Ziarul de Duminică

un cristian: „Sunt propriul meu sistem literar”/ de Stelian Ţurlea

Galerie foto

Galerie foto

Autor: Stelian Turlea

20.11.2015, 00:06 175

un cristian, pseudonimul jurnalistic al lui Cristian Cosma (n. 1977, Buzău).

Personal literar auxiliar, redactor la Observator cultural (din 2008), autorul romanului Morţii Mă-tii (CDPL, 2012). A iniţiat un sistem editorial underground (gratuit, între 1999 şi 2005, prin colecţiile etc., carmen şi no name), co-fondator al revistei Pana mea (2007), ex-blogger (inclusiv experimentul noraiuga.wordpress.com), producător de documentare cu şi despre scriitori (Angela Marinescu – Sânge albastru, regia Marian Baciu, 2012; 10xObservator cultural, regia Marian Baciu, 2013; Aici Nora Iuga, regia Vlad Rotaru, 2014; Keful  celor de la Tiuk!, regia Vlad Rotaru, 2014). A realizat programe concrete (lecturi în licee în vremea în care nu erau luate în calcul, ediţii sonore de carte, când nu existau audiobookuri) şi a pus bazele editurii Casa de pariuri literare (cdpl.ro, din 2010). Nu a participat la proiecte ICR (din orice epocă), a ironizat cât a putut şi din timp pleşcăreala literară contemporană şi piaţa neagră editorială, având zero toleranţă pentru autorii contrafăcuţi. Coordonator Emineschool Film Festival (festival de film documentar cu specific literar), iniţiator al Bibliotecii de poezie (experiment 2001, blog din 2008) şi producător al Târgului Alternativ de carte (USR, 2010).

Colaborări în: Fracturi, Tiuk!, România literară, Ziarul de duminică. Se ocupă de cea mai importantă arhivă foto literară, filmoteca Ion Cucu.

 

– De ce un cristian? De ce ai ales acest pseudonim?

– Se reţine uşor, e contrariant, intimidant, face legătura clară cu o formă de avangardă, scris cu minuscule (cum e normal) înseamnă, cu toată lipsa de modestie, un respect faţă de literatură. Dar să nu vă imaginaţi că pseudonimul, aşa nevinovat cum sună, n-a avut parte de bălăcăreli şi ironii din partea a doi, trei, cine mai ştie câţi oameni frumoşi, obişnuiţi să se semneze ca-n buletin.

 

– Ce înseamnă Editura Casa de pariuri literare? Doar o „editură fără prejudecăţi”, cum se anunţa? Poţi descrie cum funcţionează această editură care n-are practic angajaţi?

– CDPL are şi-o poveste personală. În studenţie am frecventat destul de mult o anume casă de pariuri, care funcţiona la Casino Victoria. Pariam zilnic, mâncam acolo, practic supravieţuiam cu acele curse de ogari sau meciuri de tenis sau fotbal. Într-un anumit moment, un personaj a venit să facă un reportaj despre doi studenţi (pariam alături de un prieten). Eram convins că jurnalistul va veni acolo doar ca să ne umilească în Academia Caţavencu. I-am arătat cum se poate ajunge de la 10 lei la peste 500 în câteva minute, i-am facilitat inclusiv o fotografie în locul pierzaniei (cunoscând casierele, i-am ilustrat jurnalistului articolul), am băut bere din ce câştigasem şi, la final, l-am readus cu picioarele pe pământ, pierzând, la mustaţă, o sumă mare. Per total, plecasem cu 10 lei şi ieşisem ospătaţi şi frustraţi de nereuşita finală, tot cu 10. Ce-a putut să scrie omul a fost devastator. Ne-a încondeiat cu poză, a fost o umilinţă de-aia artistică, deşi scria ce-i dictam (că o bibliotecă de poezie se făcuse din astfel de pariuri riscante, că vor mai fi proiecte literare care se vor revendica din pariuri sportive). În amintirea acelei umilinţe am păstrat titulatura şi am ales Casa de pariuri literare ca pariu literar editorial. Nu mulţi înţeleg, dar nici nu mă interesează prea tare părerea multor jurnalişti, animatori, chiar scriitori autodeclaraţi.

 

– Mai scrie pe site-ul editurii că „îşi propune să fie o cale de impulsionare a literaturii române”.  În ce fel o face?

– În orice fel. Expoziţii foto, documentare, dezinhibare, evenimente. Apoi, faptic. Licenţe pe programe, iarăşi o problemă mare pentru mulţi agitatori din această pestriţă lume literară.

 

– Ce vrea să spună sloganul – lansat cred că tot de tine – „Literatura română scrie pe mine”?

– Că indiferent de meciurile aranjate (prin instituţiile de reprezentare naţională sau internaţională) peste o anumită vreme nu se va putea face abstracţie de CDPL.

 

– Cum e supravieţurirea când eşti mic, independent financiar şi neafiliat unei grupări?

– Foarte grea. Întâi de toate e cenzura economică. Nu faci parte dintr-un aranjament, capul la cutie. Trebuie să stai la coadă după mulţi proşti (regret limbajul, dar e foarte blând), te oftici pe şefii de achiziţii de la diferite biblioteci judeţene (foarte mulţi incompetenţi). Apoi vine partea de rabat comercial. Pe câţi i-aţi văzut comentând rabatul practicat de multe librării? Când dai 50% pentru o librărie care nici măcar nu te pune la raft şi mai şi comentează că-i vinzi de 200 lei pe lună ce aşteptări să mai ai? E multă prostie, laşitate (la Bookfest am protestat că anumite edituri n-aveau casă de marcat şi...  ghiciţi, am primit şi telefoane de la scriitori, să nu cumva să facem prea mare gălăgie, să nu cumva să moară capra vecinului...). Deci, reiau, laşităţi, găinării, aranjamente, copy paste. Şi când îi văd cum pretind schimbări, radicalisme, m-apucă râsul...

 

– Înaintea editurii ai pus în practică un „sistem editorial underground”. Ce însemna el? Te consideri un răzvrătit? De ce?

– Timp de câţiva ani am scos carnete underground cu poeţi români tineri. Nu vreau să-mi aduc aminte de perioada aia. Munceam ca prostul şi scoteam carnete distribuite gratuit. După ani şi ani, nici măcar în bibliografiile unora nu se regăsesc acele carnete (mult râvnite pe-atunci, am nume astăzi chipurile mari, care se milogeau ca să apară-n colecţie, ca nu cumva să rămână pe dinafară). A fost singura modalitate clară de protest faţă de editoriadă (cărţi scoase pe sub mână, fără contracte şi distribuţie). N-am aşteptat nimic de pe urma acelui proiect, dar cred că-n istoria literară aceste carnete valorează mai mult decât enşpe proiecte finanţate din sponsorizări suspecte sau bani publici. Nici măcar unul dintre scriitorii dragi nu s-a gândit că aceste serii pot intra în atenţia ICR-ului sau a altor forumuri/platforme de reprezentare internaţională. Lipsă se viziune, coterii, chiar nu vreau să-mi aduc aminte. Răzvrătit n-am de ce să fiu. Doar m-am delimitat mereu de piraterie, prostie şi impostură.

 

– Mai eşti „anti-sistem” cum declarai în urmă cu un an şi ceva?

– Sunt propriul meu sistem literar. Vor supăra pe mulţi, dar lucrurile făcute n-au venit întâmplător şi nici n-au sărit trepte. Voi vorbi despre asta când va veni vremea.

 

– Cum impui autorii pe care-i publici?

– Autorii se impun singuri. Mă interesează doar cărţile pe care mi le încredinţează. Nu suntem o editură de autori, ci de cărţi. Cât timp avem cartea în grijă, ne ocupăm cum ştim mai bine de ea. Pagină de carte pe site, acces în librăriile corecte (şi care plătesc facturile!), evenimente. Altfel, autorii poate că au mereu ceva de reproşat, dar nu fac nimic în concret. N-am văzut pe nimeni să protesteze la adresa rabatului cerut de librării, n-am văzut reacţii clare când vine vorba de cenzură, găştile de reprezentare naţională şi internaţională, n-am văzut pe unul să se ridice de la masă şi să spună la un festival de poezie că... merita şi CDPL-ul să fie cu un stand acolo. Nu c-am cere cazare, masă sau transport. Am şi dona cărţi, dar prostia şi coteria sunt afaceri naţionale. Dar ţin la autori, ca şi la cărţi. Doar că nu vreau să fiu prieten cu nimeni. Mai bine să ne facem treaba cum ştim mai bine şi să avem discuţii decât să-mi pierd un prieten pentru un afiş sau o lansare. Mulţi nu-nţeleg prea bine ce-nseamnă o carte, chit că pare ceva foarte simplu. De-asta nici n-avem o industrie sănătoasă.

 

– Ai fondat (nu singur) revista „Pana mea”. De ce a dispărut?

– „Pana mea” a fost un proiect realizat împreună cu Cosmin Ciotloş, Oana  Cătălina Ninu şi Stoian G. Bogdan. E adevărat că rolul meu era cumva de redactor-şef, deşi ideea mea era de antrenor, deci puneam echipa-n teren. Am vrut să fie un proiect care să lege fracturismul (prin paginarea realizată la primele două numere de Marius Ianuş) de un fel de revistă literară pe care-l doream. Revista n-a făcut compromisuri, a fost un reper la vremea ei şi a murit pentru că m-am dus, din lipsă de orice job, la Observator cultural. Cum puteam să mai fac o revistă nişată când m-am dus la una de top?

 

– Ai fost şi eşti foarte activ pe bloguri, chaturi, cenacluri etc, ai promovat varii proiecte de poezie, cu deosebire ale scriitorilor tineri. Consideri că e o cale mai bună de pătrundere a lor în literatură?

– Am fost pe bloguri când ele erau hulite (am şi păstrat nişte contre cu actuali bloggeri care pe-atunci ironizau blogul), am făcut experimentul blogului Norei Iuga, da, am tot postat în on-line. N-aş vrea să dau sfaturi, fiecare se descurcă cum poate.

 

– Ce e carcateristic generaţiei literare din care faci parte, nu se ştie şi vrei să se recunoască mai repede?

– Nu ştiu, ţin la ideea de generaţie 2000, dar nu mă încadrez într-o generaţie.

 

– Ai răspuns mai demult într-un interviu că „se poate trăi la limită din scris, dacă totul e corect susţinut”. Mai crezi aşa ceva?

– Sunt absolut convins că dacă s-ar face ordine şi ar ieşi pe tuşă pseudoscriitorii (din toate generaţiile), editorii închipuiţi şi managerii infatuaţi, puţinii scriitori români care au ceva de scris ar putea trăi lejer. Doar se-apropie 2021, vor fi din ce în ce mai mulţi bani de spălat.

 

– Cum au apărut şi ce înseamnă Festivalurile lunare pe care le organizezi la faimosul Club A? CDLP Fest are mai bine de trei ani. Până şi „Ziarului de duminică” i s-a consacrat o ediţie în 2014.

– CDPL FEST-ul e o formă de eveniment care nu pune accent pe ritualul de cenaclu sau nu se vrea un club de lectură de conjunctură. E o formulă în care istoria literară joacă rolul cel mai important. Aici se spun istorii de edituri, publicaţii, se fac lecturi, e, cu toată modestia, mai mult decât se vede acum.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO