In decembrie '89, critica noastra a pierdut un istoric literar harnic, patrunzator si prolix; s-a procopsit, in schimb, cu un jurnalist cultural popular, malitios si superficial - asa suna povestea lui Dan C. Mihailescu, cel putin daca e sa dam crezare gurilor rele.
Si nu vad de ce nu le-am da, cata vreme in fruntea corului detractorilor pare sa stea autorul insusi, care, in prefata noii sale editii de Perspective eminesciene*, isi califica stilul de acum un sfert de veac (numai ca stilul - o stim prea bine - nu-i altul decat ipochimenul) drept "scortos, tehnicist, pedant, juvenil obsedat sa-si etaleze lecturile, sa-si formalizeze discursul, sa convinga lumea universitara, sa snobeze asteptarile congenerilor si breslei", iar cartea - "un document de patologia debutului".
Si totusi, prefata amintita e mai degraba o dovada de alint decat o mostra de pocainta, de vreme ce schimbarea cu pricina nu s-a produs deodata. Si, mai ales, nu in totalitate. E drept ca debutul autorului respira fatalmente aerul epocii, care se resimte indeosebi in obsesia metodologica a comentariului. Tematismul si psihocritica, arhetipologia si comparatismul, Jung si Durand, Beguin si Raymond, adica toate instrumentele critice hi-tech din Romania deceniului noua, se regasesc in paginile cartii lui Dan C. Mihailescu.
Dar, dincolo de trendurile teoretice, Perspective eminesciene se asaza confortabil in linia majora a eminescologiei. Tinta cartii o constituie circumscrierea modului in care eul poetic isi creeaza lumea, creandu-se totodata pe sine. In fond, astfel au procedat toti eminescologii de prima mana, de la G. Calinescu la Ioana Em. Petrescu; si tot astfel procedeaza Dan C. Mihailescu, pentru care universul imaginar al poetului e rezultatul unui proces de corporalizare: "Ceea ce realizeaza Eminescu intr-o mare parte a creatiei sale (...) este o ridicare a imaginarului la rangul de real esential, unde contrariile se topesc la temperatura procesului spiritual de refacere a unitatii de sine printr-un narcisism devenit in cele din urma androginie gnotica. Eminescu dovedeste aici ca himera, atunci cand notiunea este inteleasa in datul ei de autorevelare, este pragul ultim, dincolo de care accesul la sinele Fiintei este totusi posibil".
Insa cu adevarat remarcabil in cartea de fata nu e atat ideea directoare (care, in lipsa unei demonstratii pe masura, ar fi ramas la nivelul unui simplu slogan), cat faptul ca interpretul reuseste sa reabiliteze domeniul rau-famat al senzatiilor. Mai exact, Dan C. Mihailescu arata ca senzorii eminescieni nu sunt simple instrumente de palpare hedonista, ci alcatuiesc o densa interfata intre eu si lume. Descrierea acestei retele antropocosmice constituie, de altfel, chiar materia cartii, developata sub forma unor sondaje in maduva imaginarului eminescian, unde preludiul auditiv, sustinut de simturile "inferioare", deschide calea catre submersia vizionara realizata de "poetica vederii". In fine, ultimul capitol al cartii (Poetica selenara) ilustreaza suficient de clar acest "transfer energetic", reliefand atractia hipnotica exercitata de astrul nocturn.
Dincolo de aceasta cartografiere indrazneata a teritoriului senzorialitatii, succesul Perspectivelor comporta inca o explicatie. E vorba de finetea analizelor de text, care ne dezvaluie mereu acelasi cititor curios, voluptuos si pofticios. De aceea, trecand peste schema generala a cartii, comentariile unor piese precum Muresanu, Atat de frageda, Luceafarul, Melancolie, Cezara sau Scrisoarea III raman valabile in sine si trezesc si azi invidia oricarui comentator de poezie. Mai mult chiar, lecturile sunt ele insele lizibile intr-o anumita cheie (auto)biografica.
Pe de o parte, volumul dezvaluie o evolutie certa, petrecuta pe chiar durata redactarii studiului. Astfel, una e analiza - rigida, simandicoasa, didactica - a poemului Muresanu, facuta din inaltul metodei; si altul e timbrul - economic, dens si pastos, imbibat de o certa fervoare mistica - pe care autorul vorbeste despre cunoscuta Melancolie: "Pentru Eminescu, despartirea de persoana, de eul destinat lumii imediate, nu se face printr-o asceza orfica indelunga, vizand topirea somei inteleasa ca sema, si nici prin infasurarea braului de cuie pascalian, nici printr-un tapas indic propriu-zis. Eminescu este insa, aici, mult mai aproape de noaptea lui San Juan de la Cruz si de framantarea Terezei de Avila, pornita in noapte in cautarea mirelui nevazut; alter-ul eminescian vorbeste in numele teoriei avatarilor, si urcarea in amonte pe apele subconstientului nu se face dintr-o sterila voluptate a dedublarilor halucinatorii, ci cu un dor organic dupa matricea existentiala originara."
Pe de alta parte, Perspectivele eminesciene contin in filigran toate notele definitorii ale personalitatii lui Dan C. Mihailescu. Interesul pentru mistica si asceza, fiorul vitalist-energetic, fascinatia pentru fantastic si oniric si conjunctia dintre senzualism si spiritualitate - toate aceste trasaturi nu numai ca se vor pastra, dar se vor accentua in scrierile pe care criticul le-a publicat in ultimii 16 ani. Astfel incat metamorfoza pe care o anunta in prefata autorul se vadeste a fi in cele din urma mai putin categorica decat ne-am fi asteptat. Si totusi, unul dintre putinele lucruri evidente cu privire la textele postdecembriste ale lui Dan C. Mihailescu ramane acela ca pleziristul capricios il va substitui treptat pe degustatorul rafinat de literatura. Insa eu unul pe acesta din urma il regret cel mai mult.
*) Dan C. Mihailescu, Perspective eminesciene, editia a doua, revazuta si ne-adaugita, Editura Humanitas, Bucuresti, 2006, 276 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
