„dragii mei, vă scriu din mine însumi, unde am ajuns cu bine, vremea, pe aici, e frumoasă, apa e liniştită”
„drumul îngust se face tot mai îngust, întunericul se face tot mai întunecos, urcuşul devine tot mai anevoios, tot mai greu, cu fiece pas sunt mai aproape de dumnezeu”
„viaţa mea, toată, ar încăpea foarte bine într-una mai mică, şi încă ar mai rămâne, subţire, un loc pentru o coală de hârtie, o călimară şi-un toc, de care să mă agăţ cu disperare, ca de-un colac greu, de plumb, de salvare”
„acum, la sfârşit, îmi voi lustrui viaţa cu o cârpă moale, să pară că-i nouă, că nici n-am atins-o. o voi înveli apoi într-o carte şi o voi trimite la altul, s-o ia de la capăt: de demult şi departe. să-i fie şi bietei de ea oleacă mai bine”
(îmi cer iertare autorului pentru că mi-am luat libertatea de-a nu marca separarea versurilor, mi s-a părut că ar rupe cursivitatea)
Aceste versuri, din volumul „Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea”, cu subtitlul „despre modesta mea ratare personală”, de Lucian Vasilescu, m-au tulburat cu mult mai mult decât pot spune. Pur şi simplu mi s-au tăiat picioarele.
Nu, aceasta nu este o prezentare a volumului. Este un bocet. O jelanie. Un strigăt de durere.
Printr-o ne-coincidenţă, pe contrapagina din „Actualitatea literară” lugojeană (bună revistă, excelent număr!) care găzduieşte o cronică la „Ţara mea...” am găsit următorul citat din Daniel Cristea-Enache: „În fiecare an apar cărţi importante care, cu puţine excepţii, rămân necitite şi necomentate. Dacă autorul nu face parte dintr-un grup de reciprocităţi şi firitiseli «critice» şi dacă îşi păstrează iluzia că exclusiv valoarea literară a cărţii sale contează în ecuaţia receptării, va observa, singur, cum stau lucrurile.”
Aş adăuga: şi dacă face parte dintr-un grup, şi dacă se scrie despre cartea lui, şi dacă ia vreun premiu – e cam acelaşi lucru. Cu o singură excepţie: dacă scrierea, publicarea, comentarea sau premierea cărţii sunt însoţite de vreun scandal. Atât. Între valoarea cărţii unui autor român încă în viaţă şi felul în care este ea receptată este un zid. O spun în calitate de cititor, nu de scriitor! Citesc cărţi excepţionale, „Atavic”, de Liviu Surugiu, „Ura”, de Cornel George Popa, „Viaţa TV”, de Vlad Oncescu (intenţionat am ales trei genuri total diferite) – cine Dumnezeu a auzit de ele!? Nu să-i PLACĂ – să fi AUZIT! Şi asta în ciuda faptului că toţi cei trei autori s-au dat peste cap să le promoveze – ceea ce nici n-ar trebui să fie treaba scriitorului!
Apar cărţi foarte foarte bune. Dar, în covârşitoarea majoritate a cazurilor, apar degeaba. Se bucură scriitorul, familia, prietenii. Ca prozator, dacă se vând 500 de exemplare în doi ani, eşti tare! Ca poet, dai pe gratis cele 100-200 de bucăţi tipărite... Şi asta absolut indiferent de valoarea lor literară – pe care a confirmat-o sau o va confirma timpul.
Încât să nu vă mire tonul versurilor lui Lucian Vasilescu. Cam aşa simţim toţi, dar numai unii îşi iau curajul s-o mărturisească.
Şi, aşa cum la intrarea în lagărele de exterminare naziste stătea scris, cu un sarcasm criminal, că „Munca te eliberează”, deasupra scriitorilor români încă în viaţă pluteşte ironică, miştocară, asigurarea că „Valoarea adevărată răzbate până la urmă”. Postum, poate.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
