Ziarul de Duminică

Ultimul tuareg/ de Alberto Vázquez-Figueroa

Ultimul tuareg/ de Alberto Vázquez-Figueroa

Autor: Ziarul de Duminica

12.03.2015, 23:40 365

Alberto Vázquez-Figueroa s-a născut la Santa Cruz de Tenerife în 1936. Familia sa a fost deportată în Africa, în 1937, din motive politice. A fost instructor de scufundări, apoi a urmat cursuri de jurnalism, devenind, în 1962, corespondent al mai multor ziare de prestigiu, precum Destino şi La Vanguardia, şi, mai târziu, al tele­viziunii spaniole. A vizitat peste o sută de ţări şi a fost martor, printre altele, la războaiele şi revoluţiile din Guineea, Ciad, Congo, Republica Dominicană şi Guatemala. A publi­cat peste patruzeci de romane, multe dintre ele dedicate ţinuturilor şi populaţiilor exotice, dintre care amintim: Tuareg (Polirom, 2005, 2014), Pământ virgin (Polirom, 2006), Iguana (Polirom, 2007, 2008), Ochii tuaregului (Polirom, 2007), Bora Bora (Polirom, 2008), Iubire pe o insulă blestemată (Polirom, 2011).

La mai bine de trei decenii de la publicarea bestsellerului Tuareg, Alberto Vázquez-Figueroa revine asupra temei care l-a impus drept unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori spanioli contemporani: miticul Popor al Vălului şi lupta sa pentru a-şi apăra tradiţiile, în inima unui deşert pe care încep să şi-l dispute tot mai multe forţe. De data aceasta ameninţarea vine din interior, din partea islamiştilor radicali, tot mai puternici şi mai violenţi, care seamănă haos şi teroare printre occidentali şi popoarele din deşert şi aruncă anatema asupra slujitorilor lui Allah. Ca să-şi salveze onoarea şi să-i pedepsească pe cei care le pervertesc religia, liderii tuaregi hotărăsc să-i vâneze şi să-i lichideze pe jihadişti. Printre salvatorii credinţei lor se numără, neaşteptat, şi un umil şofer de camion, Gacel Mugtar, ce cunoaşte deşertul ca-n palmă. Însă lupta pe care o va avea el de dus nu e doar una cu un duşman atroce şi întreaga lui reţea subterană de fanatici şi mercenari, ci mai ales cu tenebrele propriei conştiinţe.

*

*     *

„Când soarta îţi întoarce spatele, tot ce poţi face este să încerci să-i tragi un şut în cur.“

Aceasta era una dintre frazele preferate ale lui Omar el Khebir când lucrurile mergeau prost şi, când Yusuf l-a avertizat că Mubarrak continuă să galopeze, dar că acum probabil o făcea cu Diavolul însuşi căţărat pe cocoaşa cămilei lui, a repetat-o de mai multe ori înainte de a ordona să fie îngropat şi să i se acopere mormântul cu pietre, ca nu cumva să se ospăteze hienele din rămăşiţele lui.

N-a făcut-o din milă, nici din motive religioase, ci pentru că şi-a dat seama că lăsa în urma lui o dâră ruşinoasă de cadavre şi că oamenii lui nu s-ar simţi bine gândindu-se că vor fi următorii cu care se vor ospăta animalele.

Îşi demonstraseră de nenumărate ori curajul şi nu exista îndoială că erau dispuşi să moară în luptă, dar nu-i tenta ideea de a ajunge pe lumea cealaltă transformaţi în rămăşiţe însângerate.

Omar el Khebir era de părere că e totuna dacă te mănâncă viermii sau hienele, dar recunoştea că primii sunt mai discreţi şi că nu râd în timp ce o fac.

După ce şi-a îndeplinit neplăcuta îndatorire de a-şi lua rămas-bun pentru totdeauna de la un prieten, s-a căţărat pe o dună şi a scrutat orizontul în partea din care venise, întrebându-se cum a fost posibil să străbată pustietatea aceea împietrită fără să observe prezenţa unui duşman. Oricine ar fi fost, folosea amortizor, aşa că fie şi numai gâfâitul cămilelor era de-ajuns să acopere sunetul unei împuşcături, dar fusese suficient de precaut cât să se ţină departe de stânci, iar acest unic glonţ trebuie să fi fost tras de la o distanţă enormă.

Ţinând seama de asta, nu existau decât două explicaţii: fie era un trăgător excelent, fie îi surâdea norocul şi, cum avea să se înnopteze curând şi nu se punea problema să se apuce să verifice care e adevărul, a luat înţeleapta hotărâre să o şteargă de-acolo cât mai repede cu putinţă.

