Totul a început prin primăvară, acum câteva luni. Nu ştiu exact când. Ne-am trezit cu toţii într-o dimineaţă că lăsam urme pe oriunde călcam. Urme colorate. O nebunie! Milioane de nuanţe unele mai vesele, altele destul de căcănii. A fost totul atât de brusc şi de neaşteptat... Cred că prima reacţie a tuturor a fost o surdă durere de cap, ochii erau suprasolicitaţi de la atâtea culori. Au urmat accidente când şoferii nu mai deosebeau culoarea semaforului orbiţi de atâta policromie sau policromatică, pe şosele şi pe trotuare...
Cu timpul au început cu toţii să încerce să se păzească. Au explodat cluburile pentru învăţatul mersului în mâini. A fost idee bună. Vreo lună... O idee tâmpită pentru că nu puteai vedea funcţionari în costume negre şi doamne în rochii de seară sau fuste scurte mergând în mâini... O mare tâmpenie. Au mai încercat cu papainoage. Până la urmă s-a găsit o soluţie paleativă - patinele cu rotile. Mă rog, pentru cei mai tineri... Ceilalţi ne-am descurcat cu hârtia. Role de hârtie cenuşie, reciclată în casă, role de hârtie la birou... Se schimbă o dată pe zi şi ai măcar impresia că locuinţa sau biroul rămân curate.
Omul se adaptează repede. Cred că după vreo trei luni, nici nu prea mai băgam de seamă. Intrase totul în banal, în cotidian. Doar specialiştii britanici se tot chinuiau să găsească soluţii şi la fiecare câteva zile auzeam o nouă teorie. Inutilă de altfel. Aaa, era să uit, şi ecologiştii au ajuns la disperare, pentru că oricât încearcă să oprească infiltrarea în marile rezervaţii naturale, braconierii şi vizitatorii clandestini distrug încet-încet toate locurile frumoase din lume, acoperindu-le cu urme în nuanţe stridente şi ciudate. În fiecare seară, la ştiri, aflăm că încă un loc a fost mânjit, că o nouă statuie sau sit arheologic a fost pângărit prin colorare. Şi din nou poliţiile se pun în mişcare şi peste alte trei, patru zile aflăm că i-au prins pe infractori. Până apar alţii... Şi caruselul colorat nu se mai opreşte.
Pentru mine a fost o mană cerească. Nu prea mergea afacerea. În afară de câţiva soţi disperaţi - mulţi dintre ei foşti colegi de şcoală, de armată, cunoştinţe de la fostele joburi şi tot aşa - că soţiile lor calcă pe alături, nu prea aveam clienţi. Crime? Nici pomeneală. Violuri? Puţine. Violenţă casnică? Da, un pic mai multă, dar nu suficient pentru o mă întreţine onorabil - casă, masă, chirii, pensie alimentară pentru Mihnea, eventual o cină cu vreo doamnă sau un film la cinema...
Pentru mine a fost minunat pentru că toţi au început să se urmărească. Toţi soţii şi toate soţiile, iubiţii, bunicii, verişorii, mătuşile şi unchii, moştenirile, apartamentele, testamentele... O nebunie totală. Mă rog, nu am dat pe afară de muncă şi nici nu m-am îmbogăţit. M-am distrat puţin, i-am plătit lui Mihnea o croazieră în ţările nordice, mi-am schimbat un pic garderoba si am vândut maşina veche de şapte ani, cumpărându-mi una veche doar de patru şi cred că...
Sună telefonul. Mobilul lăsat pe birou.
Privesc ecranul. E Mihnea. Telepatie... Doar pomenisem de el.
- Da, bărbate.
- Neaţa, tata. Ce faci?
- Treabă.
- E, chiar şi la ora asta? Nu mă păcăli.
- Parol. Tocmai a plecat o clientă.
- Aha, atunci e bine, pentru că aveam o rugăminte la tine.
Ştiu ce vrea. E absolut evident.
- Cât?
- Mă iei prea repede, tata.
- De ce să ne mai dăm pe după gard, vişin, cireş sau ce naiba e...
Îl aud cum râde uşor.
- Iar tu cu bancurile tale...
- N-am altele mai bune, bărbate.
- Nu mai îmi zice aşa că nu-mi place!
- Dar cum? Man, bro, mă, bă?...
- Las-o baltă! Deci mă ajuţi?
- Te ajut. Ai noroc. Ţi-am zis. Cât vrei?
- Cât poţi să-mi dai?
Ne tatonăm. L-am învăţat ca într-o negociere să nu zică el primul şi acum experimentează pe mine. Dar nu-i nimic...
- Cinci. E bine?
- Ce să fac cu cincizeci de lei? Nu-mi ajung pentru mai nimic, se jeleşte el.
- Vezi cum nu eşti pe fază? Am zis cinci!
Tăcere. E impresionat. Cred şi eu, nu am prea des asemenea posibilităţi.
- Adică... cinci sute?
- Exact, bărbate.
Îmi fluieră admirativ în ureche şi nu mai protestează la apelativ.
- Eşti tare, tata!
- Fuga încoace.
- Zbor. Pa.
Şi îmi închide telefonul. Am un băiat de 15 ani. Din prima căsătorie. Şi unica până acum. Dar mai sper. La cincizeci de ani, nu cred că-i voi mai face un frăţior, dar măcar să-mi găsesc jumătatea mai pot spera. Am tot încercat, dar n-a fost să fie. O să vină... Cândva. O clipă gândul îmi zboară la cucoana de acum câteva minute. Divorţată a zis. Dar cam prea bogată, altă clasă. Socială. Parcă aşa era la marxism... Chestiunea cu marele conflict între clasele sociale.
Ziceam că am un băiat, care acum e în vacanţă şi e singur, pentru că maică-sa a plecat în nu ştiu ce team building sau congres sau conferinţă pe la Helsinki. Bănuiesc că nu singură, ci cu vicepreşedintele ăla arătos şi grizonat, de care îmi tot vorbeşte Mihnea, că vine pe la ei cu parfumuri, flori pentru maică-sa şi dulciuri pentru el. N-o prea nimereşte. Mihnea nu mănâncă dulciuri şi l-ar fi câştigat cu o carte veche de hârtie sau un bloc de desen... Treaba lui. Dar acum fii-miu e singur, aşa că l-am primit pe semnătură şi ar trebui să stau cu ochii pe el. N-o fac, pentru că e mare. L-am lăsat să stea de capul lui în apartamentul uriaş al măică-sii, să se distreze cu ai lui colegi - au tot felul de device-uri electronice pe acolo, îl văd măcar o dată pe zi şi ne telefonăm cam la patru ore... Sună el de obicei. Dacă nu, îl pisez eu...
Ca totdeauna, dă cu uşa de perete, lărgind crăpăturile din tocul de lemn şi lăsând să plutească prin încăpere în pic de tencuială fină.
- Am venit!
- Ohoo, rapid!
- Cum să nu!
Vine până în faţa biroului şi săltându-se peste blat în mâini, mă pupă pe obraz. E o mare cinste, nu e prea pupăcios de felul lui. Îl îmbrăţişez şi îi strâng mâna. Se aruncă pe unul dintre fotoliile scoică.
- Şi cum de ai avut aşa un client cu bani? Vreo crimă tenebroasă? Un satâr între coaste, un stilet în inimă?...
Băiatul meu are imaginaţie bogată, prea multe romane poliţiste...
- Nu. O dispariţie. O puştoaică de vreo 13 ani şi ceva... Cam ca tine.
- Eu am aproape 15, protestează, şi nu mai sunt un...
Dar vocea i se topeşte pe măsură ce privirea devine fixă şi sticloasă, ochii se holbează şi rămâne cu gura căscată uitându-se pe biroul meu.
- Vezi să nu-ţi intre o muscă!
- Tu şi cu bancurile tale răsuflate! zice, dar nu-şi desprinde ochii de pe birou.
- Ce ai văzut, amice, de ai rămas aşa, ca o statuie?
Întinde mâna şi ridică bucata pătrată de mochetă roz.
- De unde ai asta?
- Îţi place culoarea? De la clienta de mai devreme. Mi-a lăsat-o să...
Nu termin fraza pentru că deja m-am prins.
- Mihnea, unde ai dus fata?
Se înroşeşte, apoi se înverzeşte, apoi se albeşte. Se scufundă în fotoliul scoică şi murmură:
- La noi în apartament, la mama... Dar nu i-am făcut nimic!
După mutra vizibil îngrozită îmi dau seama că nu minte.
- Dar, ce naiba aţi făcut acolo, atâta vreme? O caută maică-sa de două zile...
Începe să-şi recapete siguranţa. A văzut că nu am sărit la gâtul lui...
- Exagerează. Maică-sa e o teroristă. O sună din oră în oră. Pe două telefoane. Şi mai vrea să o vadă în video... Îţi dai seama. Mare teroristă. Simona a venit pe la mine ieri pe la 10. Să ne jucăm ceva de strategie şi să vedem un film. I-am pregătit ceva de mâncare. Ne-am luat cu vorba. Ştii şi tu, că doar ai fost şi tu tânăr acum un milion de ani....
