ÎNTOARCEREA LUI IVAN
Şi a fost vremea întoarcerilor. S-a întors şi m-a căutat. Chiar el, Ivan, fratele meu, pe care nu îl suportam. E drept, rivaliza cu Smerdeakov, iar acela, un rândaş unsuros (ce dacă e fratele meu?), câştiga întotdeauna premiul pentru cea mai mare lipsă de popularitate. Ivan cel nebun, îl numea lumea, mai ales după ieşirile de la tribunal. După care s-a îmbolnăvit grav şi cu puţin a trecut pe lângă moarte. Ivan pare, mereu, fragil, deşi nu este. E un om al aparenţelor şi contrariilor, ca şi atunci când a creat poemul Marelui Inchizitor. Este la fel de nevricos ca şi mama sa, Sofia Ivanovna. Atâta doar că mama sa a murit şi l-a lăsat, de la şase ani, fără ocrotirea ei, ceea ce, kaneşno, l-a înnebunit şi mai tare. Ah, dragă Sofia Ivanonvna, chit că nu eşti mama mea, rău mare ai mai făcut lumii/şi pe lume, să îl laşi fără dumneata pe bietul de Ivan!
Dar, aici ajuns, nu este nici o cale să nu recunosc, Ivan este o minte strălucită. Poate că nu are geniu, deşi, la urma urmei, nici pentru asta nu aş putea să bag mâna în foc. A fost un elev extraordinar şi un student pe măsură. Mai mult, dincolo de perioada sa universitară de la Moscova, el s-a arătat impresionant în tot ce a scris, gazetărie, dar şi încercări literare.
Ivan a venit la mine şi alarmat de Alioşa, despre care nu se mai ştia ce face, doar că o luase pe alte cărări.
Dar nu e mai puţin adevărat că ne adânceam în discuţii despre Dumnezeu şi despre cum este condusă lumea aceasta. Este o lume disjunctă? Cine este stăpânul ei? Cel aruncat pe pământ?
A apărut Iisus tocmai ca să nu lase lumea în mâinile celui rău? Căci, după cum spune Cartea Sfântă, cel rău sălăşluieşte aici de la aruncare lui pe Pământ de către oştile îngereşti, conduse de Arhanghelul Mihail. Şi, mereu, cetele acestuia se strâng şi pe Pământ, aici, ca să îl învingă pe ucigă-l toaca.
Iacătă, deci, că Războul Nevăzut continuă şi în zilele noastre.
– Este o realitate, spunea Ivan.
– Nu sunt deloc lămurit că lucrurile stau chiar aşa, era – de regulă – replica mea.
– Tot timpul, ce vedem în jurul nostru, sunt înlănţuiri ale războiului acesta metafizic, se înfierbânta Ivan.
Iar dacă, uneori, ridicam din umeri, se ambala şi zicea:
– Da, Mişa, eu îl văd cu ochii mei. Şi nu mă refer, neaparat, la cei fizici, ci la aceştia dinăuntru, care stau în spatele ochilor mei fizici, pentru că, să ştii de la mine, în spatele ochilor noştri, pe care îi vedem, şed mereu, acolo, pitiţi, o altă pereche de ochi.
*
IARĂŞI, SMERDEAKOV.
SMERDEAKOV, TOVARĂŞUL BOVINELOR, ÎNCEARCĂ SĂ ÎMI INTRE PE SUB PIELE?
Mai mult, cel care îmi aţinea calea era Smerdeakov. Ştia că nu îl suport şi, totuşi, nu se putea bţine să nu îmi iasă în drum. Se făcea că îşi moşmondeşte ceva, nesuferitul. Şi, uite-aşa: îmi dădea bineţe. Cum? Cu glasul lui mieros, de slugoi nefericit. Îşi rotea capul, în mod disgraţios, pe gâtul său lung. Avea ceva nefiresc în asta, cu părul lui şaten închis spre negru, aproape lins şi, totuşi, sârmos. Avea înfăţişarea unui rândaş ignobil, de parcă, îngrijind vitele sau caii, ar fi căpătat ceva din înfăţişarea bovină şi năravurile animalelor cu care îşi petrece toată ziulica – tovarăşii lui de întreaga sa viaţă.
Smerdeakov? Ce să caute Smerdeakov pe lângă mine? Şi de să încerce să se dea bine? Ce ar fi avut de câştigat? Să fi dorit, aşa, dintr-odată, să îmi intre pe sub piele?
Aproape că, fără să vreau, începusem să mă învăţ cu toate aste farfastâcuri, un fel de tribut neştiut, neaşteptat, din partea unei persoane care îmi provoca, fizic, repulsie. Nu aţi simţit, oare, că sunt oameni pe lume care, numai la simpla vedere, vă provoacă un fel de greaţă a vintrelor, mădularele se răscoală, glota urcă, voma caldă, fierbinte, ajunge în gât, gata să iasă, să vină înapoi, pe traiectele ei dintotdeauna? Ah, ce nenorocire, să îi întâlneşti pe cei damnaţi, pe cei care sunt şui, pe milogi, pe păsările-fute-vânt, pe ăştia care o fuşeresc toată ziulica, pe câtu-i ea de mare, care nu au nici un rost pe lume – sau, doar, par să nu aibă?
