Ziarul de Duminică

Un gnosticism rasturnat

Un gnosticism rasturnat
30.11.2007, 18:25 98

Specialitatea retorica a lui Nichita Danilov este scurtcircuitarea extremelor. In fond, nu altceva zice Al. Cistelecan, intr-un fragment reprodus pe coperta a patra a ultimului volum al poetului, Centura de castitate*.

"El practica - arata criticul -, intr-un fel de armonie a exasperarilor, discursuri ce ar trebui sa se excluda unul pe altul ori macar sa se denunte ca incompatibile. Fara sa-si estompeze fondul lor de ireductibilitate si capacitatea de impact inauntrul unei viziuni, aceste tipuri distincte (si adeseori contrare) de discurs nu fac insa decat sa sporeasca tensiunea scripturala din cadrul fasciculei, lasand sa actioneze coerent atitudini nu doar divergente, ci de-a binelea opuse..."
Esential mi se pare in acest proces ca relatia dintre cei doi termeni pusi in ecuatie (discursuri sau imagini) ramane coordonarea, si nu subordonarea. Oricare ar fi fenomenele pe care le asambleaza, Nichita Danilov nu privilegiaza (si, fatalmente, nici nu dezavantajeaza) pe vreunul din ele. De altfel, tocmai aceasta "corectitudine poetica" a facut ca scriitorul iesean sa para uneori mai expresionist decat ardelenii si mai histrion decat lunedistii.
Oricum, subscriind la interpretarea lui Al. Cistelecan, n-o fac fara un mic amendament: cred ca, in loc sa "sporeasca" tensiunea discursului, scurtcircuitarea extremelor e menita, dimpotriva, s-o calmeze. De ce se intampla astfel - raspunsul se gaseste in toate volumele poetului, inclusiv in cartea de fata, care se deschide cu trei moto-uri din Lao Zi si Rudolf Steiner. Doua mi se par elementele definitorii ale acestor fragmente - si, nu mai putin, ale poeticii lui Nichita Danilov: dualismul spiritualist (ideea ca orice materie e doar o forma care ascunde fondul/"spiritul") si omniprezenta vidului ca "substanta" a lumii. Legand acum aceste "premise", nu e greu de observat ca viziunea poetica din Centura de castitate se articuleaza ca un gnosticism rasturnat, in care adevarata "fiinta" se afla la nivelul materiei-formelor-aparentelor, de vreme ce spiritul-fondul-esenta se identifica, in fond, cu neantul. Altminteri, inversarea acestui raport traverseaza intregul univers al cartii, care se desfasoara intre revelatia lipsei de substanta a lucrurilor ("I-am pipait formele,/ peste tot unde ar fi trebuit sa fie plin/ am dat de gol/ ne-am multumit si cu asta." - Forme) si conceperea divinitatii ca multime vida (Feofan. Multimea vida).
Strategia compensatorie pe care o adopta poetul in fata amenintarii vidului consta in multiplicarea relatiilor dintre fenomene. Nichita Danilov incearca sa descrie universul ca o plasa "plina" fisurata pe ici-colo de cateva locuri "goale" si nu ca un amalgam de insule "pline" izolate intr-o mare de "goluri". Cu alte cuvinte, autorul vrea sa se convinga de faptul ca lumea are o substanta - alta decat vidul. Instrumentul predilect al unei asemenea densificari este chiasmul: de regula, Nichita Danilov alege doi termeni antagonici, carora le inverseaza polarizarea, substituind proprietatile obisnuite ale fiecaruia cu cele ale opusului sau.
In fond, pe baza chiasmului se construiesc si textele de top ale cartii. As fi putut cita aici Ganduri, Sleit de puteri, Cu mult timp inainte, Fata launtrica sau Feofan. Pe tarmul marii. Ma voi opri insa la cel mai bun poem al volumului, Cautare: "Cainii au amusinat aerul/ cautand locul sfintilor din icoane/ le-au mirosit odajdiile/ s-au apropiat de aureolele ce straluceau in semiintuneric// ...Aureolele straluceau/ si odajdiile bantuiau prin amvon/ purtand crucea si chivotul/ sfintii insa nu se zareau nicaieri/ icoanele disparusera si ele/ intiparindu-se in fiecare suflet/ si atunci cainii au inceput sa scheaune/ si sa urle sa se zvarcoleasca langa sfesnice/ pe dusumea s-au tarat latrand pana la altar/ si au revenit in naos/ apoi s-au tarat scheunand in pridvor/ dupa care s-au repezit urland pe strazi/ navaleau in haita/ in fiecare casa/ se repezeau la stapan/ dar si la sluga/ nici copiii nu erau crutati/ nici femeile, nici batranii/ pe toti i-au sfasiat/ le-au mancat carnea/ si le-au tarat pe maidan viscerele/ in care era ascuns sufletul/ au rascolit cu labele/ si-au inmuiat botul/ dar n-au gasit nicio urma de sfant/ nicio urma de aura/ atunci si-au amintit de Dumnezeul lor marunt/ si s-au culcat linistiti in iarba..."
In textul de mai sus se suprapun doua din scurtcircuitarile amintite. Pe de o parte, e vorba despre desacralizarea sacrului si insufletirea inanimatului: sfintii dispar de pe icoane, iar accesoriile religioase (aureolele si odajdiile) dobandesc o existenta autonoma, comportandu-se ca niste fiinte vii. Pe de alta parte, acelasi transfer se produce in privinta relatiei dintre oameni si caini: ultimii se umanizeaza, pornind intr-o furibunda cautare a sacrului, pe cand oamenii se comporta ca o turma haituita. Cu toate acestea, semnificatiile poemului nu se reduc la aceasta inversare mecanica de atribute. In realitate, in ciuda carnajului final, textul celebreaza o sanctificare generala a universului: sacrificarea oamenilor dobandeste conotatiile unui eveniment ritualic, de vreme ce un asemenea act face ca animalicul sa acceada, in fine, la revelatia divinului. De altfel, Cautare rezuma sensul intregului volum: acela ca lumea nu e un mecanism care functioneaza in gol, ci un organism viu, in care simplul contact dintre fiinte si lucruri are semnificatia unei impartasanii.
Privit in ansamblu, Centura de castitate e un volum OK, chiar daca nu se numara printre piesele de rezistenta ale lui Nichita Danilov. El nu "confirma" un poet - autorul Fantanilor carteziene nici nu mai are nevoie de asa ceva -, dar adauga cateva hituri memorabile in playlist-ul poeziei sale.
*) Nichita Danilov, Centura de castitate, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2007, 104 p.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO