Ziarul de Duminică

Un aer al locului/ de Călin Hentea

Un aer al locului/ de Călin Hentea

Autor: Calin Hentea

13.04.2012, 00:00 43

Sunt construcţii care dau identitate unui oraş: Turnul Eiffel este doar la Paris, Sagrada Familia înseamnă Barcelona, Stephansdom este centrul Vienei, iar Big Ben-ul nu poate fi decât la Londra. Tot aşa, Casa Poporului, alias palatul lui Ceauşescu, alias clădirea Parlamentului este asociată imediat Bucureştiului. Şi mai ales invers. Poate pentru că este obiectivul turistic cel mai căutat de străini. Oricât ne-ar fi plăcut nouă să fie altfel, străinii identifică Bucureştiul cu Casa Poporului şi nu cu Ateneul român, nici cu Intercontinentalul, nici cu Biserica Stavropoleos. Să fie aceasta încă una din răzbunările postume şi secrete ale "Marelui Cârmaci"? Oricum, bine că există un semn, fie acesta şi încărcat cu odioase amintiri, care reuşeşte să reţină atenţia în teribila concurenţă dintre capitalele lumii, competiţie în care oricum Bucureştiul nu poate emite pretenţii la un loc fruntaş.

Dar ce altceva ar mai putea face diferenţa între Bucureşti şi celelalte oraşe româneşti pentru un călător român, şi nu străin, care s-ar plimba agale pe străzile nu tocmai centrale ale oraşului? Ceva din care, fără să recunoască anumite clădiri emblematice, trecătorul să-şi dea seama că nu este nici într-un burg transilvan, nici într-o urbe moldavă, ci în Capitală. Vitrinele? Puncte strălucitoare prin care îşi marchează prezenţa marile branduri ale lumii, acestea ar putea fi indiciul unei metropole cosmopolite, dar dacă trecătorul nostru nu este sensibil la modă, nu e trendy, tot degeaba. Aspectul oamenilor de pe stradă? Bucureştenilor şi bucureştencelor de toate vârstele le lipseşte acel aer firesc occidental al ardelenilor şi ardelencelor, oricât de mulţe fiţe vestimentare şi cosmetice ar etala. Şi totuşi? Cândva, înainte de tsunami-ul ceauşist din anii 80, căsuţele patriarhale cu verandă şi grădină, străduţele liniştite cu oameni care se cunosc între ei ca vecini şi ai căror copii se joacă împreună (nu vilele din cartierele nomenclaturiste şi nici impersonalele cartiere de blocuri), creau un anumit aer specific bucureştean. Nici măcar bulevardele Bucureştiului nu reuşesc să-şi afirme o personalitate specifică, decât poate prin amestecul incredibil de stiluri arhitectonice care se schimbă de la o clădire la alta cât este artera de lungă. Fiecare a construit cum a vrut el, acum ca şi înainte. Dacă, în plus, cutremurele au mai ciuntit câte un blockhaus, atunci s-a ivit un nou prilej pentru implantarea unei alte creaţii arhitectonice, fără nici un dialog cu cele din jurul său. Ar fi fost frumos ca Bucureştiul să arate într-adevăr ca un mic Paris, dar cele câteva clădiri imaginate de arhitecţi francezi (palatul CEC-ului, spre exemplu) nu susţin nicicum asemănarea, tot aşa cum Dâmboviţa cu podeţele ei nu seamănă deloc cu Sena şi podurile ei, fiecare în parte o operă de artă.

Dacă, la Paris, ultramodernul cartier La Défense ridicat de orgolioşii edili francezi la o respectabilă distanţă de venerabilul centru istoric (între Grand Arche de la Défense născut din orgoliul preşedintelui François Mitterand şi Arcul de triumf dedicat lui Napoleon sunt şase staţii de metrou în linie dreaptă, şi încă şapte până la Luvru), Ceaşcă-al nostru a plantat Casa Poporului şi bulevardul Victoria socialismului, actualmente al Unirii, chiar în inima oraşului, siluindu-l fără milă şi fără ruşine. Spitalul Brâncovenesc ar fi putut fi, alături de florăresele din fosta piaţă a Unirii, o emblemă fermecător-originală a oraşului. Dar n-a fost să fie.

Bucureşti, oraşul schilodit de locuitori, uitat de sine şi lătrat de maidanezi, dar gazdă a celei mai mari clădiri din lume după Pentagon.

AFACERI DE LA ZERO