Dacă setea de adevăr ne-a făcut să apreciem excesiv, poate, după1989, valoarea estetică a literaturii nonfictive (memorii, jurnaleetc.) şi să ne pierdem pentru o vreme interesul faţă de ficţiuneaca atare - compromisă moral în regimul totalitar fie printr-ofăţişă servitute ideologică, fie, ceva mai subtil, ca formăconfortabilă de evazionism -, de câţiva ani încoace imaginaţiaîncepe parcă din nou să-şi exercite puterea de fascinaţie, dincolode bine şi de rău.
Pornind de la asemenea constatare, Ion Simuţ încearcă săsurprindă (într-un studiu mai vechi, dar cu titlu elocvent:Reabilitarea ficţiunii) liniile esenţiale de evoluţie a prozeicontemporane, identificând totodată şi cauzele "schimbării la faţă"a literaturii române de la începutul noului mileniu. Observaţiilecriticului merită întreaga atenţie. Să vedem despre ce estevorba.
Cum "libertatea omului nu e suficientă dacă ea e numai politică",adevărul minciunilor (ficţiunilor) oferă, compensatoriu, iluziadepăşirii coşmarului istoriei trecute şi actuale şi al unui timpniciodată prea îngăduitor. În opinia criticului, "literaturafictivă procura, atât în anii '50 cât şi în anii '90, o ciudatăinsatisfacţie (...), imperativul moral fiind în ambele epociangajarea politică, constrânsă şi unidirecţională în anii '50,liberă şi plurală în anii '90, dar considerată, în fond,obligatorie în aceeaşi măsură".
Lucrurile nu cred că sunt atât de simple sau poate că ne este încăgreu să le acceptăm ca atare. Dacă cenzura politică din "obsedantuldeceniu" (şi din altele, la fel de întunecate) făcea imposibilăexprimarea adevărului şi transformase literatura în instrumentpropagandistic, cenzura morală din anii '90 nu ne-a îndepărtatdecât de un anumit gen de ficţiune, determinându-ne să-i judecămmai aspru (şi nu să-i exterminăm!) pe scriitorii care slujiseră cuobedienţă regimul comunist şi să fim mai rezervaţi faţă de aceletexte, chiar dacă valoroase, modelate însă abil din umbră de oideologie, sperăm, pe veci defunctă. Cenzura lasă urme de neştersşi asupra imaginarului artistic. "Curajul fără artă", e limpede,"nu face o literatură, dar - observă, cu dreptate, Ion Simuţ - niciarta fără curaj!". Pe lângă documente (doar?) cu valoare etică,istorică etc., anii '90 au scos la lumină şi o literatură "desertar" - pe care ne-am fi dorit-o, evident, mult mai bogată - deincontestabilă valoare estetică. Steinhardt sau Ion D. Sîrbu suntscriitori ale căror opere au şi o excepţională valoare literară! Efoarte adevărat că, adesea, talentul nu e dublat de o atitudineetică pe măsură - dar asta, din fericire, nu e o regulă. Cumscriitorii români, în genere, nu au avut puterea de a refuzacompromisul, e în folosul celor mai mulţi să nu existe, mai bine,nici un contraexemplu umilitor, aşadar nici literatură "de sertar".Dar ea există şi nu trebuie minimalizată.
Dacă anii ̀90 au confirmat ierarhia impusă de criticii şaizecişti,literatura "de sertar" şi cea a exilului trebuie integratăierarhiei acesteia. E mai comod să nu te gândeşti la nici un fel de"revizuiri". Lovinescian veritabil, Ion Simuţ nu acceptă nicicomoditatea sa, dar nici pe a altora, găseşte că "lista" luiManolescu e cam lacunară iar din sinteza lui Eugen Negrici(Literatura română sub comunism) observă că lipsesc, de asemenea,unii scriitori a căror operă nu e deloc de raftul al doilea. Goma,oricât de antipatic va fi devenit tuturor, nu poate fi ignorat caprozator. Negrici nu scrie nici un rând despre Voiculescu, îlconsideră pe Eugen Barbu mai talentat decât Preda, ceea ce lui IonSimuţ i se pare nedrept, nu însă şi faptul că, dintre optzecişti, eselectat ca reprezentativ doar Cărtărescu. Sinteza presupune,totuşi, selecţia riguroasă - inevitabil "lacunară" -, şi nuaspiraţia futilă către exhaustivitate (care se face simţită, depildă, în lucrările lui Dumitru Micu sau Marian Popa).Inventariind, apoi, omisiunile din "lista" lui Manolescu, exegetulconstată cu amărăciune că nu toate sunt întâmplătoare şi pune înevidenţă cauzele subiective care au determinat unele tăceri (ca încazul lui Jebeleanu, Dumitru Micu sau Eugen Uricaru).
În plus, Manolescu nu recunoaşte valoarea literaturii "de sertar",minimalizează contribuţia generaţiei ̀70, dând astfel apă la moarăoptzeciştilor, care nu au întârziat - remarcă, just, Simuţ - sădramatizeze conflictul cu şaizeciştii, în linia unei opoziţiiireductibile modernism/postmodernism. De asemenea, "manageriigeneraţiei 80", Ion Bogdan Lefter şi Gheorghe Crăciun, ar fi impus"o imagine greu de acceptat" chiar "a ierarhiei interne", punând înprim-plan "experimentul şi excesul livresc" (Nedelciu, Muşina, IonStratan sau Gheorghe Iova) şi nu literatura, mai valoroasă, "deexperienţă existenţială şi spirituală", a unor autori ca Agopian,Groşan, Ecovoiu ş.a. Din dorinţa de "a sparge vechiul canon"(şaizecist), optzeciştii şi-au găsit şi precursorii necesaripropriei legitimări: Dimov, Mircea Ivănescu, Radu Petrescu, MirceaHoria Simionescu sau Gellu Naum, superiori lui Nichita Stănescu oriMarin Sorescu mai ales pentru că ar ilustra o "altă paradigmă",aceea - mai e nevoie să precizez? - a postmodernismului. Canonul nupoate fi reconfigurat prin vorbe ori teoretizări sterile, e nevoiede opere consistente, care să poată sta în locul celorlalte - or,până acum, din generaţia ̀80, remarcă Ion Simuţ, doar Cărtărescuare o operă de asemenea calibru. Totuşi, "erodarea canonuluişaizecist", luat cu asalt din atâtea direcţii, e un fapt ce nutrebuie trecut cu vederea.
În primele două secţiuni ale volumului său (Perspectiveteoretice şi Tentative de sinteză), Simuţ face o serie de necesaredelimitări conceptuale pornind de la realitatea vie a literaturiiactuale, în care descoperă - cum am văzut deja - numeroase semne derevigorare a ficţiunii. Proliferarea (sub)culturii de divertismentşi a kitsch-ului nu ar trebui să ne îngrijoreze, pentru că "nureflectă o criză de producţie", ci una "de structură", dar - neasigură, optimist, criticul - în jurul anului 2010 (ca şi în 1930sau 1970) va veni şi "un moment fast pentru literatura română",(re)afirmarea meritată în plan european. "Adevărata maturizare şieuropenizare" a literaturii noastre ar presupune însă "ieşirea dinaceastă vârstă predominant lirică". Şi asta deoarece, în viziuneaautorului, cărţile de poezie n-ar fi altceva decât "jucăuşe baloanede săpun", "puzderie de efemeride şi gloriole". Sunt, acestea,afirmaţii mult prea tranşante şi generale şi, de aceea, nedrepte.Poezia nu e numai atâta lucru, iar viitorul literaturii române nuare cum să aparţină exclusiv romanului, şi încă nici măcarromanului în general, ci numai aceluia "intelectualist", fiindcă -subliniază, hotărât, criticul - "intelectualismul reprezintă ultimavârstă în evoluţia spiritului literar". De aceea, poate, despre unprozator ca Fănuş Neagu, de exemplu, Ion Simuţ nu ezită să exprimeopinii extrem de nefavorabile, prea excesiv negative pentru a nu nepune pe gânduri. Astfel, cel ce a scris Îngerul a strigat nu ar fi"contat niciodată ca prozator important decât în ochii lui MihaiUngheanu şi ai revistei Luceafărul din perioada lui Nicolae Dragoşşi Nicolae Dan Fruntelată, o oficină a Săptămânii lui Eugen Barbu".Criticul uită, pentru moment, că Fănuş Neagu se află şi pe "lista"lui Manolescu, apreciat fiind până şi de Negrici, care, atât dezgârcit cu laudele de obicei, nu ezită să afirme că prozascriitorului, cel puţin aceea din anii ̀50-̀60, reprezintă"probabil cel mai viguros refuz al cerinţelor realist-socialiste,întrucât el se produce la nivelul articulaţiilor intime aletextului". Chiar dacă pare apoi dispus să recunoască până şivaloarea prozei lui Eugen Barbu, subliniază, totuşi,"imposibilitatea de a ţine seama totdeauna numai de criteriulestetic în formularea unei judecăţi critice, oricât de obiective".Respingerea de plano a realismului (balzacian, pitoresc, deatmosferă etc.), considerat anacronic, îl ajută pe Ion Simuţ sădescopere un binecuvântat tărâm imaginar al romanului românesc,austeră "provincie a cărturarilor" unde nu au ce căuta nicidecumFănuş Neagu ori Eugen Barbu, dar în care un loc de cinste îi esterezervat lui... D.R. Popescu. E limpede acum că autorul nu acceptădecât reabilitarea unui anumit tip de ficţiune, mai exact, demetaficţiune.
În ciuda acestei preferinţe subiective, Simuţ surprinde, exact,tendinţele majore din proza noastră contemporană. Conştient cădificultatea unui asemenea demers constă nu atât în clasificareatipologică, cât în ierarhizarea valorică, criticul recurge, ca şiîn Incursiunile în literatura actuală de acum un deceniu, lacriteriul axiologic de diferenţiere stabilit de Tudor Vianu înEstetica sa, criteriu "vetust, dar eficient: acela al raportuluidintre conţinut şi formă". În funcţie de acest raport, esteticianulstabilea existenţa a trei tipuri de opere artistice: 1. interesantesau teziste (conţinutul îşi subordonează forma); 2. de virtuozitate(forma e mai importantă decât conţinutul); 3. simbolice ("forma şiconţinutul fuzionează în intuiţia lor concretă"). Potrivit luiSimuţ, primul tip ar include, pe de o parte, "romanul istoric", pede altă parte, "romanele actualităţii", acestea subdivizate în altepatru categorii: "romanul politic (al elitelor)", "romanul rural","romanul industrializării socialiste" şi "realismul cotidian (alindividului anonim)". Operele de virtuozitate s-ar caracteriza prin"experimentalism", "estetism" şi "intelectualism ironic", şi poatenu greşesc prea mult afirmând că tocmai asemenea opere le va ficitit criticul cu deosebită încântare. Cu adevărat reprezentativerămân, însă, operele simbolice, şi în volumul de faţă suntenumerate în ordine cronologică cele mai însemnate creaţii în prozăale literaturii române postbelice. Din centrul "tablouluimendeleevian" al lui Ion Simuţ nu lipsesc totuşi - surprinzător! -nici Eugen Barbu, nici Fănuş Neagu. Autorul reuşeşte, astfel, să seînvingă pe sine şi să-şi reprime, cum puţini alţii, propriileînclinaţii temperamentale şi idiosincrazii. De aceea şi este atâtde convingătoare ierarhia sa de valori - canonul lui Simuţ devineun reper de neocolit de acum încolo. Marele absent din acest"tablou" rămâne, totuşi, Ion D. Sîrbu, care merita menţionat măcarcu romanul său de sertar Adio, Europa! Îmi place să cred însă că edoar o omisiune involuntară.
După stabilirea edificiului axiologic, din perspectivă teoretică,şi fără a neglija nici contextele (socio-politic, ideologic etc.),a treia secţiune, analitică, a cărţii - Portrete din lumi diferite- cuprinde o serie de studii dedicate unor prozatori reprezentativişi înainte, şi după 1989, cu opere încă neîncheiate (cu excepţiacelei a lui Preda). Autorul evidenţiază, în interpretări precise,de o sobră eleganţă argumentativă, elementele de structură atextului narativ şi strategia retorică, poetica imaginarului, atentşi la fluctuaţiile receptării în timp a operelor comentate. Deaceea, câte o foarte utilă bibliografie însoţeşte, apoi, într-unspirit uşor didactic, dar fără pedanterie, fiecare capitol. Subtitlul Ficţiuni şi non-ficţiuni recente sunt grupate cronici totdespre scriitori de prim plan ca Breban, Ileana Mălăncioiu,Cărtărescu sau Mircea Mihăieş - iar aceste noi şi bineveniteincursiuni în actualitate completează fericit imaginea, iată, deuimitoare complexitate, a evoluţiei prozei noastre din ultimajumătate de veac.
Câteva "dialoguri în pragul mileniului III" pe aceleaşi teme"obsedante" (canonul, cenzura politică şi cenzura economică,literatura "de sertar" şi cea "din sertare", exilul etc.) încheiestudiul cu caracter de sinteză al lui Ion Simuţ, unul dintreacelea, încă extrem de rare, cu adevărat substanţiale şi obiective.Rigoarea conceptuală, precizia formulărilor, în linialovinescianului "dogmatism necesar", exigenţa intelectuală şimorală autoimpusă şi căutată cu înfrigurare la ceilalţi, de celemai multe ori, într-adevăr, zadarnic, dar nu chiar întotdeauna,conferă criticului o binemeritată autoritate. Dacă sacrifică unelenuanţe, o face în numele unor principii sau idei infinit mai înalteşi, chiar când nu eşti de acord cu punctul său de vedere, nu poţisă nu-i dai dreptate. Fără a pune prea mare preţ pe expresivitateîn sine - pentru că limbajul trebuie să fie limpede, strictfuncţional, vehicul transparent al ideii -, nelipsit însă de umor -ce-i drept, unul ardelenesc! -, ironic şi, uneori, autoironic, darnu până într-atât încât să renunţe la sistematizările-i"mendeleeviene", Ion Simuţ se numără printre puţinii critici deastăzi pentru care respectul faţă de adevăr nu e doar vorbăgoală.
ANTONIO PATRAŞ (n. 1973). Critic literar, conferentiar laFacultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debutpublicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat înfilologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactorla revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernealasimpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la EdituraUniversitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu -de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresiidespre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie apersonalitatii, 2007.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