Şi te întrebi de ce i-a mai lăsat Dumnezeu pe lume, ce a vrut cu ei, ce a fost în intenţia lui, divină, de ce să le rezerve un loc pe lumea asta şi ăstora care sunt, parcă, blăstemaţi, să se chinuie tot timpul şi în toate felurile?
Iar Smerdeakov, neîndoios, era unul dintre aceştia. Unul care îşi pierdea timpul pe lângă mesele oamenilor, dar căutând oase şi ciolane roase de pe sub masă, unul care învăţase umilinţa pe de rost, iar aici spun încă o dată: umilinţa, nu smerenia.
Căci smerenia adâncă, sinceră, se spune că te înalţă.
Cât despre umilinţă, ea nu are nimic din nobleţea smereniei, care aduce – măcar cât de cât – cu un pospai de înţelepciune.
Umilinţa are înjosirile ei.
În timp ce, ehei, smerenia naşte minunăţii.
Şi, iată-mă, acum chiar am făcut, aproape fără să vreau, un elogiu smereniei.
*
A DOUA VIZITĂ A KATERINEI IVANOVNA
A doua vizită a Katerinei Ivanovna. Asta am şi apucat să scriu în jurnal. A VENIT LA MINE, PENTRU A DOUA OARĂ, GATA SĂ FIE SINGURĂ CU MINE, SĂ SE EXPUNĂ. Pe nepusă masă. S-a aşezat direct pe pat, cu mâinile în poală. Nu ştia ce să facă, ea cu ea însăşi. Şi cu mâinile ei. Mai ales cu mâinile ei. Şi, curios lucru, îmi venea să fac şi eu ceva cu ele. Să le fac să se liniştească. Să le protejez. Să am grijă de ele. Eu. Să am grijă de ele, ca şi ce chestie? Bă, te auzi? – aşa mă întrebam singur. Poate cu Gruşenka? Şi, totuşi, uite, acum, Gruşenka stătea singură şi liniştită în faţa mea, aşezată pe patul meu de campanie, adus de Dmitri.
Adevărul e că nu pre stătea liniştită, ci au contraire şi dimpotrivă: mâinile i se mişcau, oho, ţi încă mai cum, aşa, cam ca nişte peştişori zânateci. Oglindeau lumea. Prin neastâmpărul lor. Ekaterina Ivanovna stătea pe colţul patului, chiar lângă tăblie, cu mâna sprijinită pe ea – şi era răvăşitor de frumoasă. Fabulos frumoasă. Infinit frumoasă. Mâinile ei erau un elogiu. Involuntar. Ea era răpită în duh, precum o mireasă. Dar refuzată de Mitea! Idiotul? Mi-am spus, pentru o clipă, aproape că fără să-mi dau seama ce spun:
– Nebun ce eşti. Cum poţi să refuzi o fată atât de frumoasă?
Şi subconştientul mi-a răspuns:
– Dar Gruşenka?
Tot subconştientul mi-a spus:
– Ştii foarte bine că Gruşenka este altceva.
Iar dialogul, abia înfiripat, s-a înlănţuit.
– Da, foarte bine, ştiu, dar cum să refuzi o femeie atât de frumoasă?
Dialogul a continuat:
– Dar nu numai cu frumuseţea te căsătoreşti, nu-i aşa?
Aşa era, şi totuşi… Te însori cu o femeie întreagă, şi, poate, mai întâi, cu mintea ei. Şi/sau – mai ales – cu caracterul. Şi, totuşi, nu mă putem opri să nu admir frumuseţea ei înlănţuită din toate drăgălăşeniile lumii, gata să fie făcute cadou (şi anume) pentru a fi gustate de un bărbat, norocosul de dânsul!
Ekaterina Ivanovna era astfel înveştmântată: avea părul strâns, ca ucrainencele mai cu seamă, într-o cunună aurie, parcă împletită din raze, deasupra frunţii – şi purta o jiletcă neagră, strânsă de corp, de i se vedea sânii, mai cu seamă ei, bine cabraţi, mijlocii la măsură, aşa cum trebuie numai bine, numărul doi sau trei, după cum mai spun, în alint de argou, bărbaţii din vremea noastră. Deşi se petrec, toate acestea, parcă în illo tempore, timpul unui roman, şi aşijderea este ea, anume este ea, Ekatea.
Timpul în care este frumoasă o femeie este întotdeauna illo tempore. Timp absolut, pur, cel pe care îl căutăm. Acea vreme…dar care este acea vreme? Timpul sorocit? Timpul hărăzit? Timpul etern/vecinic pierdut, în a cărui căutare suntem?
Illo tempore! În vremea aceea, Iisus… Da, Iisus, stăpânul nostru, singurul nostru stăpân, se afla pe pământ. Întemeietorul lucrului. Salvatorul. Coborâtorul în iad. Urcătorul la rai. Înălţatul cu trupul. Findcă n-a putrezit. Pentru că, prin esenţa sa, El nu a putrezit. Nu a fost carne sfărâmicioasă. Pentru că nu a fost carne putrezitoare.
Illo tempore. În vremea aceea, Iisus. Era vremea în care Iisus învia. Illo tempore este vrea în care o femeie rămâne, de-a pururi, frumoasă. Frumoasă ca un vers de Puşkin.
Ekaterina Ivanovna era o femeie frumoasă în timpul ei. Rămâne/rămânea o femeie frumoasă de-a dreptul în timpul ei.
Avea o superbă coroniţă/ghirlandă de păr. Şi, uite-aşa, strălucea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