- Sigur, acum un milion de ani!
- Mă rog, că eşti semicentenar... A trecut timpul. Seara ne-am plimbat. Apoi a dormit la mine. N-am făcut nimic. Pe bune!
- Nici un pupic ceva? O giugiuleală?
- Tata, se înroşeşte el, cum poţi să mă întrebi aşa ceva!?
- Scuze. Şi acum ce facem? Trebuie să o sun pe femeia aia şi să-i dau banii înapoi... Şi când o să afle că tu eşti marele amor al fiică-sii... O să mă reclame!
- Lasă, tata, că o mai ţin până mâine şi apoi îi zic să sune! Şi-a închis telefoanele şi a uitat, na, ce mare lucru?
- Nu e chiar aşa de simplu.
- Păi şi atunci?
- Nu ştiu, mă gândesc...
- Şi eu ce fac? şi arată din cap hârtia de 500 de lei, nou nouţă, aflată pe birou la mai puţin de 10 centimentri de bucata pătrată de mochetă roz.
- Uff, pufnesc şi mă las pe spate pe scaunul care scârţăie înfiorător, avertizându-mă că în curând va ceda şi mă voi trezi jos. Mă gândesc aşa: te întorci la fată şi o pui să sune acasă. Mai staţi ceva şi deseară o duci frumos la maică-sa şi te prezinţi la ea, bla, bla, ştii tu, te descurci...
- Şi mai ce? S-o cer şi de nevastă? Hai, măi tata,...
- Să nu aud discuţii. Că acum o sun şi pe maică-ta şi o să ai două teroriste pe cap!
- Mama nu e teroristă!
- Mă scuzi.
Comentez în barbă: Numai pentru mine a fost!
- Reiau: livrezi deseară copila cu scuze , după ce în prealabil a sunat acasă. Acum e 11. La 12 să sune acasă. La 12.30 sun şi eu şi încerc să te acopăr! Pe seară la 7, o livrezi acasă, eu o invit pe mamă la restaurant, îi dau restul de bani înapoi şi, cum se zice, azi, tot de pomană am muncit...
- Mare muncă!
- Alooo, obrăznicătură! Ai grijă că tai finanţarea.
Tace brusc. Bagă banii în buzunar şi iese urlând un:
- Yes, sir!
Şi trânteşte uşa. Iar mai cade un pic de tencuială albă...
Ce fac acum? O sun şi o invit la restaurant, îi spun că a fost o neînţelegere, că nu ştiam, în fine, bălmăjesc ceva. Îi dau înapoi 1500 de lei şi de restul mă fac că am muncit. Ba plătesc şi masa. Mi se pare echitabil, nu-i aşa?
După amiază toridă. În zare se strâng norii şi probabil că pe seară va fi o furtună zdravănă. Cei doi se ţin de mână. Parcul e plin de oameni care aleargă pe alei spre port sau spre metrou. Sunt orele de vârf în oraş.
- Şi chiar trebuie să mă duc acasă? se alintă ea.
- Trebuie. Nu vreau să mă boscorodească tata. I-am promis, Si.
- Şi chiar crezi că o să se vadă cu mama?
- Sper, Si.
- Dar o să-i placă?... Adică, mă gândesc... s-or potrivi?
Băiatul o priveşte în ochi.
- Si, te gândeşti la... prostii?
- Da, bineînţeles. La ei, cu iubirea mai subţire...
- Si, dar...
- De ce îmi tot zici Si?
- Îmi place. Suntem Si şi Mi... Note muzicale.
- Da, aşa e. Drăguţ.
Se smulge din mâna lui şi păşeşte repede în faţa pe alee, călcând apăsat.
- Unde fugi?
- Nicăieri.
- Ce frumoasă e culoarea urmelor tale.
- Şi a ta. E mai de bărbaţi, aşa...
Şi începe să se întoarcă venind spre el cu spatele şi păşind înapoi exact pe urmele ei.
- Hei, Mi, uite ce ciudat! Urmele se şterg...
Băiatul aleargă lângă ea şi priveşte. Ea calcă înapoi pe fiecare urmă şi când ridică din nou piciorul, rozul s-a şters şi dedesupt rămâne cacofonia cromatică de dinainte.
- Minune! Încearcă şi tu!
El cade pe gânduri.
- Hei, încearcă şi tu!
- Da, imediat. Mă gândesc doar că mersul înapoi înseamnă că ne întoarcem de unde am plecat. Şi nu poţi merge aşa la infinit înapoi... E ca un fel de tunelul timpului pus pe înapoi, ca şi când...
- Mi, lasă filosofia. E minunat! Ne distrăm...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