Yusuf a refuzat să fugă ca o babă speriată de cel care-i omorâse patru camarazi, dar şeful lui s-a arătat inflexibil:

– Când am plecat din Tripoli eram patruzeci, şi am mai rămas doar unsprezece, a spus. Am fost condamnaţi la moarte şi nimeni nu poate evita asta, dar trebuie să încercăm să fim îngropaţi cât mai departe posibil... Apoi şi-a chemat cu un gest restul oamenilor din trupa sa vlăguită, ca să le spună: Acum, „obligaţia“ noastră e să ne convertim la islamismul cel mai radical şi să găsim un grup de jihadişti căruia să ne alăturăm.

– Crezi că o să fie dispuşi să ne primească? l-a întrebat Yusuf. Sunt foarte stricţi.

– O s-o facă dacă-i convingem de credinţa noastră sinceră şi de spiritul nostru de sacrificiu, dar probabil o să ne taie beregata pe loc dacă află că am lucrat pentru Gaddafi. Îi încântă martirii de doi bani, dar îi urăsc pe bunii profesionişti.

– Şi ce-o să le spunem când o să ne-ntrebe cine suntem, de unde venim sau încotro ne îndreptăm?

– Crezi cumva că sunt cine ştie ce filozofi care caută răspunsuri la nişte întrebări pe care omenirea şi le pune de la începutul veacurilor? a întrebat el iritat. Nici gând! Sunt doar nişte fanatici descreieraţi, pentru că dacă ar avea creier nu s-ar sinucide, mai ales că trebuie să doară al naibii să zbori în bucăţi. Apoi a ridicat câte un deget pe măsură ce vorbea: „Cine suntem...?“ Supuşi credincioşi ai Domnului. „De unde venim...?“ Fiecare de la el de-acasă. „Unde ne ducem?“ Unde binevoieşte Allah să ne cheme...

Adjunctul său, care-l cunoştea de prea mult timp, l-a măsurat din cap până în picioare cu o expresie plină de dispreţ când a spus:

– Dacă cineva e în stare să te creadă un „supus slujitor al lui Allah“, probabil e într-atât de idiot că simpla lui companie te pune în pericol, dar poate că ai dreptate şi calea credinţei este singura pe care am putea s-o luăm dacă nu vrem să fim omorâţi.

– Atunci, de acord..., a spus Omar el Khebir şi s-a întors către unul dintre puţinii rămaşi în grup care nu erau tuaregi, pe care l-a întrebat : E adevărat că ştii Coranul pe dinafară...?

– Aproape tot.

– Atunci o să reciţi versete în timp ce călărim şi noi o să le repetăm cu voce tare.

– Mi se pare o lipsă de respect..., s-a lamentat celălalt. Întotdeauna am fost un credincios cuvios.

– Toţi suntem credincioşi cuvioşi, aşa că a recita din Coran nu poate fi semn de lipsă de respect, a venit răspunsul lui derutant. Şi-o să ne prindă foarte bine să ne amintim câteva versete atât acum, ca să ne salvăm viaţa, cât şi mai târziu, ca să ne salvăm sufletul.

Beduinul n-a părut satisfăcut de aceste argumente sofisticate, dar îl cunoştea pe şeful lui, ştia că nu e prudent să-l contrazici şi s-a supus, aşa că după câteva minute grupul înainta din nou la trap mărunt, dar de data asta intonând în gura mare rugăciuni, aşa încât oricine i-ar fi văzut ar fi bănuit fără doar şi poate că sunt o mână de fanatici discipoli ai Bătrânului de pe Munte.

Cel care avea să fie cunoscut cu acest straniu supranume se chema de fapt Hassan-i Sabbah şi, cu aproape nouă sute de ani înainte, crease în Egipt o sectă integristă ismailită dar, văzându-se încolţit de duşmani, a construit o fortăreaţă în vârful unui munte, la sud de Marea Caspică. De acolo, discipolii săi au reuşit să pună stăpânire pe locuri strategice din Palestina, Siria şi Iran, ajungând să creeze ceea ce s-ar putea considera un adevărat „stat ismailit“, care a dus o incredibilă campanie de prozelitism pe care o numeau „noua propovăduire“. Cei ce duceau la capăt acţiuni armate îşi spuneau fedajini, adică „cei ce sunt gata să-şi dea viaţa pentru cauză“.

Au devenit o adevărată armată de fanatici specializaţi în a semăna teroarea cu preţul propriei vieţi. Crimele săvârşite se voiau un exemplu, aşa că le comiteau la lumina zilei, şi mai ales când ţinta lor era înconjurată de lume. Cum atacatorul era de obicei omorât, ismailiţii îi drogau cu haşiş pe cei ce doreau să intre în sectă astfel încât, atunci când se trezeau, se aflau într-o grădină fabuloasă înconjuraţi de mâncăruri, fântâni, fecioare frumoase şi tot ce şi-ar putea dori un om, ceea ce-i făcea să creadă că ajunseseră tocmai în paradis. După câteva zile erau treziţi la realitate şi li se spunea că tot ce trăiseră era doar o mostră din ceea ce îi aştepta dacă se sinucideau. De la cuvântul hashshashin, sau „consumator de haşiş“, provine cuvântul „asasin“, care mai târziu s-a banalizat şi a început să desemneze orice tip de ucigaş, dar la origine se referea strict la discipolii Bătrânului de pe Munte.

