• Leu / EUR4.7619
  • Leu / GBP5.4653
  • Leu / USD4.1988
Ziarul de Duminică

Un cal intră într-un bar/ de David Grossman

Un cal intră într-un bar/ de David Grossman

Autor: Ziarul de Duminica

11 iun 2015 81

Cea mai mare parte a publicului e satisfăcută, dar sînt şi unii care strîmbă din nas. Nu departe de mine o femeie îşi descalţă un picior dintr‑un pantof îngust şi îl freacă de gamba celuilalt picior, iar mie mi se strînge stomacul pentru a treia sau a patra oară în seara asta, picioarele puternice şi voinice ale Tamarei, şi‑mi aud geamătul, un geamăt de un fel de care am uitat de mult.

Şi deodată pe scenă, în faţa mea, zîmbetul lui de odinioară, fermecător şi entuziast, şi se poate respira niţel, şi parcă se destramă puţin apăsarea care însoţeşte spectacolul de cînd a început, şi eu mă las ispitit şi îi zîmbesc, şi ăsta e un moment bun, un moment strict personal al amîndurora, şi eu îmi aduc aminte cum ţopăia în jurul meu jubilînd şi striga şi rîdea, ca şi cum aerul însuşi l‑ar fi gîdilat, şi în ochii lui e acum aceeaşi lumină, o stropitoare mică de lumină e înclinată spre mine, crede în mine, şi parcă totul încă s‑ar mai putea repara, chiar şi pentru noi, pentru mine şi pentru el.

Dar şi de data asta zîmbetul s‑a şters dintr‑odată, ca şi cum omul şi‑ar fi tras în grabă zîmbetul de sub picioarele noastre, şi de data asta, mi se pare, mai mult decît orice, de sub picioarele mele, şi iarăşi mă traversează o senzaţie de prefăcătorie profundă, întunecată, o prefăcătorie care se petrece într‑un loc la care nu ajung cuvintele.

– Nu‑mi vine să cred! răcneşte el deodată: matale, aia mică, aia cu rujul, da, matale, care te fardezi pe întuneric?! Sau machieuza matale suferă de Parkinson? Ia spune‑mi, păpuşă, ţi se pare rezonabil ca în timp ce eu mă dau aici de ceasul morţii, să te amuz, matale să trimiţi SMS‑uri?

Îi vorbeşte doamnei mititele care şade singură la o masă nu departe de mine. Poartă un turn de păr, o construcţie complicată şi stranie, un fel de con făcut din codiţe împletite, în care e înfipt un trandafir roşu.

– Păi e frumos aşa? Omul transpiră, îşi dă sufletul pentru tine, îşi dezvăluie măruntaiele, se despoaie, ce spun eu se despoaie, se dezgoleşte pînă la prostată! Şi matale trimiţi SMS‑uri? Se poate şti ce mesaj aveai de transmis acolo că ţi se părea atît de urgent?

Ea răspunde cu seriozitate deplină, aproape cu reproş: Nu era nici un SMS!

– Nu‑i frumos să minţi, puică, te‑am văzut cu ochii mei! Tac‑tac‑tac! Degeţele mici, degeţele rapide! Apropo, matale şezi sau stai în picioare?

– Ce? Ea îşi trage imediat capul între umeri, nu... Mi‑am scris mie însămi.

 

– Dumitale personal? Holbează ochii şi priveşte pătrunzător publicul, şi‑l face aliat împotriva ei.

– Am aşa ceva, murmură ea, o aplicaţie pentru însemnări...

– Asta‑ntr‑adevăr ne interesează foarte tare, puică. Ce părere‑ai avea dacă noi am ieşi cu toţii pentru o clipă afară ca să nu deranjăm legătura subtilă şi agreabilă pe care‑ai ţesut‑o cu propria matale persoană?

– Ce? dă ea din cap speriată. Nu‑nu, nu trebuie să ieşiţi.

E un defect ciudat în vorbirea ei. Are o voce subţire de copil, dar vorbele îi ies pe gură poticnite.

– Atunci dezvăluie‑ne, în sfîrşit, ce ţi‑ai scris acolo? Plesneşte de bucurie, şi răspunde imediat: Scumpă eu, mă tem că va trebui să ne despărţim, deoarece în seara asta, puişor, l‑am întîlnit pe bărbatul visurilor mele, de care îmi voi lega soarta, sau cel puţin chingile de la pat pentru o săptămînă de sex competiţional...

Femeia îl priveşte consternată şi cască puţin gura. Poartă încălţăminte ortopedică neagră cu talpă groasă şi picioarele nu‑i ajung la podea. O poşetă roşie mare şi lucitoare e prinsă între trupul ei şi masă. Mă întreb dacă el vede toate astea de pe scenă.

– Nu, spune ea după un lung moment de gîndire, nimic din toate astea nu‑i adevărat, n‑am scris nimic din toate astea.

– Atunci ce‑ai scris? Strigă şi‑şi ia capul în mîini cu disperare jucată: convorbirea, care la început era din punctul lui de vedere promiţătoare, se complică pe clipă ce trece, şi el hotărăşte să rupă contactul.

– E ceva personal, şopteşte ea.

– Per‑so‑nal! Pe cînd cuvîntul tocmai se retrage din faţa ei, îl prinde ca cu un lasou şi‑l aduce înapoi cu gîtul tras îndărăt. Merge aşa de‑a‑ndăratelea pe scenă şi, din mers, îşi îndreaptă cutremurat faţa către noi, ca şi cum ar fi fost azvîrlită în aer o vorbă deosebit de necuviincioasă: Şi ce profesiune,  dacă‑mi dai voie să‑ntreb, are doamna noastră cea atît de personală şi atît de intimă?

Prin public trece o adiere răcoroasă.

– Sînt manicuristă.

– Nu mai spune! Îşi plimbă privirea surprins şi‑şi întinde palmele înainte cu degetele răşchirate şi dă din cap în dreapta şi în stînga, în ritm, parcă ar bate într‑o tobă: French manicure, vă rog! De fapt, ojă cu sclipici... Îşi suflă uşor peste unghii una după alta: Poate un model de cristale? Cum stai la capitolul minerale, drăguţă? Desene de flori merg?

– Dar n‑am voie decît la noi în sat, la clubul de după‑amiază pentru copii, şopteşte ea, şi adaugă: Pe lîngă asta înlesnesc şi comunicaţia. Şi speriată de propria ei îndrăzneală înalţă încă mai sus poşeta roşie, o instalează ca un paravan între ea şi el.

– Co‑mu‑ni‑ca‑ţia? Vulpea din ochii lui îşi opreşte goana, se aşază, se linge pe buze. Doamnelor şi domnilor, anunţă elcu deplină seriozitate: Atenţie, vă rog. În seara asta avem printre noi în mod cu totul excepţional o manicuristă care practică şi spiritism! Unde sînt aplauzele? Unde sînt unghiile? Bateţi din palme! Arătaţi‑vă unghiile!

Publicul se supune stînjenit. Mi se pare că cei mai mulţi dintre spectatori ar prefera ca el să‑i dea pace şi să‑şi vîneze

o victimă mai potrivită.

El păşeşte încet pe scenă, cu capul plecat, cu mîinile încleştate la spate. Toată fiinţa lui exprimă cugetare şi lărgime de vederi: Comunici, vrei să spui, cu alte lumi?

– Ce? Nu... Eu pînă una‑alta numai cu suflete.

– De morţi?

Ea îşi înclină capul spre podea. Chiar şi în semi‑întuneric disting zvîcniturile rapide ale unei vine de pe gîtul ei.

– Aaaa... Dă din cap chipurile cu profundă înţelegere pre‑făcută. Se poate vedea cum se scufundă înlăuntru în adîncurile lui ca să pescuiască de‑acolo perle de batjocură şi de sarcasm pe care i le prilejuieşte întîlnirea: Atunci poate că doamna care e şi medium o să ne povestească... Un moment, de unde din ţară eşti venită, Degeţel?

– Nu‑ţi dau voie să‑mi spui aşa.

– Scuze... Se retrage imediat, simte c‑a‑ntrecut măsura. „Nu e un căcat desăvîrşit“, scriu eu pe şerveţel.

– Acum sînt de‑aici, de lîngă Netania, spune ea, şi durerea loviturii încasate încă îi mai crispează faţa. Avem aici un sat în apropiere... Oameni ca... Aşa cum sînt eu, dar cînd eram mică am fost vecina ta.

Locuiai lîngă palatul Buckingham? E foarte agitat, bate darabana în aer, trage din sală încă o trenă subţire de rîsete. Am văzut că a şovăit o fracţiune de secundă înainte de a decide să nu glumească pe seama lui „cînd eram mică“: mă amuză să urmăresc graniţele neaşteptate pe care şi le impune. Insule minuscule de milă şi de bună‑cuviinţă.

Dar acum realizez ce‑i spune ea.

– Nu, declară ea ferm, cu aceeaşi rigiditate gravă, articulînd apăsat un cuvînt după celălalt: Palatul Buckingham e în Anglia. Ştiu asta, pentru că...

– Ce‑i asta? Ce‑ai spus?

– Eu dezleg cuvinte încrucişate. Ştiu toate ţări...

– Nu, înainte de asta. Ioav?

Şeful de sală aprinde lumina deasupra ei. În moviliţa împletită şi cu vîrf ascuţit a părului ei argintiu e o dungă violetă. E mai în vîrstă decît credeam, dar are faţa foarte netedă, ca de fildeş. Are un nas turtit şi pleoape umflate şi cu toate astea e în ea, dintr‑un anumit unghi, o frumuseţe palidă, acoperită de un văl subţire.

Sub privirile aţintite asupra ei, femeia mărunţică împietreşte. Cei doi motociclişti tineri îşi şoptesc ceva, agitaţi, unul altuia. Ea trezeşte în ei ceva. Cunosc tipurile astea. Florile răului. Exact ca aceia care mă făceau să explodez pe estrada mea la tribunal. Mă uit la ea cu ochii lor: în rochia ei de sărbătoare, cu floarea înfiptă în păr şi cu rujul întins pe buze arată ca o fetiţă care s‑a deghizat în cucoană şi a ieşit pe stradă, şi ştie de‑acum că o să i se întîmple ceva rău.

– Mi‑ai fost vecină? întreabă el şovăind.

– Da, în Romema. De cînd ai intrat pe scenă mi‑am dat seama. Şi‑şi înclină capul şi şopteşte: Nu te‑ai schimbat deloc.

– Nu m‑am schimbat deloc? Rînjeşte. Nu m‑am schimbat deloc? Îşi umbreşte fruntea cu mîna şi o cercetează încordîndu‑şi privirea. Publicul urmăreşte, fascinat de procesul care se desfăşoară sub ochii lui: transformarea unui material de viaţă autentică într‑o glumă.

– Şi eşti sigură că sînt eu?

– Bineînţeles, chicoteşte ea şi faţa i se luminează, eşti băiatul care umbla în mîini.

În sală e tăcere. Îmi simt gura uscată. L‑am văzut o singură dată umblînd în mîini, în ziua în care l‑am întîlnit pentru ultima oară.

– Întotdeauna în mîini, rîde ea şi‑şi ascunde gura cu palma.

– Azi cu greu mai pot umbla pe picioare, mormăie el.

– Mergeai după femeia cu cizme mari.
Lui îi scapă un oftat uşor, involuntar.
– O dată, adaugă ea, în frizeria tatălui tău, te‑am văzut pe picioare şi nu te‑am recunoscut.

Sala începe să respire din nou. Oamenii se uită la vecinii lor, nu le e clar ce‑ar trebui să simtă. El îmi aruncă de pe scenă o privire neliniştită şi furioasă. Povestea asta chiar că nu era în program, îmi spune el pe lungimea de undă care s‑a stabilit între noi, şi nu e deloc la obiect. Voiam să mă vezi neto, fără adaosuri. Apoi se apropie de marginea scenei şi se lasă pe‑un genunchi. Îşi pune mîna streaşină la ochi şi se uită la femeia mărunţică.

 

Fragment din David Grossman Un cal intră într-un bar, în pregătire la Editura Polirom, Biblioteca Polirom, Seria Actual. Traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletineanu

Principalele valute BNR - joi, 13:35
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7619
Diferență: 0,1262
Ieri: 4.7559
Azi: 4.1988
Diferență: 0,1121
Ieri: 4.1941
Azi: 5.4653
Diferență: -0,2591
Ieri: 5.4795
Azi: 4.1953
Diferență: 0,2054
Ieri: 4.1867