Ziarul de Duminică

Un epicureu blajin: Vasile Celmare

Un epicureu blajin: Vasile Celmare
04.11.2008, 15:59 197

Imaginarul colectiv, fantezia comuna, cu mitologiile lor de buzunar, pretind ca locul titanilor este langa titani. Ca ei muncesc si petrec acolo sus si nu coboara niciodata din cerurile lor, ca sa se amestece cu noi, oamenii obisnuiti. Adica noi, furnicutele acelea mici, nevolnice, putintele la minte, dar, de ce nu, intr-o alta ordine, fireste, chiar simpatice. Iar lucrarile lor uriase raman in veci acolo sus, topite in albastru, la granita cu nevazul nostru. Astfel incat, ceea ce ne ramane noua, celor care abia le e dat sa se ridice pe varfuri (si-atat!), e doar sa ne imaginam cum arata ele. Ca, de vazut, nici vorba!

Maestrul Vasile Celmare* este cunoscut indeobste drept un titan al epicului monumental, ale carui placeri zgarie serios nervul megaloptic al acestei lumi nemasurat de orgolioase. Scenele imaginate in mozaic, in anii '80, de pe fatadele unor institutii moderne din Bucuresti, Buzau, Ploiesti sau Adamclisi, pe care Celmare le-a imparatit cu viziunile lui, stau marturie ca, indubitabil, autorul lor are in gena lui ceva din samanta perechii de dublu mixt Geea-Uranus. Aceasta pasiune demiurgica insa, incet-incet, odata cu trecerea anilor, Vasile Celmare o stinge duios, ca pe o tigara in scrumiera, aproape calin si fara remuscari. Placerile cosmice vijelioase ale titaneretii artistului se sublimeaza, in anii din urma, in esantioane de parfum de un straniu delicat. Caligrafia senectutii ce-si cauta "imaginea imaginatiei". Altfel spus, din fizic aluneca in metafizic. Din daltuitor devine contemplativ.
Cum poate un artist ca, de pe schela marilor durari din buza cerului, sa coboare lin si ireprosabil si sa se ascunda intr-un ungher al atelierului, spre a compune caligrame? Zadarnica stradanie de a afla! Orice raspuns este sigur mai riscant decat insesi originile pulsiunilor lui artistice. Insa unul din ele ar fi poate descoperirea acelei mantre care face ca, atunci cand coboara pe planul inclinat al timpului, odata cu lasarea amurgului, mansuetudinea sa devina un atribut necesar al artei. O maniera cauzasa a vederii ascutite dincolo de aproape. O transfigurare a eposului colosal in sensibilitatea filigranului. Un fel de boierie manierista a ochiului plastic. Si, prin urmare, el, Vasile Celmare, sa fi ajuns la acea, asa cum stralucit observa criticul Franois Pamfil, "stiinta savanta a ultravazului".
Tablourile din expozitia de la ICR au in centrul lor, intr-o covarsitoare succesiune, analiza de laborator a sevei (doar cateva peisaje se incumeta si dezmortesc perspectiva acestui hieratism!). O multime de flori hipnotizate in plenul farmecului cromatic si intr-o minutie a detaliului innebunitoare. Insa, nota bene, ele nu sunt deloc fanate. Privirea are inca forta.
Desi, ciudat, fiecare vas cu ghiocei, maci, anemone, craite sau flori de salcam nu are umbra. El pare suspendat in pata de culoare a fondului, de fapt, o invitatie adresata privirii de a se lacomi. Ca o stampa japoneza ce nu se lasa invinsa si se multiplica. Atunci cand desfatarea titanilor trece de la cioplirea menhirelor la slefuitul diamantelor, este semn ca lumea se imbuneaza. Olimpul se intoarce, in sfarsit, la esente. Unde e cald, e bine, e posibil...  
*) Vasile Celmare, Imaginea imaginatiei, pictura si gravura, Institutul Cultural Roman
 
 
 

 

Comedymall VOT IN PANDEMIE
AFACERI DE LA ZERO