Li se dădea voie să mintă, să se prefacă, să-şi ascundă originea şi chiar să-şi renege în public credinţa, dacă asta le permitea să câştige încrederea viitoarelor victime. Moartea şi trădarea constituiau unicul lor crez şi asta îi făcuse atât de periculoşi în trecut, îi făcea atât de periculoşi în prezent şi avea să îi facă atât de periculoşi pe viitor, căci era practic imposibil să lupţi împotriva celor ce îşi doreau moartea, imaginându-şi că în felul acesta vor ajunge direct în rai.

Iată de ce îi asigura mârşavul Hassan-i Sabbah: „Când va sosi vremea triumfului, dimpreună cu bogăţiile celor două lumi, un rege cu mai bine de o mie de luptători călare va fi îngrozit de un singur luptător mergând pe jos“.

Omar el Khebir, care cunoştea foarte bine sângeroasa istorie a fedajin-ilor, era convins că cea mai bună metodă de a-şi păstra capul pe umeri era să treacă drept unul dintre aceştia, până aveau să-i ordone să-şi pună o centură cu bombe pe care s-o detoneze în mulţime.

Când sosea ziua aceea avea să vadă el cum se descurca, dar pentru moment cel mai bun lucru pe care îl putea face era să înveţe pe dinafară versete din Coran pentru că, la urma urmei, asta nu avea cum să-i facă vreun rău.

 

Shela spusese despre surorile sale că sunt „câte puţin din toate“, şi Zair era cea mai bună dovadă în acest sens.

Era singura căreia nu îi plăcea să ia parte la petrecerile cu cântece şi dansuri din nopţile agitate scurse în jurul focului. Obişnuia să poarte ochelari mari cu ramă de baga care îi scoteau în evidenţă ochii frumoşi, ce lăsau mereu impresia că iscodesc în sufletul celui care se afla în faţa ei.

Pletele de un negru-antracit îi ajungeau până la brâu, purta tot timpul tunici lungi şi umbla mereu desculţă, aşa că atunci când trecea prin câte o cameră cu o carte în mână părea o fantomă în căutarea cuiva.

La prima vedere putea să pară rece şi distantă, dar îţi dădeai imediat seama că emana sexualitate şi că fiecare mişcare de-a ei amintea de cele ale unei feline la pândă.

Gacel s-a convins foarte repede că dacă provocatoarea şi obraznica Shela i se păruse periculoasă, Zair ar fi putut fi letală, aşa că şi-a propus să se ţină cât mai departe de amândouă.

Cu toate acestea, părea o sarcină foarte dificilă, pentru că trăiau sub acelaşi acoperiş şi, oricât de mare ar fi fost casa, nu reuşea să evite să tot întâlnească pe câte una.

Într-o după-amiază, Zair, care îşi petrecea ore întregi citind la umbra unui copac de pe malul râului, i-a făcut un semn aproape poruncitor, cerându-i să vină să stea lângă ea, şi imediat ce el s-a conformat i-a spus cât se poate de serios:

– Te avertizez că nu încerc să te mănânc, fiindcă nu pun niciodată gura pe un fruct dacă nu ştiu precis din ce pom a fost cules. Din ce trib faci parte?

– Dacă tatăl tău nu ţi-a spus, nici eu n-o pot face, i-a răspuns el.

– Tata e destul de rezervat în privinţa ta şi, dacă tu vrei să fii la fel, nu insist..., a spus tulburătoarea fată, după care a făcut un gest spre cartea pe care o lăsase pe iarbă, întrebând: Îţi place Tolstoi?

– Cine?

– Lev Tolstoi, a spus ea, bătând cu degetul pe copertă. Autorul.

– Din ce trib face parte...? a întrebat el răutăcios.

– Era rus şi a murit demult.

Gacel a luat cartea, a citit titlul şi s-a mulţumit să spună:

– Poate că era rus şi că a murit, dar scria despre ce scriu toţi: despre război şi pace.

– Pe mine mă fascinează.

– Războiul sau pacea?

– Cartea.

 

Fragment din Alberto Vázquez-Figueroa Ultimul tuareg. Traducere din limba spaniolă şi note de Eugenia Alexe Munteanu. În curs de apariţie la editura Polirom, colecţia Biblioteca Polirom, seria Actual

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO