DURUL ALIOŞA.
O BOMBĂ CU CEAS
Cum de ajunsese Alioşa un dur? Poate prin faptul că se ascuţiseră convingerile lui, iar faţa, aşa cum spuneam, prinsese un luciu metalic.
Barba, oh, da, era să uit barba. Barba era cea care îl făcea să semene cu un gangster, cum se spune, acum, delincvent.
Intrase într-un grup conspirativ, despre care se zvonea că ar fi compus de oameni dintre cei mai de stânga. Aceştia se hrăneau cu ideile socialiste din Occident, idei care veneau dinspre scrierile nemţeşti.
Eu, unul, mărturisesc că aveam oarecare teamă dinspre aceste scrieri ce smintesc oamenii. Egalitarismul este bine înţeles, dar asta nu înseamnă, vreodată, că egalitatea ar putea fi absolută. A firma că oamenii sunt egali este, în bună parte, o utopie.
O utopie regretabilă, căci te înfierbântă – şi îi înfierbântă, în egală măsură. Aceşti oameni deja se infiltraseră în poziţii-cheie şi făceau un soi de contrabandă periculoasă cu arme, cel puţin aşa se svonea, iar ţarul şi, prin urmare, siguranţa ţaristă se asmuţiseră pe urmele lor.
Alioşa începuse să se îmbrace în negru. Era, acum, un soi de preot al ideilor egalitariste. Ivan, fratele nostru neguros, îl aproba. Dmitri aproape că nu putea să îl sufere în noua sa înfăţişare.
Fiecare, însă, era absorbit de proiectul său, Fiecare dintre noi, vreau să zic. Şi Alioşa era de al său. Din câte puteam să constat, din confesiunile lui, nu avea o iubită; singurul lucru pe care îl iubea cu adevărat era crezul său.
Eu, unul, mă uitam, la rândul meu, cum creşte proiectul meu în burtica plină de promisiuni a Gruşenkăi. Ce aluat domol, dar mergând până la a sări în aer!
Ce era acolo, la ea, în pântec, putea fi asemănat şi cu o bombă cu ceas. Dar totul era o bombă cu ceas. Viaţa. Viaţa, însăşi. O bombă cu ceas, care nu se prea ştie cum şi când – şi unde – va exploda.
Toţi suntem o bombă cu ceas, măcar pentru părinţii noştri. Un şrapnel. O schijă care deviem din trunchiul arborelui strămoşilor noştri.
Schimbăm, în mod definitiv, soartea celor pe care îi iubim. Destinul lor. Ne intersectăm cu ei.
*
Ultima veste: Dmitri mi-a propus să intru în armată. Posturile, acum, se cumpără. Şi eu, sărmanul de mine, care credeam că nu. Mă bucură, însă, că nu e supărat. S-a făcut că a şi uitat faptul că era cât pe-aici să ne înfruntăm, cu pumnii strânşi.
*
O PĂRERE CU MULT PREA BUNĂ
Mitea are, însă, o părere cu mult prea bună despre mine. În mod nejustificat. Fără îndoială că este argumentată sentimental. Adică, da, o are, dar nu ştie nici el de ce – şi nici nu cred că poate să o argumenteze.
– Ai face faţă foarte bine în armată, spune Mitea.
– Dar eu ştiu că nu e aşa, îi replic.
– Te înşeli, un om cu calităţile tale…
– Fals, eu sunt omul fără calităţi…
– Eşti energic, ai şi dăruire…
– Da, dar nu pot să ascult…
– Şi eşti dur, atunci când trebuie…
– Şi nici nu ştiu să ascult…
– Nu îţi e frică de arme…
– Ba chiar acesta este un lucru orbesc…
– Te-ai duelat, dovadă că nu ai teamă…
– Din dragoste, o, da, din pricina unei femei…
– Nu contează, acesta este codul onoarei
– Pe care îl are orice bărbat.
– Ba nu, te înşeli, tocmai că nu îl are, iar eu ştiu asta. Precum, la fel de bine, şi tu o ştii.
La ce bun să mă ostenesc să îi explic că sunt un răsvrătit? Ar trebui să o ştie şi el la fel de bin sau măcar să o intuiască, deoarece şi el este un răsvrătit, în aceeaşi măsură…
Dar, iată, fraţii sunt tentaţi, uneori, să se idealizeze între ei, chiar aşa, fără pricină. Şi eu îl vedeam pe el, în ciuda viciilor sale, ca un om arhetipal, deşi mi-ar fi venit cam greu să explic ce înseamnă asta, dacă va fi însemnat, într-adevăr, ceva.
Ştiu sigur, însă, că nu aş fi fost bun pentru o carieră militară. Ca să îmbrăţişezi calea armelor, trebuie ca să fii făcut pentru asta. Zămislit. Tocmit. Întocmit.
Trebuie să ai simţul cazon în sânge. Iar eu, unul, mărturisesc, cu mâna pe inimă, nu îl am. Eu am simţul luptei, până la capăt, dar numai pentru lucrurile în care cred. Nu aş fi capabil de sacrificiu numai pentru că unul, cineva, îmi spune: hai, trebuie să te jertfeşti, acum, pentru această cauză, chiar dacă nu crezi în ea, chiar dacă nu ai nici în clin nici în mânecă… pentru cauze fără nicio valoare, după părerea mea cel puţin, nu aş putea să ridic nici măcar un deget.
Aş putea fi împins, bunăoară, împotriva voinţei mele, să înăbuş o revoltă, să fiu pus să trag în civili, oameni nevinovaţi, numai pentru că mărşăluiesc şi manifestează pe stradă. Pentru mine, o asemenea perspectivă înfricoşătoare ar fi o catastrofă, o tragedie de-a dreptul. Mai bine, atunci, gândesc, mai cuminte este să nu mă pun la dispoziţia unei soarte atât de nemiloase.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
