Deşi pare a imagina succesiunea unor tablouri de epocă, nimic clişeistic istorizant în "Royal Fashion". Improvizaţia salvează prin performance, iar teatralitatea unui boom imagistic se respectă în formule de avangardă. Istoria e sinonimă artei memoriei!
Spectacolul se compune, prin analogie, într-o mimodramă cu acte ritualice, jocuri spectaculare declanşate de memoria involuntară. Cu riscul de a părea "fashionabilă", în acest spectacol marca Dan Puric, pantomima celebrului mim parodiază, cu aceeaşi imaginaţie explozivă, modelul formal al lumii, redusă la scheme simple şi la reguli impuse (o "glorificare a simulacrelor", cum ar fi spus Deleuze)...
Asemeni lui Artaud, teoreticianul avangardei teatrale a anilor '60, un spectacol "experimentează" emoţia, o intensifică, o ritualizează prin limbaj scenic. ("vom renunţa la superstiţia teatrală a textului şi a dictaturii scriitorului", era postulatul lui Antonin Artaud într-un teatru ca poezie a gesticii, un ceremonial al comunicării directe, aproape vehemente, cu publicul).
Când transpune în performance, în dans, caractere sau tipologii devenite ale imaginarului colectiv, odinioară reale (regalitatea sui-generis), spaţiul scenic se impregnează de magica nostalgie a "Vârstei de aur". Improvizaţia lui Dan Puric, regizorul, este un şoc spectacular, electrizant. Mai interesantă decât "identificarea" personajelor istorice în textura scenică (spectacolul nefiind, evident, o dramă istorică tradiţională, ca gen), ar fi receptarea dinamicii teatrului-pantomimă. Mitologia "Vârstei de aur" transpare în această percepţie empatică a regalităţii, o anume duioşie a evocării fastului regal, cu nostalgia reverberaţiilor în simbolistica subconştientului colectiv. În contrast, aversiunea faţă de brutalitatea distrugerii, decadenţa, prăbuşirea unei lumi (scena care închide spectacolul, asasinarea Romanovilor). Nu asistăm la estetizări facile, nici la biografii romanţate.
Cu toate artificiile teatralităţii, parodia pantomimei este un modus vivendi spectacular, şi nu o modalitate epică discursivă. Atunci când mimează regalitatea de salon (Versailles), burlescul Regelui Soare, leşinurile...teatrale şi apar personaje simpatice cu peruci buclate, vodevilul este sclipitor, cu prospeţime şi ingeniozitate. Mimetismul unor personaje clasice devine pictural. Costumele Doinei Levintza sunt superbe, se dansează şi se improvizează cu farmec.
Faptul istoric în operă bufă. E un dans al trecerii la care se participă cu afecţiune, cu umor şi cu melancolie, fără excese. (momentan).
Dar finalul spectacolului sau epilogul se deconectează de la jocul tranquilităţii, luminos, care sincroniza forme, culori, gesturi. Şi butaforica prezentare a personajului istoric "în ramă", din prima parte, se modifică radical. Acest factotum al teatralităţii îşi pierde podoabele, devine frust. Mătăsurile pastelate cad, actorii îşi schimbă costumele, ies din poveste. Începea expansiunea gândirii captive, stalinizarea.Asasinatul, masacrarea familiei ţarului Nicolae II (din 1918), coincide cu finalul show-ului. Pe fundal, flamuri roşii, imense...
PS.
"În 1947, n-a abdicat sub ameninţarea tancurilor sovietice doar monarhia, ci şi calitatea sub presiunea cantităţii revoltate. De atunci, în România, ducem o viaţă pur cantitativă. Măsurată mai întâi în cincinale, accelerată azi dincolo de firea umană, această viaţă ne-a gonit şi ne goneşte încontinuu de noi înşine."
(Dan Puric, "Fiinţa omului- regalitatea firii", în caietul program al spectacolului)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
