• Leu / EUR4.7619
  • Leu / GBP5.4653
  • Leu / USD4.1988
Ziarul de Duminică

Un trubadur modern: Radu Stanca/ de Antonio Patraş

Un trubadur modern: Radu Stanca/ de Antonio Patraş

Autor: Patras Antonio

7 oct 2010 474

Trăitor el însuşi în minunatul burg, "cetate a umbrelor", Hermannstadt, autorul lucrării nu dispreţuieşte deloc servituţile şi rigoarea cercetării minuţioase şi optează pentru "descrierea fenomenologică", în vederea surprinderii elementelor cu adevărat semnificative ale personalităţii celui care a fost liderul Cercului Literar de la Sibiu şi a delimitării unei structuri de existenţă sui generis. Metoda nu e, aşadar, cea a aglutinării conştiincioase de documente.

Exegetul refuză robia biografismului steril şi, punând faţă în faţă viaţa şi opera lui Radu Stanca, nu reţine decât momentele şi detaliile capabile să configureze un aşa-numit "sentiment estetic al fiinţei", în fond utopia ce va fi aprins mereu imaginaţia artiştilor şi ale cărei coordonate le schiţează foarte subtil şi convingător Radu Vancu, prefaţatorul volumului.
Privită astfel, din orizontul modelator al ideilor, biografia scriitorului dobândeşte coerenţa austeră a mitului, criticul fiind atent nu atât la conţinut, la factologie, cât mai cu seamă la procesul transfigurării simbolic-estetizante. Neignorând sugestiile psihocriticii, ale tematismului sau criticii genetice, Varga-Santai scotoceşte în viaţa şi în laboratorul scriitorului, însă numai atât cât e necesar pentru a dovedi importanţa proiectului în raport cu opera propriu-zisă, judecată şi evaluată dintr-un unghi larg axiologic. Trăită sub semnul iminenţei sfârşitului, existenţa individuală se împlineşte sub pecetea artei, între viaţă şi moarte, pe câteva direcţii tematice esenţiale, nuclee semantice structurante ale imaginarului stancian: iubirea (ars amandi) şi suferinţa (ars doloris).

Iată ce importanţă capitală capătă, de exemplu, în viziunea exegetului, întâlnirea poetului cu Dorina Ghibu, iubită, soţie şi muză deopotrivă: "Ea este, în ultimă instanţă, cea care-l motivează estetic (s.a.), atât prin înclinaţiile sale artistice, cât şi prin prezenţa fizică". În cercul strâmt al amănuntelor anecdotice criticul nu rămâne decât atât cât e necesar pentru a prinde nuanţele de o clipă ale ideii, frumuseţea momentelor tranzitorii şi irepetabile ale existenţei.
Primele două capitole ale cărţii (inspirat intitulate Ars longa, vita brevis, respectiv Poetul şi Cetatea) trasează itinerariul unui destin creator emblematic, într-o manieră strunit obiectivă, fără nimic encomiastic, în spiritul adevărului. Autorul evidenţiază şi eşecurile, şi compromisurile (câteva pasaje din monografia despre Ştefan Braborescu) unei vieţi închinate scrisului, singurul lucru capabil să justifice suferinţa lipsei de sens, infernul insignifianţei. "Trebuie să scriu, să scriu, să scriu. Aceasta este mântuirea", îi scrie Radu Stanca prietenului său, Ion Negoiţescu, cu care împărtăşea aceleaşi idealuri "euphorioniste" şi aceeaşi credinţă în salvarea prin literatură. De aici şi semnificaţia cu totul aparte pe care o dobândeşte imaginea ideală, atent creionată în partea cea mai consistentă a monografiei, a acelui homo aestheticus care, "asemenea lui Midas, este hărăzit a transforma totul în artă, prin simpla atingere, de la propria-i viaţă, cu tot ce implică ea, iubire, prietenie, trecerea ireversibilă, până la propria-i moarte". Fiind oricum prea scurtă (vita brevis) şi marcată de sentimentul predestinării tragice, propria existenţă îi apare scriitorului ca un fel de farsă pe care o şi pune în scenă în diferite variante, atât în baladele sale, cât şi în teatrul propriu-zis. Jocul cu moartea ia forma unui ritual complicat, în care virtuozitatea execuţiei, a formei îndelung prelucrate estompează trăirea, altfel irepresibilă, într-o îngânare elegiac-sentimentală foarte caracteristică liricii stanciene.
Înainte de a analiza creaţia poetică şi dramaturgia, Dragoş Varga-Santai pune în lumină trăsăturile eseisticii lui Radu Stanca, scriitor cu o excepţională vocaţie teoretică, vădită în texte ce uimesc şi astăzi prin originalitatea punctelor de vedere. Ideile estetice care au stat la baza cristalizării utopiei euphorioniste sunt prezentate succint în capitolul Dinspre clasicism înspre postmodernism, de la "resurecţia baladescului" şi "reactualizarea tragicului" la nostalgia "clasicităţii absolute" şi la dorinţa înfăptuirii unei literaturi dramatice de viguroasă substanţă etică. Interpretul nu cade în eroarea proiecţiilor protocroniste şi îşi exprimă justificata rezervă faţă de presupusele trăsături postmoderniste ale euphorionismului, mai bine definit, dincolo de circumscrierile de ordin istoric ale termenilor, ca formă de alexandrinism cultural sau, cum s-a mai spus, ca un fel de "manierism al clasicităţii". În viziunea criticului, "jocul dilematic dintre clasic şi baroc" poate lua şi forma unui "joc cu mărgele de sticlă", într-o visată Castalie, joc care ar ilustra, în fapt, expresia generică a "artistului modern animat de idealuri clasice". De idealul omului estetic s-ar apropia Radu Stanca şi prin preţuirea pe care o arată artelor minore, "bastarde ale zeilor", cum atât de sugestiv le numeşte: "Toată tevatura iscată în jurul acestei revigorări a artelor minore, cu atracţia lor înspre decorativ, gratuitate, meşteşug, este o consecinţă a înţelegerii denaturate a artelor majore; înainte de a fi un veritabil homo artisticus, aspirând la marea artă şi la deschiderile ei axiologice, scriitorul trebuie să fie şi un iscusit homo artifex (...) Asigurând artelor minore un statut axiologic, comparabil cu cel al artelor majore, prin relevarea rostului lor socio-uman, de satisfacere a gustului pentru estetic al individului, Radu Stanca rămânea fidel idealului său de homo aestheticus, neabdicând nici de la principiile esteticii axiologice".

Cu adevărat meritorie este şi legătura pe care o face exegetul, în capitolele cu caracter analitic, între ideile teoretice şi creaţia literară a scriitorului, evitând astfel descriptivismul plictisitor, inevitabil parcă în orice studiu cu caracter monografic. Viaţa şi opera liderului cerchist, ca autor, regizor şi actor deopotrivă, trebuie înţelese sub specie theatrali, cum subliniază în repetate rânduri autorul prezentului studiu: "La atingerea acestui ideal al unei vieţi estetizate concură toate elementele care definesc, în esenţă, şi creaţia lui Radu Stanca, atât cea poetică, cât şi cea dramatică: poza, teatralitatea, ironia romantică, un deloc desuet simţ al decorativului, precum şi eleganţa, niciodată pervertită, a fiecărui gest, oricât de nesemnificativ ar părea el". Oroarea de confesiune, de anecdotă şi de orice conţinut prea personal, recte nesemnificativ, îl va fi determinat pe talentatul poet să aleagă calea obiectivării prin mediere alegoric-livrescă. Pe lângă atenţia cuvenită acordată tragicului şi baladescului, Dragoş Varga-Santai insistă în câteva capitole distincte asupra acestor modalităţi de mediere a viziunii artistice, atât pe canal livresc (cap. Biblioteca lui Corydon), cât şi prin intermediul personajelor şi "măştilor" celor mai caracteristice (cap. Reprezentanţii alegorici).
Dar teatrul existenţei (ars vivendi) se desfăşoară pe o scenă care maschează suferinţa de a trăi şi spaima în faţa inexorabilului sfârşit. Ca atare, moartea, "imaginată în coordonatele operei de artă, ale unui ideal de frumuseţe", devine o experienţă expurgată de elementul autenticist, un "fastuos spectacol", un "ceremonial", în piesa Madona cu zâmbetul jucând chiar rolul unui mobil, propulsor estetic major. Agreabil paleativ, spectacolul destinului care alunecă vertiginos în neant nu poate trimite decât la ideea unui festin prelungit dincolo de limitele vieţii, ca în remarcabilul poem Symposion, de pildă. Baladele conturează şi ele, apoi, un episod distinct al "autobiografiei lirice" stanciene, în orizontul sugestiilor cu ecouri thanatice.
Singura "artă" considerată de chiar Radu Stanca drept Stimmung poetic şi veritabil principiu al poetizării ar fi însă ars doloris. Estetica "tristeţii" nu e, în fapt, decât un ecou al conştiinţei precarităţii fiinţei, iminenţei morţii, o altă "replică" din rolul jucat pe scena literaturii de marele Histrion. Subliniind că eroul tragic ne face complici, în timp ce eroul dramei ne face numai martori, sau că plânsul tragic este un plâns fără lacrimi, Radu Stanca atribuie jocului dramatic o înaltă semnificaţie etică, simbolică, cu condiţia depăşirii psihologismului îngust. Dragoş Varga-Santai insistă, de altfel, asupra faptului că dramaturgul euphorionist pledează pentru o reabilitare a tragicului în opera de artă, şi nu a tragediei ca specie dramatică. Nu întâmplător s-ar apropia Radu Stanca de Camil Petrescu, prin modul dramatic de a concepe existenţa al eroilor cu "suflete tari". Însă piesele cerchistului sunt tributare unei poetici de o factură cu totul diferită, fiind concepute ca "rezistente structuri poetice, implicând viziune mitică, dialoguri organizate poematic şi un limbaj intens metaforizat". Văzută sub specie theatrali, viaţa artistului pare interpretată, i.e. trăită de reprezentanţii săi alegorici, personaje şi măşti dintre cele mai expresive. De aceea şi respingea Radu Stanca "doctrina umanizării actorului" pe care, în spiritul aceluiaşi estetism stilizant, non-mimetic, îl dorea cât mai teatral, pentru că regizorul nu dorea să-şi hrănească spectatorul cu "o felie de viaţă", ci cu o "felie" de artă, cu simboluri de infinită sugestivitate.

În final, după analiza structurilor şi a procedeelor operei scriitorului, plasată într-un context menit să o integreze circuitului european de valori prin tot felul de analogii comparatistice vădind o cultură serioasă, asimilată profund şi utilizată cu discernământ, Dragoş Varga-Santai reuşeşte să-i sublinieze, exact, valoarea: Radu Stanca rămâne, într-adevăr, un scriitor "autentic", "cu un timbru poetic particular şi o reţetă infailibilă a creaţiei frumoase care-i asigură, în orice condiţii, succesul la marele public şi locul său propriu în istoria literaturii române".
Merituoasă prin atâtea rare calităţi, de la rigoarea construcţiei şi a metodei de interpretare la sobrietatea nobilă a expresiei, fără să surprindă prin afirmaţii riscate ori note ceva mai extravagante, cartea lui Dragoş Varga-Santai marchează un moment reprezentativ în exegeza operei lui Radu Stanca. Şi debutul de neignorat al unui critic matur, care ştie să ţină condeiul în mână.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.

Etichete: Radu Stanca

Principalele valute BNR - joi, 13:35
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7619
Diferență: 0,1262
Ieri: 4.7559
Azi: 4.1988
Diferență: 0,1121
Ieri: 4.1941
Azi: 5.4653
Diferență: -0,2591
Ieri: 5.4795
Azi: 4.1953
Diferență: 0,2054
Ieri: 4.1867