Acum vreo luna, intr-un festival ce ne rasfatase cu superbe spectacole unde textul era - cand era - motiv pentru imagini fastuoase, stateam langa un foarte important critic din lumea mare, la o reprezentatie dintr-acelea la care esti chemat cu jumatate de glas, in genul "Facem si noi ce putem". La cateva minute dupa inceperea spectacolului, eu si vecinul meu ne-am intors deodata unul spre celalalt, ca surprinsi de ceva bizar. El a fost cel care a definit situatia, exclamand: "Ce bine e cand mai auzi si cuvinte la teatru!".
Exact acelasi lucru mi l-am spus, cateva zile mai tarziu, la Teatrul "Bulandra", asistand la premiera unui spectacol indelung asteptat, pentru ca indelung lucrat. De fapt, insa, nu doar din acest motiv. Motivul principal e acela ca regizorul spectacolului, Alexandru Tocilescu, este unul dintre artistii cei mai imprevizibili din teatrul romanesc. Posesor al unei foarte "incarcate" biografii (a terminat Institutul de teatru in vreo opt ani, ramanand repetent, pare-se, de bunavoie, a emigrat la sfarsitul anilor 80 pentru a reveni in tara imediat dupa revolutie, plateste tribut unei existente incrancenat boeme supunandu-se, de trei ori pe saptamana, unor tratamente istovitoare), Toca - dupa cum ii spune toata lumea - este, poate, la ora actuala, unicul autor de spectacole din Romania despre a carui intreprindere scenica nu poti spune nimic inainte de a o vedea. Si asta nu pentru ca Toca n-ar avea stil; dimpotriva, mizanscenele lui sunt imediat recognoscibile printr-o greu de "povestit" viata proprie, plina de umor enorm si duiosie timida, de frumusete delicata si grotesc ucigator. Nu, explicatia sta in faptul ca niciodata nu potI ghici dinainte ce punct tare (sau, dimpotriva, slab) gaseste el intr-un text pentru a dezlantui apoi, plecand de aici, un vartej de evenimente, fapte, intamplari, detalii pur scenice, care, oricat de neasteptate, de surprinzatoare, isi gasesc intotdeauna explicatia si intemeierea in acel text. Terenul de tenis si coltii de vampir ai lui Agamita, din "scandaloasa" O scrisoare pierduta de acum trei stagiuni de la TNB, uriasul caine fioros-caricatural si statuia acoperita cu bronz, dar vie, in longeviva Poate, Eleonora de Gellu Naum, inca pe afis la Theatrum Mundi, podeaua transformata in dantela de apa pe ale carei insule abia isi tin echilibrul indragostitii din povestile japoneze ale lui Chikamatsu Monzaemon (TNB) sunt, toate, imagini care izvorasc din cuvinte, chiar daca drumul de la sursa pana la noi, privitorii, nu e pentru toata lumea usor de refacut... Si, acum, Oblomov...
Oblomov este titlul - dupa personajul principal - al unui roman de Ivan Aleksandrovici Goncearov (1812-1891), un roman clasic al literaturii ruse si opera cea mai cunoscuta a autorului, atat de cunoscuta incat nu doar i-a lasat in umbra celelalte scrieri, dar aproape ca a obliterat, pentru cititorul strain, numele insusi al creatorului sau, cu atat mai mult cu cat eroul a "nascut" si un substantiv comun: oblomovismul. Corespondent mai sofisticat al bovarismului, oblomovismul desemneaza o stare de ne-putinta sau ne-vointa de actiune concreta, acesteia fiindu-i preferata lenea, semi-trezia, visarea - visarea, adesea, la actiune concreta. Cam aceasta este, in linii mari, si "actiunea" cartii, carte din care dramatizarea Mihaelei Tonitza Iordache a reusit sa pastreze destul de mult; oricum, esentialul. Pe aceasta solida temelie textuala, Alexandru Tocilescu construieste un spectacol esentialmente muzical (el fiind, de altfel, unul dintre putinii cunoscatori profunzi si autentici de muzica, fie aceasta "usoara", simfonica ori folclorica), nu ca dimensiune acustica - foarte expresiva, oricum, coloana sonora gandita de Gabriel Basarabescu -, dar ca structura interioara. Lenea lui Oblomov, ciorovaielile cu mujicul Zahar (exceptional, Sebastian Papaiani, si aproape de nerecunoscut intr-un rol complicat, comic insa varstat de vinisoare tragice), scurta lui inflorire in dragostea ratata pentru Olga Sergheevna (straniu-frumoasa si melancolic-glumeata, talentata Luiza Cocora debuteaza cu brio la "Bulandra") sau in aprinderea ceva mai pamanteasca pentru Agafia Matveevna (Virginia Mirea da un portret admirabil, desenat cu haz si gingasie, al mic-burghezei prostute), recaderea iremediabila in inactiune, in reverie goala sunt orchestrate scenic cu precizie si sensibilitate, intr-un spectacol care, mai presus de orice, emotioneaza. Emotioneaza prin toate cele ce le-am pomenit, prin eleganta plastica (scenografia e semnata Dragos Buhagiar), prin jocul impecabil al intregii distributii, din care mai fac parte Mihai Verbitchi (actor pe care il redescoperim acum, in energicul Stolz), Serban Celea, Ion Besoiu, Constantin Ghenescu, Irina Petrescu (harul de a face sa straluceasca, in roluri mici, actori importanti precum acestia ii este, de altfel, propriu lui Toca), Gheorghe Ifrim si Serban Pavlu (tinerii interpreti "vazandu-se" aici mai mult decat alteori). L-am lasat la sfarsit pe Mihai Constantin, care, in rolul titular, este, parca, Oblomov in persoana, lenes, sfios, naiv si infinit de trist; un rol care, fara indoiala, ii va marca evolutia personala si care, cu un plus de slefuire a nuantelor sufletesti, poate marca prezentul teatrului romanesc; adica timpul ce va deveni, curand, viitor. Un viitor care, gratie spectacolului de la "Bulandra", va fi, pentru noi toti, un pic mai frumos.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
