David Foenkinos a obţinut în 2104, pentru romanul „Charlotte”*), două premii literare importante: Renaudot şi Goncourt-ul liceenilor. Romanul s-a căutat, a fost tradus (inclusiv la noi, după cum se vede), dar poate mai mult pentru controversele stârnite decât pentru valoarea sa. E un roman care povesteşte viaţa lui Charlotte Salomon, o pictoriţă germană evreică, asasinată la Auschwitz în 1943. Avea 26 de ani şi era însărcinată.
Charlotte aparţine unei familii mic burgheze berlineze, marcată de o tragedie familială (sora ei s-a sinucis, la fel cum făcuse bunica, la fel cum aveau să facă alţi membri ai familiei; dar ce relevanţă are pentru cariera ei de artist? Exclusă progresiv din societatea berlineză, datorită originei sale, Charlotte se refugiază în sudul Franţa, începe o operă picturală autobiografică, e denunţată şi deportată. Opera ei se adună sub un singur titlu: „Viaţă? sau Teatru?”:
„A crea o operă înseamnă a crea o lume.
Ea însăşi fiind supusă sinesteziei.
Această uniune intuitivă de sensuri.
Muzica îi dicta cum să-şi aleagă culorile.
Viaţă? sau Teatru? Este o conversaţie între senazaţii.
Pictură, cuvinte şi muzică.”
Ce remarcă întâi şi întâi cititorul este cum arată romanul, fraze scurte care încep mereu de la capăt, ca nişte versuri. Dar cartea nu e un roman în versuri. Întrebat asupra scriiturii sale, romancierul a spus că a încercat de foarte multe ori să scrie/rescrie cartea, n-a reuşit, îi era imposibil să avanseze, simţea mereu nevoia de a merge la capătul rândului, să respire. Şi atunci a înţeles că aşa trebuia să-şi scrie romanul. Criticii cărţii susţin că felul în care este scrisă ar fi cel mai mic neajuns, pentru ei, Foenkinos n-are substanţă, urmăreşte pas cu pas viaţa eroinei, dar nu scoate nimic esenţial, nu reuşeşte măcar o singură dată să scrie grav şi substanţial despre pictura Charlottei, are câteva obsesii cu cultura germană şi că, în esenţă, „e un roman care nu duce nicăieri” (David Caviglioli)
Fireşte, există şi cititori ai cărţii care au remarcat scrierea poetică, „de o imensă blândeţe”. Alţii susţin că romanul e un lung cântec, un fel de lied.
Important este că cititorul se obişnuieşte repede cu scrierea şi descoperă o viaţă zbuciumată, o adolescentă în căutare de sensuri ale vieţii, o pictoriţă despre care probabil nu ştia nimic şi va merge la un dicţionar sau va căuta în Google să afle că opera lui Charlotte a fost expusă abia în 1961, cu un succes formidabil, şi că totul a fost donat în 1971 Muzeului Evreiesc din Amsterdam.
*) David Foenkinos – Charlotte, editura Nemira. Traducere din limba franceză de Cristina Nan
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
