• Leu / EUR4.7576
  • Leu / GBP5.4657
  • Leu / USD4.1938
Ziarul de Duminică

Uşi şi praguri. Poezia lui Margaret Atwood/ de Rodica Grigore

Uşi şi praguri. Poezia lui Margaret Atwood/ de Rodica Grigore

Autor: Rodica Grigore

6 ian 2012 125

Faima de romancieră a lui Margaret Atwood (scriitoarea canadiană a publicat douăzeci de romane, iar opera sa a fost încununată cu numeroase premii literare, între care şi prestigiosul Booker Prize) tinde să-i umbrească activitatea de poetă. Şi e păcat că se întâmplă aşa, pentru că Atwood este una dintre vocile lirice cu adevărat reprezentative nu numai ale spaţiului cultural canadian, nici exclusiv ale mişcării feministe, ci ale literaturii contemporane privite în ansamblu. Afirmată pe tărâmul poeziei încă din anii '60, Margaret Atwood a ştiut mereu nu doar cum să-şi diversifice temele şi să se apropie de subiecte inedite, ci, deopotrivă, să rămână actuală şi să se apropie de noile generaţii de cititori.

The Door* (Uşa) este volumul de poeme pe care l-a publicat în anul 2007, după mai bine de un deceniu de tăcere şi, încă de la început, este clar că autoarea încearcă - şi reuşeşte pe deplin, fapt ce se observă după lectura integrală a cărţii - să impună nu numai un nou limbaj, ci şi să instituie punctele de reper ale unei sensibilităţi aparte, aflate în deplină consonanţă cu lumea contemporană şi cu provocările acesteia. Chiar figura simbolică a poetului (ori a creatorului, in general), una dintre preocupările de seamă ale lui Margaret Atwood în toată creaţia sa lirică, este, acum, creionată altfel. Într-o lume populată de umbre şi chipuri crepusculare, singurul care poate interpreta semnele caracteristice ale acestui nou context este "Cântăreţul bufniţelor", cel care preferă "întunericul colţurilor neumblate" şi se ascude "în părul şi în urechile celorlalţi", doar pentru a putea medita mai profund "asupra vocalelor lungi,/ asupra foamei/ sau amărăciunii zăpezilor nesfârşite". Desigur, în finalul textului, chipul poetului se suprapune perfect peste caracteristicile înţeleptei bufniţe, ambii fiind sortiţi să interpreteze iar şi iarăşi nesfârşitul cântec al nopţii şi al sigurătăţii, unica soartă dată omului într-un univers din ce în ce mai tehnicizat şi în care comunicarea de orice fel se dovedeşte a fi tot mai mult - şi mai frecvent - pusă sub semnul întrebării.

Chesterton spunea la un moment dat că fiecare scriitor are un peisaj predilect, pe care îl repetă, asemenea unei teme cu variaţiuni, în majoritatea creaţiilor sale. În cazul poeziei lui Margaret Atwood avem de-a face, mereu, cu un climat nordic, străbătut de nemiloasele vânturi arctice, bătut de ploile reci de toamnă nesfârşită şi animat doar de relaţii umane stângace şi de o permanentă incapacitate de a stabili o comunicare reală. De aici, desigur, sentimentul acut al singurătăţii, precum şi tendinţa fiinţei umane de a se considera responsabilă pentru fiecare fulg de zăpadă, pentru fiecare strop de ploaie şi, mai cu seamă, pentru fiecare eşec al celor aflaţi în căutarea unei relaţii autentice. Şi tot de aici şi acuta responsabilitate a poetului şi dorinţa sa de a salva ce se mai poate din această lume supusă, parcă, permanentei destrămări şi risipiri.

Volumul de faţă este compus din cinci secţiuni, unele dintre ele aducând în prim plan realităţi dure ale lumii contemporane, inclusiv consecinţele dureroase ale războaielor zilelor noastre. Atwood reuşeşte să contemple cu detaşare învingătorii şi victimele şi să spună, într-un limbaj aparent banal, toate marile adevăruri ale prezentului, aşa cum se întâmplă, de pildă, în extraordinarul poem Nimănui nu-i pasă cine câştigă: "Chiar dacă nu contează,/ sigur că e mai bine să învingi decât să pierzi..." Însă poeta se apropie cu o egală înţelegere şi de obiectele neînsemnate, un ceas sau un pian din vreun colţ al unei case îndepărtate, ori chiar de vasele uitate nespălate în chiuvetă, tocmai cu scopul de a demonstra că până şi într-o lume grăbită, cum e cea în care trăim, totul contează şi orice detaliu dă sens existenţei, chiar dacă, uneori, fiinţa umană parcă nu mai ştie să interpreteze corect şi coerent semnificaţiile lucrurilor ce populează lumea din jur.

Pe de altă parte, aflată, după cum ea însăşi conştientizează - fără prea multă plăcere... - la vârsta senectuţii, Margaret Atwood meditează adesea, în multe din aceste poeme, asupra trecerii timpului şi asupra sensului vieţii şi morţii într-un univers în perpetuă transformare. Însă ştie întotdeauna cum să nu reducă lumea - ori poezia - la un desen schematic în alb şi negru, ci să redea adevărata complexitate a existenţei, dar şi să evalueze importanţa zonelor de trecere, a stărilor nedefinite, a pragurilor, de orice fel ar putea fi acestea în viaţa omenească sau în cadrul mai larg al lumii în care trăim. Deloc întâmplător, volumul se încheie cu excelentul poem intitulat Uşa: "Uşa se deschide./ O, Dumnezeu al marilor călătorii/ Ţi-ai păstrat credinţa în noi./ E întuneric acolo./ Nu-ţi rămâne decât să te încrezi în tine însuţi/ păşind în întuneric./ Intri./ Şi uşa se închide."

*) Margaret Atwood, The Door. McClelland & Stewart, Canada, 2007

Etichete:

Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7576
Diferență: 0,2022
Ieri: 4.7480
Azi: 4.1938
Diferență: -0,1024
Ieri: 4.1981
Azi: 5.4657
Diferență: 0,715
Ieri: 5.4269
Azi: 4.1895
Diferență: 0,2153
Ieri: 4.1805