Considerat aproape în unanimitate cel maiimportant critic român, G. Călinescu a fost, poate, şi cel maidefavorizat de interpretare. Dacă am sta să comparăm,contabiliceşte, numărul de studii şi volume consacrate autorului"Istoriei literaturii române de la origini până în prezent" cu celededicate rivalului său direct, E. Lovinescu, primul iese, cusiguranţă, în deficit. Cauzele sunt multiple şi ar merita odiscuţie aparte.
Mă rezum, de aceea, la a spune că G. Călinescu a beneficiat - deşinumai beneficiu nu se poate numi un asemenea tratament -, înistoria criticii româneşti, de o ciudată dispensă a genialităţii.Conform acesteia, ar fi inutil, de nu complet neavenit, a analizacu atenţie criteriile şi principiile unui critic care a sfidat cuconsecvenţă orice înscriere în limitele unei doctrine. Astfel încâtcea mai la îndemână perspectivă e cea stilistică: G. Călinescu e un"artist", ale cărui afirmaţii trebuie apreciate ca exemple ale uneiretorici exemplare şi inefabile. Excepţie de la acest unghi deabordare au făcut, de la moartea criticului, două evenimente:dezbaterile iniţiate de cerchişti în 1966-1967 (Nicolae Balotă şiOvidiu Cotruş pun în discuţie principiile estetice ale criticului),reprimate însă rapid de nevoia de a face din Călinescu un stindardal luptei contra dogmatismului, respectiv cartea lui Mircea Martindin 1981, care clarifică, printr-o excelentă simetrie tipologică,programul "Istoriei..." în raport cu proiectele lui Iorga şiLovinescu - fără a tinde însă la reconstruirea integrală aesteticii călinesciene.
De aceea, volumul de debut al lui Andrei Terian, "G. Călinescu.A cincea esenţă" (Cartea Românească, 2009), trebuie înţeles ca oreconsiderare radicală a imaginii criticului. Cartea e de plasaturgent în siajul monografiilor româneşti substanţiale care aumodificat integral nu numai percepţia asupra unui scriitor, dar şipercepţia asupra literaturii române prin filtrul acelui scriitor.Tonul acestei filozofii generale a criticii îl dădea Călinescuînsuşi când formula, în "Opera lui Mihai Eminescu", paradoxulîncepătorului absolut: e nevoie de a recrea pe Eminescu pentru aînţelege esenţa literaturii române sau de a scrie o istorie aliteraturii române pentru a aprofunda pe Eminescu? Aşa au făcutapoi, mai mult sau mai puţin direct, Ion Negoiţescu cu Eminescu,Adrian Marino cu Alexandru Macedonski, sau Nicolae Manolescu cuSadoveanu. Dacă nu ca metode propriu-zise, cel puţin ca punct deplecare, Andrei Terian împărtăşeşte suflul totalizator şi spiritulinaugural al monografilor noştri clasici. Din acest unghi, tânărulîşi moşteneşte mai degrabă bunicii şaizecişti, dornici deconstrucţii ample şi încrezători în capacitatea de a recrea dinrădăcini imaginea unui scriitor, decât părinţii optzecişti careteoretizează etica fragmentarismului. Contextul actual favorizează,la fel ca cel şaizecist, reconsiderările radicale şi totalizatoare:dacă atunci era stringentă "curăţarea" unui scriitor de zguraclişeelor realist-socialiste, dar şi de rămăşiţele pozitivismuluiinterbelic, acum se pune problema rediscutării literaturii româneîn afara oricărui tabu ideologic (au făcut-o deja, în construcţiiample, Paul Cernat în "Avangarda românească şi complexulperiferiei" sau Alexandra Tomiţă în "O istorie «glorioasă». Dosarulprotocronismului românesc"). Criticii actuali reînnoadă cuşaizeciştii în măsura în care simt că în spatele lor creşte oîntreagă literatură demnă de valorizarea dintr-un unghi nou.
Oricât de oracular sună asta, numele de care se va lega decisivrenaşterea istoriografiei româneşti de după 90 e Andrei Terian.Posesor al unei verve polemice care l-a făcut să devină în doarcâţiva ani un cronicar de temut, Terian are deja vocaţia marilorrăsturnări interpretative. Pentru a accede la un nou Călinescu,autorul dinamitează, nu fără o superbie a gestului ce şade bineoricărui june debutant, câteva dintre stereotipiile cele maipersistente ale criticii româneşti postbelice: distincţia dintregust şi metodă, dintre teorie şi practică, dintre moralitate şiprofesionalism. Toate acestea conduc la o modificare a regulilorjocului: Terian nu doar că deconstruieşte imagineacriticului-artist (genial), dar spulberă însăşi opoziţia care astat la baza acestei calificări. Demonstraţia că G. Călinescu areun "sistem" nu e o pledoarie pentru un Călinescu teoretician opusartistului - cum ar crede cei care gândesc încă în vechea dihotomie-, ci o abordare a criticii acestuia dintr-un unghi nou, conformcăruia cea mai nesemnificativă afirmaţie critică trădeazăapartenenţa la un sistem implicit. Tânărul critic întâmpină, dealtfel, cu excelente argumente, posibilul reproş al confecţionăriiunui Călinescu teoretician get-beget. Căci dacă e adevărat că şi-atrecut sub tăcere propria metodă, nu e mai puţin evident că "nu s-adat în lături să scoată la iveală metodele celorlalţi critici". Decealaltă parte, chiar acceptând in extremis că avem de a face cu unartist, zice Terian, interpreţii lui Călinescu ar fi trebuit săinvestigheze, de nu principiile unui sistem critic, măcar "poetica"unei opere literare.
Acestea fiind zise, autorul celei mai recente monografii despreCălinescu se aventurează într-o construcţie hiperbolică atât cadimensiuni, cât şi ca minuţiozitate a interpretării. Criticul vedeenorm şi simte monstruos în interiorul sistemului călinescian. Dela paradigmele majore (cu cele trei "idealuri" ale sistemului:etnocentric, clasicist şi realist socialist), până la clarificareaprincipalelor concepte operatorii, toate alcătuiesc un veritabiltablou mendeleevian al criticii lui Călinescu. Un tablou cu atâtmai impresionant cu cât chimia călinesciană - considerată îndeobşteinefabilă - e descompusă, nu fără oarecare doză de cruzimeanalitică şi de sadism teoretizant, până la ultimul element: de laraportul dintre subiectivitate şi obiectivitate, dintreimpresionism şi raţionalism, dintre universal şi naţional, AndreiTerian coboară cu sânge rece la concepţia asupra prozei, poeziei, ateatrului, apoi la concepţia asupra lirismului sau asuprapersonajului sau, şi mai adânc, la raportul dintre narator şiautor. Numai că, - lovitură de teatru absolută -, departe de a figata de îmbălsămare, cadavrul de pe masa de disecţie înviemiraculos. Extrem de tăioasa interogaţie a criticului nu smulgeinefabilul călinescian, cum se tem scepticii, ci pune în valoaretensiunea subiacentă a sistemului. În scenariul "Celei de-a cinceaesenţe", construit în jurul contradicţiilor de viziune alecriticului, regăsim, în sfârşit, imaginea unui Călinescu reflexivşi dilematic, care se întreabă la fiecare pas cu privire la celemai nesemnificative aspecte ale propriei interpretări şi evaluări.Din nou mă tem că nu-l putem contrazice pe Andrei Terian cândafirmă că, deşi n-a fost interesat de edificarea unui sistem criticpropriu-zis, G. Călinescu a experimentat şi a problematizat, înîntinsa sa operă, toate dilemele cu care se confruntă un criticimportant din prima jumătate a secolului. Ce-i drept, spiritulcârcotaş, de o mobilitate speculativă neobosită, îl face pemonograf să identifice şi să pună în scenă permanent punctele decotitură ale acestei reflexivităţi teoretice vii. Pentru că tocmaiîn momentul când soluţionează definitiv problema la finalul unuicapitol (exactitatea cu care Terian măsoară conceptele e aproapemaniacală), criticul nu e pregătit s-o claseze, ci să traseze, pebazele ei, un cerc speculativ şi mai larg.
În loc să-i desfigureze individualitatea, descompunerea pe segmenteşi problematici a criticii lui Călinescu o proiectează pe un ecransuperior. Fiecare dintre aceste segmente are istoria şi devenirealui proprie în demersul unui autor capabil de a închipui figuracălinesciană sub forma unei imense plase reticulare. "A cinceaesenţă" e cel mai fin elogiu adus până azi criticii lui Călinescuîn sensul că, ataşându-i o reţea contextuală atât de vastă (învizor stau posibilii precursori ai lui Călinescu, deopotrivă românişi străini, dar şi arborescenta descendenţă postbelică), AndreiTerian o vede, măcar ipotetic, capabilă de a dialoga cu toatecurentele majore ale primei jumătăţi a secolului XX. Un elogiu cuatât mai important cu cât e indirect - şi lipsit de orice urmă depatetism: departe de a trece cu vederea scăpările şi deficiteledivinului critic, luciditatea mereu trează îl face alergic la oriceimpuls protocronist. De aceea Terian poate să măsoare şi săsancţioneze permanent atât deficite de paradigmă, cu idiosincrasiaantiformalistă (cecitatea principală a lui Călinescu, cu consecinţeextrem de grave asupra mai multor etaje ale sistemului critic), câtşi erori punctuale - cu efecte nu mai puţin dăunătoare asuprajudecăţilor din "Istorie": incapacitatea de a distinge între autorşi narator, reticenţa faţă de jurnal ca literatură asubiectivităţii, personajul ca principiu central al valorizăriiprozei. Scotocirea indiscretă prin toate sertarele esteticiicălinesciene nu minimalizează figura criticului, ci dă seama pentruprima dată, altfel decât în limbajul ditirambic al epigonilor, deadevăratele ei proporţii. Alături de un Călinescu real, AndreiTerian construieşte, pe baze cât se poate de exacte, macheta unuiCălinescu virtual, restituind astfel, în laborator, imagineaîntreagă. Sesizarea golurilor din viziunea călinesciană prinpermanenta raportare la alte sisteme îi subliniază o dată în pluspotenţialităţile - ceea ce Călinescu ar fi putut deveni dacă şi-arfi dus intuiţiile până la capăt.
Încăpăţânarea de a porni numai de la date concrete şi de larefacerea fidelă a contextului face din Andrei Terian primulinterpret care nu mai exagerează aspectul vizionar al luiCălinescu, ci preferă să-l înscrie cât mai exact în orizontulepocii. Ies puţin şifonaţi din această confruntare cu teoriiledintre 1900 şi 1970-80 atât autorul "Principiilor de estetică", câtşi comentatori redutabili care l-au plasat adesea în avangardacriticii europene postbelice. Terian demonstrează cât se poate deconvingător nu numai că marele interbelic n-a anticipat pe Barthessau pe tematiştii francezi, ci şi că multe dintre ideile care aurevoluţionat istoriografia românească sunt un bun comun altradiţiei critice: teoria interdependenţei dintre critică şiistorie a fost formulată incipient de Croce, principiulreactualizării istorice vine de la Gentile, ideea "romanţuluietnocentric" de la Taine.
Dar poate că am insistat prea mult asupra atitudinii tânăruluicritic şi asupra construcţiei cărţii în detrimentul contribuţiilorpropriu-zise în câmpul receptării călinesciene. Mai ales că, înciuda suflului iluzionat-totalizator pe care-l moşteneşte de laşaizecişti (şi, mai îndepărtat, de la Călinescu însuşi), AndreiTerian se revendică deschis de la neopragmatismul teorieianglo-saxone de ultimă oră, de la Rorty până la Stanley Fish. Subegida acestora, autorul "Celei de-a cincea esenţe" reuşeşte săînlăture nimbul metafizic de pe suprafaţa criticii călinesciene,pentru a-i explica, pentru prima oară, cu argumente clare şidistincte, aportul la istoria criticii româneşti. Mă rezum la a letranscrie, pentru că, aproape la fel ca în ştiinţele exacte, elesunt câştiguri definitive ("descoperiri") ale istoriografieinoastre literare.
Dincolo de faptul că "a demontat cele mai înrădăcinate dualismeinterbelice (critică vs. creaţie, subiectivitate vs.obiectivitate)", G. Călinescu reprezintă o etapă superioară înmăsura în care ilustrează trecerea de la critica de situare şi dejudecată la critica de interpretare: "Pe scurt, Călinescu aschimbat regulile jocului, înlocuind reprezentarea tradiţională abreslei criticilor, ca maeştri ai divinaţiei care colaborează (fieşi involuntar) la scrierea unei Istorii Literare comune, printr-unneîntrerupt turnir al interpretărilor, în care fiecare participantconcurează pe cont propriu, cu scopul de a a asigura nuperpetuarea, ci multiplicarea infinită a «structurilor»". MutaţiaCălinescu e excelent ilustrată nu doar prin comentareamonografiilor dedicate lui Eminescu şi Creangă (primele mostre de"critică a semnificaţiilor" de la noi), ci şi printr-o amplăsinteză a dezbaterilor interbelice. În doar câteva pagini, plimbândoglinda Călinescu deasupra criticii noastre din anii 20-30, AndreiTerian reuşeşte să-i refacă liniile şi direcţiile aşa cum nimenin-a făcut-o până acum - ocolind, adică, veşnica aporie aestetismului vs. etnicism. De aceea puteam afirma că, în bunadescendenţă a marilor noastre studii monografice, tânărulcomentator nu modifică doar perspectiva asupra unui autor, ci îltransformă în unghi privilegiat de înţelegere şi evaluare a uneiepoci. "G. Călinescu. A cincea esenţă" e, fără nicio exagerare, oreferinţă nu doar pentru receptarea călinesciană, ci pentruîntregul câmp critic din anii 20 până în anii 80 ai secoluluitrecut. Câteva observaţii capitale dau seama de mutaţiile criticiicălinesciene atât faţă de Lovinescu, cât şi faţă de Maiorescu. Înevoluţia formelor criticii româneşti plutea o nebuloasă aproapetotală, de vreme ce autorul recentei "Istorii critice" îi mai plasaîncă, nediferenţiat, pe cei trei, de aceeaşi parte a baricadeicriticii estetice. De Maiorescu se desparte decisiv urmaşul săuinterbelic prin ceea ce Terian numeşte "metoda izotopiei", căciultimul "cere textului nu o coerenţă a denotaţiilor, ci una aconotaţiilor". Apoi, Călinescu se află cu o treaptă deasupra luiLovinescu din unghiul concepţiei critice deoarece e primul capabilde a explicita "presupoziţiile implicite ale unui sistem chiar şicând sectoarele în care acestea acţionează nu au fost codificateprin niciun fel de «teorii» ale criticului respectiv". Ataşamentcvasipatologic faţă de obiectul de studiu, cum cataloga NicoletaSălcudeanu ("Cultura", nr. 15/2010) insistenţa asupra acestormutaţii călinesciene, sau înţelegere clară a conceptelor criticiiromâneşti? Putem oare nega şi afirmaţia că "Opera lui Eminescu" arreprezenta "cea dintâi reconstituire a unui univers imaginar dincercetarea noastră literară" (al cărei model critic a fost decisivasupra şaizeciştilor), sau o putem clasa la capitolul restituirilorteoretice orchestrate de volumul lui Andrei Terian?
Abia clarificând aceste modificări tipologice în evoluţia criticiiautohtone începem să înţelegem, altfel decât până acum, de ce G.Călinescu ar putea fi catalogat, la o adică, "un critic de geniu",aşa cum au făcut-o, puţin argumentat, generaţii întregi deinterpreţi. Clarificarea mecanismelor de lectură ale lui Călinescune face să privim cu alţi ochi, nu neapărat mai puţin admirativi,marea "Istorie". Divinul critic nu reiese, din pătrunzătoareleanalize ale lui Andrei Terian, mai puţin "genial", ci doar maipuţin capricios. Spicuiesc, din lipsă de spaţiu, doar câteva dintreobsesiile şi legităţile călinesciene care pot fi probate, dupălectura "Celei de-a cincea esenţe", deschizând la întâmplare oricefilă a "Istoriei literaturii române": stabilirea unui raportarmonic absolut dintre subiect şi obiect e principalul criteriu alevaluării operelor, motiv pentru care Călinescu respinge înliteratură atât subiectul pur ("jurnalul"), cât şi obiectul pur("jurnalismul"). Văzute prin lentila lui Terian, devin evidente"strategiile" călinesciene - programul din filigranul "Istoriei..."- de a universaliza pe marii scriitori români (uzând de o tehnicăilicită precum comparaţia temelor generale, nu de alăturareasemnificaţiilor din operele finite), dar, printr-o mişcaresimultană contrară, de a-i naţionaliza printr-o serie de trucuri şiomisiuni vinovate: autohtonizarea alogenilor Caragiale, Slavici,Macedonski. Veritabil maestru al omogenizării criteriilor, G.Călinescu face ca la suprafaţa discursului suprapunerile dintreestetic şi etnic, dintre universal şi specific, dintre tradiţia şimodernitatea autohtonă, să pară fără rest. Nepreţuită e şiidentificarea procedeelor care stau la baza organicismului desubstanţă al "Istoriei literaturii române": tehnica hipertextului(lipsa menţiunii titlurilor de opere individuale în capitole faceca acestea să pară "secvenţe ale unui singur continuum narativ"),utilizarea metalepsei critice (confuzia deliberată dintre autori şipersonajele lor), semnalarea influenţelor cu "o conotaţie văditpozitivă" şi nu ca semne ale mimetismului, larga utilizare aconceptelor individuale care transformă indivizii în specii:"lamartinian", nietzschean", "eminescian".
Discutabilă în volumul lui Andrei Terian e doar tratarea "idealuluirealist-socialist" al lui G. Călinescu în prelungirea paradigmeloretniciste şi clasiciste. Deşi face ordine în etica receptăriicălinesciene, care tinde adesea să-l vadă pe critic ba ca victimăabsolută, ba ca un complice direct al sistemului, autorul acordăprea mult credit tipologic teoriilor lansate de critic în anii 50.Nenumăratele articole despre realism nu pot fi citite ca tensiuniîn raport cu universalismul sau clasicismul anterior, de vreme ceele aparţin mai puţin lui Călinescu şi mai mult vociisupraindividuale a Partidului, autorul din umbră al tuturor temelorde discuţie. În rest, aş putea semnala doar mici dezacorduripunctuale: n-aş minimaliza "Poezia lui Eminescu" a lui Negoiţescupe motiv că G. Călinescu descoperise şi comentase deja pe spaţiilargi postumele întrucât cei doi critici operează cu concepţiiradical diferite asupra poeziei. Tocmai inaugurarea criteriului de"turnir al interpretărilor" pe care Terian îl descoperă laCălinescu i se refuză acum cerchistului. După cum trebuie nuanţatăneapărat afirmaţia că, "privită sub raport metodologic, criticaromânească din ultima jumătate de veac e una covârşitoranticălinesciană". E drept, s-au importat, începând cu anii 60-70,multe procedee şi limbaje critice, însă adesea ele au fostasimilate (distorsionate, reinterpretate) din unghicălinescian.
Dar toate aceste precizări de nuanţă sunt doar încercări de a căutanoduri în papură unei construcţii care, cu toate calităţilesemnalate mai sus, nu epuizează energia extraordinară a criticului.Dimpotrivă. Adeseori, cămaşa esteticii călinesciene - oricât delargă, limitată totuşi ca material - pare prea strâmtă pentruposibilităţile actuale ale criticii lui Andrei Terian. Astfelîncât, înaintea salutării unei monografii impresionante, trebuiesărbătorită naşterea unui critic de proporţii, capabil săreinventeze integral epoci ale literaturii române, sau, de ce nu,să dea o teorie a criticii absentă încă la noi şi deplânsă peruinele lui Călinescu de-a lungul "Celei de-a cincea esenţe".
Alex Goldiş (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şi istoricliterar, redactor al revistelor Cultura şi Vatra. Doctor înfilologie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o tezădespre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 decronici literare şi eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureştiulcultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent învolumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004;Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoş(coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
