele tău se află acolo unde şi stă cu chirie, la acele două babe aristocrate, din înalta societate. Am dedus singur acest dialog mut.

Mă arătam, recunosc, tare răscolit. Şi răvăşit ar fi puţin spus, că nici măcar nu ştiam de unde să mă adun.

Cuvântul răvăşit spunea însă precar despre situaţie, dar şi despre starea mea de spirit. Încercam, fără să vreau aproape, să o compar cu Gruşenka. Dar nu prea mergea. Aveam în faţă un cu totul alt tip de frumuseţe – şi un cu totul alt tip de impetuozitate.

Katerina Ivanovna era o frumuseţe oficială. O frumuseţe profund aristocratică. Şi, de aceea, una cu o morgă cât se poate de rece. Cine ar fi visat să i-o tragă unui sicriu?

Aş fi desprins-o din saloanele de ceai, în care se infiltra şi burghezia noastră, tot mai mult. Pe acolo cred că o şi cunoscuse Dmitri al meu. Nu putea fi ceva mai opus cu Gruşenka. Şi, totuşi, inima mea pleda, cumva, în ascuns, pentru Gruşa. Gruşa era şi ceea ce îi spune numele: o frumuseţe apetisantă, fără pretenţii, dar cu hatâruri şi capriţii.

*

 

ALIOŞA CEL ASPRU.

RANA DIN SUFLETUL KARAMAZOVILOR

Pe Alioşa nu îl mai văzusem de multă vreme. L-am întâlnit într-o cârciumă, la dorinţa lui. Mă invitase să ne vedem la una dintre cârciumile pe care, mai nou, le frecventa.

Am găsit, aşa cum nu mă aşteptam, un Alioşa cu barbă. Un Alioşa schimbat. Căci idolul lui purta barbă. Era vorba despre un nou prieten al său, foarte proaspăt, dar de care se ataşase cu mare fervoare. Era vorba de o fervoare religioasă şi nu numai.

Alioşa cel aspru era sau părea diferit. Barba îl făcea mai dur, îi dădea acel aer şi înfăţişare de bărbăţie cu care nu eram obişnuit. Nu ştiam să îl văd aşa.

Arăta, acum, ca un soi de şef de trib, parcă el era cel mare. Cel mai mare dintre fii, nu Mitea. Pentru că, trebuie să o spunem, înfăţişarea sa cu barbă îl făcea să pară cu vreo zece ani mai vârstnic. Îi crescuse şi părul, era acum drept, dar lung – şi îi încadra faţa altfel.

Fizic, îmi plăcea mai mult acest nou Alioşa. Nu şi cum se schimbase sufletul său, parcă se strânsese, asemenea unei cicatrici. Este rană pe inima ta, îmi venea să-i spun, Alioşa. Este o pojghiţă înnegurată de sânge închegat.

De unde venea, oare, acea rană, mă tot gândeam? Din sufletul Karamazovilor? Din viaţa lor, tumultuoasă, accidentată, abrazivă, neclară, amestecată?

Dar cel mai mult mă intriga prietenul său. Am stat la masă împreună, tustrei – şi am băut. Am băut cu sete, cu poftă, toată seara. Am băut ca şi cum mâine ar fi ultima zi. Ultima zi din viaţă, ultima zi din Apocalipsă.

Dar lumea nu se termina aici. Lumea e eternă, nu se începe şi nu se termină niciodată, este un ceva infinit, un dat în preschimbare.

Prietenul lui Alioşa, Vasili, îi semăna foarte mult. Arăta la fel de neguros, acum, era o copie a sa, dar pe fundal brun. Era, deci, un bărbat brunet, înalt şi foarte puternic, cu convingeri religioase, dar şi cam de stânga, revoluţionar în acelaşi timp.

Nu mă întrebaţi cum se înţelegeau contrariile în acelaşi om, lucruri de neînţeles, contrarii de neîmbinat, conflicte de nestins, patimi de necompatibilizat.

Prietenul  său, se vedea treaba, îl înfluenţase foarte mult. Îl făcuse să uite cine este, iar în locul lui se născuse un alt om. Alioşa devenise şi el un revoluţionar, un fost schimnic, acum răsvrătit.

 

UN OM BLÂND, CARE VISASE SĂ SALVEZE LUMEA…

Cum poate ajunge un fost schivnic să îmbrace pielea unui actual revoluţionar? Asta chiar mi se pare o întrebare. Şi nu pentru că este vorba despre fratele meu, Alioşa. Nu, nu de asta. Dar un om blând, un om care visase să salveze toată lumea prin cumsecădenia sa, cum poate să… Şi, totuşi, poate că tocmai de aia, o să îmi răspundeţi: tocmai pentru că el se atârnase de un fir subţire, cel al idealului. Pentru că visase Absolutul, cu ochii deschişi, aşa precum şi noi în visăm, îl sperăm cu toţi ţâţânii noştri, cu toată dragostea. Ţinem pumnii strânşi pentru ideal. Idealul face, uneori, din noi, nişte netrebnici sau nişte jertfe, după cum ne este felul în adevăr. Ne cerne ca pe un bob, neghină de grâu – şi grâu de neghină. Despre cum va da rod bobul şi scrie şi acest antecesor al meu, Fiodor Mihailovici Dostoievski.

Cum, poate, însă ca sufletul tău să se înăsprească în aşa hal, în astfel de măsură încât să fii în stare (aproape) să ucizi, pentru o cauză, fie ea şi revoluţionară, să faci parte din comploturi, din conspiraţii care în ţărişoara noastră se cam îneacă în sânge?

Greu de înţeles logica distrugerii, după ce ai fost însăşi bunătatea întruchipată. Dar acesta este acum Alioşa, un suflet controversat, da, dar un autentic suflet de karamazov îmi vine să spun, suflet care se scaldă în luciri de rai dar şi în tenebrele celui mai adânc, celui mai de catran iad, iadul indiferenţei, al urii, al răsvrătirii. Şi să fie, iarăşi, cumva, adevărat că răsvrătirea vine numai de la acel Satan, stăpânitorul Pământului şi al sufletelor deja subjugate?

 

Cel pierdut îi pierde şi pe alţii.

Dar până la urmă nu cumva acela care se revoltă împotriva orânduirii sociale de aici este un revoluţionar autentic, un propăşitor al binelui, devreme ce lumea neguroasă de pe Pământ este stăpânită de împăratul Iadului?

Împotriva acestei lumi am tot dreptul să mă revolt, zice Alioşa, căci ea nu este stăpânită pe deplin de Dumnezeu, deoarece Amăgitorul şi Ispititorul, Înşelătorul lumii îşi bagă coada aici. Să duci război cu această lume înseamnă să baţi război cu Ucigă-l Toaca.

Luptând împotriva lui, apăr mantia lui Dumnezeu. Şi nu am fost plecat nicio clipă. Tot timpul am fost şi sunt de partea Dumnezeului meu. Doar că la mănăstire îl puteam sluji prin reculegere, iar acum – chiar cu arma în mână.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO