Ziarul de Duminică

Un diletant superior: Al. I. Odobescu/ de Antonio Patraş

Un diletant superior: Al. I. Odobescu/ de Antonio Patraş

Autor: Patras Antonio

28.04.2011, 23:29 397

Pseudo-Kynegetikós (1874) pare să fi fost una dintrescrierile cu cea mai spectaculoasă posteritate, stârnind de-alungul vremii numeroase perplexităţi, contestări vehemente dar şiexaltări fără sens, adeseori, trebuie s-o spunem, spre ruşineamultor exegeţi de prestigiu. Nedorind să îngroşăm, la rândulnostru, rândul lectorilor apteri, ironizaţi de Odobescu în propriultext (înaintea sa, Budai-Deleanu a imaginat o adevărată comedie aerorilor critice în subsolul Ţiaganiadei), se cuvine săabordăm "talmeş balmeşul" erudit şi doct din "falsul tratat" cuprecauţie, fără aroganţa comentatorului atoateştiutor, gata oricândsă găsească explicaţii şi să ofere soluţii. Lectura cea maipotrivită ni s-a părut a fi una integratoare, larg contextualizantă(şi "ştiinţifică", şi "estetică"), cu frecvente incursiuni înistoria unor genuri şi forme de artă, în istoria literaturii,muzicii, picturii, dar şi în biografia scriitorului, surprins înpropriul text în postura unui promeneur ce călătoreşte cugândul şi cu imaginaţia "autour de sa chambre", captiv în propriabibliotecă.

De altfel, eseul odobescian reţine ca într-o oglindă imagineapersonalităţii autorului - nu întâmplător, Odobescu atribuiescrisului, actului de a scrie (nu "operei" ca obiect estetic desine stătător), un sens existenţial şi estetic deopotrivă, deîndeletnicire epicureic-contemplativă, fără finalitate practică.Altfel spus, asemeni voiajurilor imaginare, scrisul constituiepentru Odobescu un scop, nu un mijloc (în vederea edificării unoreventuale "cărţi"), iar erudiţia - o nobilă inutilitate, decolecţionar predispus la visare. Din acest motiv, modernii l-aureceptat ca pe un fin eseist - eseismul fiind, în opinia celor maiavizaţi cercetători ai fenomenului (Adorno, Lukács, Bruno Bergerş.a.), o formă de gândire, de discurs şi de existenţă specificănoii sensibilităţi (de secol XX, adică), caracterizată prinfragmentarism, ironie, experimentalism ş.a.m.d. Ca atare,nedesăvârşirea (vieţii şi operei, deopotrivă) nu trebuie înţeleasădrept o expresie a ratării şi a eşecului, cum au crezut uniicomentatori exigenţi din zilele noastre, orbiţi de criteriuleficienţei. Imperfecţiunea asumată (insist: asumată!) a uneiasemenea opere, mereu în stare de proiect (în IstoriacălinescianăOdobescu e portretizat ca un epicureu şi un diletantsuperior, care şi-ar fi tapetat pereţii biroului cu planurileviitoarelor sale lucrări - niciodată începute), imperfecţiunearezumă, de fapt, o întreagă estetică, formulată înPseudo-Kynegetikós explicit, chiar dacă indirect, cumijloacele alegoriei. Lectura în cheie alegorică presupune însăabordarea textului ca entitate organică, riguros structurată, caparodie sau replică polemică la adresa "tratatului" elaborat deacademicianul Cornescu (chiar dacă "fals", tratatul tot "tratat"rămâne), naraţiune savant orchestrată (şi nu mixtură aleatorie,"talmeş balmeş" fără cap şi coadă), autobiografie spirituală, înfine, o operă de orfevru, în care nimic nu este întâmplător.

Câteva precizări mi se par, pe moment, necesare. Printrecontemporanii săi, Odobescu făcea figură de mare erudit, de savantpoliglot, specialist în arheologie şi critica de artă, cu unprestigiu intelectual imens ce i-a adus onoruri academice,asigurându-i totodată mijloacele necesare unui trai îndestulat - edrept, nesatisfăcătoare pentru pretenţiile exorbitante alearistocratului care, ne spun biografii, a fost toată viaţa hăituitde creditori, ca un veritabil personaj balzacian. Desfăşurându-semonoton, "fără evenimente, aşa cum se cuvine unui om de rasă"(Călinescu dixit!), existenţa scriitorului a lăsat totuşi impresiacă ar fi mai palpitantă, literar vorbind (Lovinescu intenţiona săcompună o biografie romanţată avându-l pe Odobescu dreptprotagonist), decât literatura lui, aproape complet ignorată înepocă: nuvelele istorice păreau a continua, cu minime ajustări, peNegruzzi, iar memorialistica, hrănită de emoţii preponderentestetice, n-avea cum să ajungă la inima simplă a publicului larg.Cu atât mai puţin puteau să-i aducă gloria literară scrisorile(acestea, în treacăt fie spus, alcătuiesc un corpus impresionant,mărturisind vocaţia clasică a autorului care şi-a pus geniul înviaţă, redactând zilnic epistole fără a avea senzaţia că ar irosiîn vreun fel timpul destinat creaţiei). Cauza insuccesului se va fidatorat, în mare măsură, incapacităţii de a imagina personaje vii,memorabile, ceea ce explică dealtfel predispoziţia de a lucra dupămodel, de a interpreta (şi nu de a crea efectiv) viaţa. Oricum,aplicându-i nediferenţiat grila realismului mimetic, specificămemorialisticii, literatura lui Odobescu (esenţialmente ambiguă,ironică, non-tranzitivă) ieşea în vădit dezavantaj.

Maiorescu însuşi, deşi remarcă buna calitate a scrierilor luiliterare, înclină să-i aprecieze mai mult opera ştiinţifică, deerudiţie. Mai comprehensiv, Iorga va elogia caracterul sintetic aloperei, ce reclamă lectura în monadă, indiferent de gen. Nu la felde inspirat e Ilarie Chendi, care nu ştie unde să-l încadreze peatipicul scriitor: printre istorici, printre nuvelişti, printrearheologi sau printre esteţi? Abia în interbelic Odobescu începe săfie receptat şi ca scriitor de talent, recunoscându-i-se merite deprecursor în multe privinţe: Al. Dima sublinia estetismul opereiodobesciene, pentru ca Pompiliu Constantinescu şi Vl Streinu săconsidere Pseudo-Kynegetikós primul eseu din literaturaromână, ultimul critic evidenţiind caracterul organic, unitar altextului ("antologia" fiind, din acest motiv, o eroare). Sesizând,mai apoi, asemănarea dintre Pseudo-Kynegetikós şi Istoriaarheologiei, C. Damianovici atrăgea atenţia asupraorganicităţii întregii opere, modelată de acelaşi spirit ironic şide un "impresionism ştiinţific" sui generis, specificscrisului odobescian. Astfel că, de unde iniţial fusese apreciatdoar ca savant, Odobescu începe să fie preţuit în posteritate numaica scriitor. "Ştiinţa" specialistului în arheologie devine şi ea,cu timpul, literatură. Aşa vede lucrurile, de pildă, Călinescu,pentru care Le Trésor de Petrossa e "o epopee senzaţionalăpe ideea fatalităţii". Dar acelaşi critic, semnalând farmecul"potpourri-ului literar" în care eruditul cărturar "schiţeazăcancanul pe scara rulantă a bibliotecii", pune la îndoialăorganicitatea textului şi afirmă că Odobescu "bate câmpii cugraţie" într-un mod fortuit şi nesistematic ("ruperea sistematică aoricărui sistem").

Exegeţii de mai târziu vor opta pentru una dintre cele douămodalităţi de interpretare, în funcţie de lectura aplicată textuluiodobescian (fragmentară sau, dimpotrivă, narativ-alegorică,simbolică etc.). Vom distinge, în consecinţă, o categorie decritici care, precum Tudor Vianu, admiră excursurile erudite alecărturarului (umanismul, simţul muzical, romantismul), darsancţionează basmul bisoceanului pe motiv că nu ar avea nicivaloare estetică ("lirism exagerat şi dulceag"), nici vreo legăturăoarecare cu restul. Şi pentru Nicolae Manolescu, autorul "falsuluitratat" rămâne în primul rând "un reprezentant alpostromantismului, al prozei academice şi savante". Deşi uneleobservaţii l-ar fi putut conduce pe altă pistă de interpretare(criticul vorbeşte despre "aventura Cărţii ce se neagă pe măsură cese scrie", despre "protocolul scrierii în care subiectul/ carteaabia se inventează", despre "dialogul ironic al autorului cupropriul text", ce prefigurează concomitent "conturul generic alcărţii şi profilul celui care o scrie", astfel încât "experienţatrăită devine tot una cu judecata estetică" etc.), lipsa dereceptivitate faţă de coerenţa şi unitatea eseului odobescian sevădeşte în consideraţiile negative privind calitatea estetică abasmului ("fals", "artificial", "evocator"), perceput ca naraţiuneautonomă în raport cu întregul (de aceea, probabil, plasează elPseudo kynegetikos sub Istoria arheologiei,considerată mai reuşită "estetic").Dacă însă Vianu sau Manolescumai aveau preţuire măcar pentru natura ludică a comentariuluierudit, pentru amplele perioade ciceroniene, Mihai Zamfir taxeazădrept curată impostură atât pretenţiile de "savant" ale luiOdobescu ("pseudospecialist", cu o "cultură inconsistentă"), cât şipe cele de scriitor (lipsa de valoare estetică a operei fiindprobată prin judecăţi tranşante de genul "basmul bisoceanului enesărat", nuvelele având "intrigă aberantă" şi "personajeinconsistente" ş.a.m.d.).

Fără a dezaproba neapărat astfel de opinii apăsat negative(ne-am obişnuit să ne tot pierdem iluziile, cu vârsta - dar,atunci, ce ne mai rămâne?), poate că ar fi de dorit să ne apropiemde text cu mai multă sfială, pentru a dialoga niţel cu autorulînsuşi, în calitate de interpret şi de cititor totodată (Ibrăileanuspunea undeva că salvarea criticului stă în tăria lui de a devenicititor). Trebuie să fim atenţi, de bună seamă, la reţeaua deconexiuni dintre diferitele limbaje artistice care se "traduc" unulpe celălalt pentru a vehicula, finalmente, aceleaşi înţelesuri,descifrabile în cheia alegoriei. Pentru că, dincolo de"talmeş-balmeşul" doct şi erudit din "falsul tratat", e mai multdecât evidentă valoarea estetică a eseului odobescian, relevabilă,ce-i drept, atât într-un anume context istoric, cât şi în zilelenoastre, când mult mai limpede ne apare intenţia didactică adiscursului eseistic, modelat din interior de existenţa unui"principiu narativ", în măsură să comunice şi să facă inteligibilecele mai subtile speculaţii intelectuale.

În consecinţă, după cum arta, ca formă simbolică dereprezentare, devine aici "cheia unei lumi altfel anarhice şilipsite de sens" (Mircea Anghelescu), tot astfel basmulbisoceanului deschide o cale de acces către înţelegerea textului,pe care, în fond îl rezumă, cum foarte judicios observase, cândva,Perpessicius. În fapt, nu despre "un rezumat" e vorba (sau despretehnica "povestirii în ramă"), ci despre traducerea "mesajului" dinlimbajul sofisticat al artelor şi al bibliotecii într-un limbajalternativ, accesibil oricui, împrumutat graiului şi mentalităţiipopulare. Nu întâmplător, călătoria în munţii Buzăului e singurulvoiaj "în natură", singura vânătoare "reală" la care participă,efectiv, scriitorul-narator. Imersiunea în real are, deci,semnificaţia unei probe iniţiatice. Dar, cum scriitorul rămânescriitor şi la vânătoare, din munţii Buzăului el nu "vânează" decâtun... basm, care-l vindecă de plăcerea de a mai bate câmpii cugraţie şi de a vorbi "ca din carte". De aceea, ultimul capitol("cel mai plăcut pentru cititor") mărturiseşte eşecul asumat alunui scriitor "norocos", însă plictisit de literatură. Odobescu arputea spune, îngânându-l pe Montaigne, că scrisul nu e altcevadecât o afacere personală, o "încercare" ce-l ajută să rămânăgentilom şi să devină, poate, mai înţelept, în ciuda "cărturăriei".Şi oare înţelepciunea nu e de găsit mai degrabă în basme decât încărţi sau în muzeele lumii?

Chiar dacă nu suntem pe deplin de acord cu o asemeneainterpretare simplificatoare, nu putem să nu remarcăm căpredispoziţia contemplativă a scriitorului ("un senzual înpercepţiile estetice" şi "un estet în percepţia realului" -Manolescu) transformă vânătoarea (şi o dată cu ea: arta, "amorul")în operă de sugestie. Într-adevăr, pentru "bunul" vânător, maiimportant decât "vânatul" în sine e ritualul cinegetic, cugesticulaţia, decorul şi coregrafia caracteristice. "Bunul" vânătornu-i un "fiu al faptei", pentru că "falsul tratat" odobescian neînvaţă o mulţime de lucruri, ne învaţă mai ales cum să ne ferim dea fi vânaţi, cultivându-ne spiritul, dar nu şi cum să vânăm efectiv(pentru asta există manualul academicianului Cornescu). Dincolo delectura în cheie narativ-alegorică, care a prilejuit toate acestespeculaţii mai mult sau mai puţin avenite, merită menţionată aicişi interpretarea propusă într-un studiu din anii '80 de DoinaCurticăpeanu. Profesoara de la Universitatea din Cluj identifica întextul odobescian, din perspectiva lecturii "formelor simbolice","o viziune a coexistenţei lucrurilor" tradusă printr-o tehnică"neliterară", "specifică cloisonnée-ului plastic" (e vorbade o procedură de prelucrare a emailului, constând în turnareaacestuia în mici despărţituri metalice, în funcţie de motivuldecorativ). În palimpsestul eseului odobescian exegeta întrezăreştesimbolul crengii de aur, înţeles ca un fel de scriitură originarăpăstrată intactă, indiferent de adaosurile succesive. Creanga deaur devine astfel un semn "al duratei instituite prin artă", făcândca operele de artă să fie "simultane" iar scriitorii"contemporani".

Scurt spus, Pseudo Kynegetikos e de fapt un eseu ce serevendică de la o poetică de tip modern, mizând pe reflexivitate şinu pe transparenţa mimetică a discursului memorialistic. De aici şisemantismul polivalent, de o ambiguitate provocatoare, carestârneşte demonul comentariului, sugerând, totodată, şiinutilitatea oricărei interpretări posibile. Eseul odobescian arfi, aşadar, o operă de tip work in progress, pentru că nuvizează un orizont de semnificaţii anume, elucidabile prin travaliuhermeneutic ("conţinutul" rămâne indiferent, câtă vremeinterpretările ajung să se anuleze una pe cealaltă). "Subiectul"eseului pare să fie mai curând procesul de constituire a sensului -de unde şi tematizarea actului creator, şi asumarea subiectivă adiscursului ca formă sui generis de confesiune. Încălcânddeliberat principiile logicii cauzale sau finaliste, autorul"falsului tratat" parodiază, de fapt, clişeele tratatului academic,maniera silogistică de argumentare, în numele bunului plac şi allibertăţii propriei fantezii. Aşa se explică jocul livresc, asumatca spaţiu de reconfigurare literară a discursului ştiinţific, darşi ca loc de refugiu odihnitor. Din acest motiv, opţiunea pentru unanumit tip de interpretare, oricare ar fi acesta, se dovedeştetotal inadecvată. Pentru că Odobescu nu ne încurajează să-i"descifrăm" textul ca pe o ghicitoare. El ne îndeamnă să-l degustămpe îndelete, ca pe un vin vechi, lăsându-ne cuceriţi de ironia, deambiguitatea, de incertitudinea, într-un cuvânt, de sugestivitateainfinită a discursului îndrăgostit.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar laFacultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debutpublicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat înfilologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactorla revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernealasimpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la EdituraUniversitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D.Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium- impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre oteorie a personalitatii, 2007.

AFACERI DE LA ZERO