Ziarul de Duminică

Un jurnal al memoriei/ de Ziarul de duminica

Un jurnal al memoriei/ de Ziarul de duminica

Autor: Ziarul de Duminica

31.01.2014, 00:07 146

O carte cum nu prea apar la noi, ca un fel de exorcizare, scrisă „enorm de greu”, în care autorul este aparent departe de a se impune cititorului drept personaj, pentru că doreşte să spună povestea celor în mijlocul cărora a trăit. Autoarea insistă din primele rânduri: nu este o carte de memorii; nu-şi povesteşte viaţa, iar întâmplările relatate nu se înşiruie în ordine cronologică; s-a făcut o selecţie, care ar putea apărea tendenţioasă; obsesiile au fost reduse la una singură: „cât din ceea ce am trăit este un rezultat al voinţei mele şi cât se datorează influenţelor, presiunilor şi manipulărilor care s-au exercitat asupra mea?”

Apoi: este prima dintre cărţile scrise „fără bucurie”; dintr-o obligaţie care o umileşte; nu seamănă cu nicio alta în care autorii lor îşi povestesc experienţele politice; „nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie.”

În sfârşit, o carte care susţine că toate conflictele dintre oameni s-ar putea explica într-o singură cheie: „aceea a dorinţei de a manipula”.

Ana Blandiana ştie ce spune pentru că este unul dintre puţinii noştri scriitori care a îmbinat extraordinar forţa cuvântului scris cu angajarea social-politică, în ambele direcţii lovindu-se de forţa manipulării sub toate formele sale, inclsuiv cele mai insidioase, care mistifică cel mai grav realitatea. Tragismul se naşte, inevitabil. La capătul unor îndelungi experienţe, în fond de o viaţă, Ana Blandiana se dezbracă de vanitate: „Când mă gândesc cât de naivă, nepregătită, neinformată, credulă, dezarmată, nepricepută, ignorantă şi chiar pur şi simplu proastă, din punctul de vedere al vieţii şi relaţiilor politice, eram atunci, îmi dau seama că faptul de a fi reuşit să mă sustrag şi să scap din pânza care fusese ţesută în jurul meu îmi apare ca un adevărat miracol.”

Valoarea de document nu trebuie demonstrată, indiferent de care regim politic este vorba în amintirile Anei Blandiana. Faptele par a fi trecute în plan secund pentru a se descoperi sensurile. De-a lungul vieţii sale, scriitoarea a fost implicată în întâmplări dintre cele mai diverse, sociale, politice, culturale, în toate şi-a păstrat demnitatea indiferent de faptul că, de cele mai multe ori, pierdea. Uimitoare de-a dreptul sunt relatările despre Alianţa Civică şi Partidul Alianţei Civice – „cea mai mare dezamăgire” –, care s-a adăugat numeroaselor confuzii savant construite în  societatea românească pentru a face mai uşoară manipularea. Dezbaterile de idei – constantă Ana Blandiana – nu interesează pe nimeni; cultul urâtului generează răutate; popularitatea e şi o formă de solidaritate; strategia maculării e necruţătoare etc, etc.

Cartea este compusă din texte scurte, uneori o pagină, extrem de sugestive. Un exemplu este cel despre croşetarea fustei „Europa Liberă“:

„Întrucât mi se părea insuportabil să stau ore întregi fără să fac nimic, doar ascultând, am învăţat să croşetez. Cred că era la sfârşitul lui ’87 sau începutul lui ’88 când am început să-mi fac o fustă. Era dintr-o lână destul de aspră, de culoare brun-închis, iar modelul, început de la brâu, trebuia, după o porţiune suplă, să se amplifice treptat spre poale, urmând să fie cu cât mai lungă cu atât mai cloşată. Pentru că nu croşetam decât în timp ce ascultam Europa Liberă, fusta a fost botezată chiar aşa, «Europa Liberă» şi, bineînţeles, reprezenta ingredientul amuzant al ritualului, în fond destul de umilitor. Cum putea fi altfel decât umilitor faptul de a sta ore întregi atârnaţi de vocile, adesea imposibil de desluşit, ale unor oameni aflaţi la mii de kilometri şi importanţi nu pentru ceea ce ne spuneau despre lumea lor, care ne era interzisă, ci pentru ceea ce ne spuneau despre lumea noastră, în care ei nu trăiau. Era ca un telefon fără fir în care uneori noi eram aşezaţi la ambele capete, ceea ce nu ne împiedica să urmărim complicatul traseu al informaţiilor cu sufletul la gură. Umilinţa consta nu numai în faptul că ne petreceam o bună parte din viaţă ca spectatori ai propriei noastre vieţi, ci şi în faptul că nu aveam cum să renunţăm la această unică modalitate de contracarare a operaţiei de spălare a creierului, căreia îi eram supuşi clipă de clipă.

 

La început fusta urma să fie până la genunchi, ceea ce îmi asigura mai multe luni de activitate care să-mi dea senzaţia că nu pierd timpul doar ascultând. Mă simţeam asemenea ţărăncilor care pe vremuri ieşeau seara la poartă cu furca în brâu, ca să mai vadă oameni şi să afle ce se mai întâmplă în sat. Am început să croşetez în 1988, atunci când lucrurile începeau să se precipite, tensiunea să crească şi în aer să plutească presimţirea unui sfârşit, despre care nu ştiam dacă este al nebuniei pe care o trăiam sau pur şi simplu al nostru. Fusta «Europa Liberă» creştea văzând cu ochii, îşi atinsese dimensiunile planificate, dar se încărcase între timp cu atâtea semnificaţii, încât nu puteam să închei fără să am sentimentul că mă sustrag mersului tot mai implacabil al lucrurilor. Am continuat să croşetez ascultând desfăşurarea evenimentelor, fusta a devenit maxi, apoi în timp ce se desfăşura al 14-lea congres, iar la Berlin cădea Zidul, ajunsesem cu andrelele până la pământ. Dar nu aveam cum să mă opresc, în mod evident totul trebuia să meargă înainte, poalele tot mai ample se transformaseră în trenă, nu se mai punea problema să pot s-o port, dar nici nu puteam să o termin înainte de a se fi terminat totul. Când, în sfârşit, am ieşit cu toţii în stradă, n-o încheiasem încă şi-mi amintesc şi acum sentimentul cu care – atunci, când am reuşit să revenim acasă pe sub gloanţele care şuierau în jurul Radiodifuziunii, în vecinătatea căreia locuim – am smuls andrelele de pe ochiuri şi am deşirat râzând vreo jumătate de metru de împletitură, pentru ca fusta «Europa Liberă» să devină o fustă utilă, bună de purtat. Am purtat-o cu emoţie şi amuzament în toată acea iarnă a începutului unei noi şi sfruntate istorii, ca şi cum, subliniindu-i cu umor povestea simbolică, aş fi putut să-i cizelez asperităţile degradante şi amintirile dureroase.“

 

Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, Editura Humanitas

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO