Ziarul de Duminică

Văduva/ de Fiona Barton

Văduva/ de Fiona Barton

Autor: Ziarul de Duminica

22.09.2016, 23:36 250

În ziua în care inspectorul de poliţie Bob Sparkes i-a bătut la uşă şi a început să pună întrebări, Jean Taylor a adoptat un rol pe care îl mai jucase, intermitent, şi înainte. Un rol care le-a permis ei şi soţului ei să meargă mai departe când necazurile se acumulau...

Dar soţul ei a murit cu o săptămână în urmă, iar Jean nu mai trebuie să se prefacă. Au existat o mulţime de lucruri pe care ea a preferat să nu le ştie sau să nu le vadă în legătură cu crima oribilă de care soţul ei era suspectat. În ultimii ani a fost prea ocupată să fie soţia perfectă, să rămână alături de el cât timp au trăit sub privirile acuzatoare ale celorlalţi, hărţuiţi de presă şi de poliţie. Acum însă nu mai are motiv să tacă. În plus, oamenii – şi mai ales insistenta jurnalistă Kate Waters – vor să-i afle povestea, vor să ştie cum a fost pentru ea să trăiască alături de un criminal.

Dar, din coşmarul ultimilor ani, Jean a învăţat un lucru: că pe oameni îi poţi face să creadă orice, în special ceea ce vor să creadă. Va putea ea oare să se dezbare de personajul ei? Să-şi dezvăluie secretele şi să recunoască – în primul rând faţă de sine – adevărul?

„O reconstituire palpitantă a unei crime şi în acelaşi timp o analiză necruţătoare a instituţiei căsătoriei... Fiona Barton scrie o poveste meşteşugită, care se citeşte cu sufletul la gură, despre minciunile pe care oamenii şi le spun unii altora şi lor înşişi atunci când ţin cu tot dinaindinsul să nu afle adevărul.” – Entertainment Weekly
 

CAPITOLUL 1

Miercuri, 9 iunie 2010

Văduva

Aud sunetul paşilor ei scrâşnind pe aleea cu pietriş din faţa casei. Paşi greoi, tocuri. Este aproape de uşă, ezită şi îşi dă părul de pe faţă. Drăguţe haine! Jachetă cu nasturi mari, rochie decentă pe dedesubt şi ochelari aşezaţi pe cap. Nu pare a fi vreun martor de-al lui Iehova sau vreo reprezentantă a Partidului Laburist. Trebuie să fie vreo reporteriţă, dar nu dintre cele obişnuite. E a doua pe ziua de azi – a patra în această săptămână, şi e abia miercuri. Pun pariu că va spune: „Îmi cer scuze că vă deranjez într-un moment atât de dificil”. Toţi spun asta şi adoptă atitudinea aia prostească. De parcă le-ar păsa.

Am să aştept să văd dacă sună de două ori. Bărbatul de dimineaţă n-a făcut-o. Unii sunt plictisiţi de moarte şi nu mai încearcă. Pleacă îndată ce şi-au luat degetul de pe sonerie, îndreptându-se repede spre maşina lor, şi dispar. Aşa îi pot spune şefului că au sunat, dar că individa nu era acasă. Penibil.

Ea sună de două ori. Apoi bate la uşă cu putere: cioc-cioc-cioc-cioc! Ca un poliţist. Mă vede privind de după draperie şi îmi zâmbeşte larg. „Zâmbet de Hollywood”, obişnuia mama să spună. Apoi bate din nou.

Când deschid uşa, îmi întinde sticla cu lapte din prag şi-mi spune:

– N-ar trebui s-o lăsaţi afară, o să se strice. Pot să intru? Aţi pus ibricul pe foc?

Nu pot respira, darămite să vorbesc. Zâmbeşte din nou, cu capul aplecat într-o parte.

– Sunt Kate, îmi spune. Kate Waters, reporter la Daily Post.

– Eu sunt…

Brusc, îmi dau seama că nici măcar nu m-a întrebat.

– Ştiu cine sunteţi, doamnă Taylor, îmi răspunde.

Cu alte cuvinte: „Dumneavoastră sunteţi ştirea”.

– Să nu stăm aici! îmi spune.

Şi cumva, în timp ce vorbeşte, reuşeşte să intre.

Mă simt copleşită de modul în care decurge totul, iar ea profită de tăcerea mea ca să-mi ceară permisiunea de a merge la bucătărie să pregătească un ceai. O urmez – nu e o bucătărie foarte mare, motiv pentru care suntem un pic înghesuite, dar ea îşi face loc, umple ibricul şi deschide toate sertarele, în căutarea ceştilor şi a zahărului. Stau pur şi simplu nemişcată, aşteptând ca totul să se întâmple.

Îmi vorbeşte despre mobila de bucătărie.

– Ce bucătărie la modă! Mi-ar plăcea ca şi a mea să arate la fel. Dumneavoastră aţi decorat-o?

Am senzaţia că vorbesc cu un prieten. Nu aşa mi-am imaginat că se întâmplă atunci când vorbeşti cu un reporter. Mă gândeam că e ca şi cum ai vorbi cu un poliţist. Îmi spuneam că va fi un calvar, un interogatoriu. Cel puţin, asta e ceea ce mi-a spus soţul meu, Glen. Dar nu e aşa.

– Da, eu şi soţul meu am ales uşile albe şi mânerele roşii pentru că arată foarte curat, îi răspund.

Stau în propria-mi bucătărie şi discut despre mobilă cu o reporteriţă. Glen ar fi făcut o criză.

– Pe aici, nu? îmi zice, iar eu deschid uşa spre camera de zi.

Nu sunt sigură că o vreau în casa mea – nu ştiu cum mă simt. Nu mi se pare în regulă să protestez în momentul ăsta – stă pur şi simplu şi discută, cu o ceaşcă de ceai în mână. E amuzant, chiar mă bucur de atenţia care mi se acordă. Mă simt foarte singură în casă de când Glen nu mai este.

Iar ea pare stăpână pe lucruri. E chiar un sentiment plăcut să am din nou pe cineva care să se ocupe de mine. Începuse să îmi fie frică de ideea că va trebui să mă ocup singură de toate, dar Kate Waters îmi spune că va rezolva ea totul.

Nu trebuie decât să-i povestesc viaţa mea.

Viaţa mea? Nu cred c-o interesează cu adevărat viaţa mea. N-a venit la uşa mea ca să afle despre Jean Taylor. Vrea să ştie adevărul despre el. Despre Glen. Soţul meu.

Vedeţi, soţul meu a murit cu trei săptămâni în urmă. Lovit de autobuz, chiar la ieşirea din Sainsbury. Cu o clipă înainte era acolo, vorbindu-mi despre ce tipuri de cereale ar fi trebuit să cumpăr, iar în clipa următoare era mort pe şosea. Traumatisme craniene, mi s-a spus. Mort, oricum. Stăteam acolo şi-l priveam, întins pe jos. Oamenii se îmbulzeau, căutând pături să-l acopere, şi o dâră de sânge curgea pe trotuar. Nu foarte mult sânge. El ar fi fost bucuros. Nu-i plăcea deloc mizeria.

Toţi erau amabili şi încercau să mă împiedice să-i văd corpul, dar eu n-am putut să le spun că eram fericită că Glen nu mai era. Se terminase cu aiurelile lui.

 

CAPITOLUL 2

Miercuri, 9 iunie 2010

Văduva

Poliţia a venit la spital, bineînţeles. Până şi inspectorul Bob Sparkes a apărut în direct la A&E să discute despre Glen.

Nu le-am spus nimic nici lui şi nici celorlalţi. Le-am spus că nu am nimic de adăugat şi că sunt mult prea necăjită ca să pot vorbi. Am plâns puţin.

Inspectorul Bob Sparkes a făcut parte din viaţa mea multă vreme – mai mult de trei ani –, dar cred că va dispărea odată cu tine, Glen.

Nu-i spun nimic despre asta lui Kate Waters. Stă aşezată pe celălalt fotoliu din camera de zi, ţine ceaşca de ceai cu ambele mâini şi dă din picior.

– Jean, îmi spune – observ că nu mi se mai adresează cu „doamnă Taylor” –, presupun că săptămâna asta a fost groaznică pentru tine. Şi, ţinând cont de toate prin câte ai trecut…

Nu-i răspund, privesc pur şi simplu la ceaşca mea. Habar n-are prin ce am trecut. De fapt, nimeni nu ştie cu adevărat. N-am putut spune nimănui. Glen îmi zicea că aşa e cel mai bine.

Aşteptăm în tăcere, apoi ea încearcă o altă tactică. Se ridică şi ia o fotografie cu noi doi de pe şemineu – o fotografie în care amândoi râdem de ceva.

– Pari atât de tânără! îmi spune. Poza e făcută înainte să te măriţi?

Încuviinţez din cap.

– Vă ştiaţi de multă vreme? V-aţi cunoscut la şcoală?

– Nu, nu la şcoală. Ne-am cunoscut în staţia de autobuz. El arăta foarte bine şi mă făcea să râd. Aveam şaptesprezece ani şi eram ucenică la o coafeză din Greenwich, iar el lucra într-o bancă. Era mai în vârstă şi purta costum şi pantofi de firmă. Era altfel.

Povestesc de parcă ar fi vorba despre vreun roman de dragoste, iar Kate Waters îşi notează ideile în caiet, încuviinţând din cap ca şi cum ar înţelege. Dar nu mă prosteşte ea pe mine.

De fapt, Glen nu părea foarte romantic la început. Ne întâlneam, de obicei, în localuri întunecoase – la cinema, pe scaunul din spatele Fordului Escort pe care îl conducea, în parc –, nu aveam prea mult timp la dispoziţie pentru vorbit. Dar îmi amintesc prima dată când mi-a spus că mă iubeşte. M-am zvârcolit de parcă îmi simţeam fiecare milimetru de piele. Pentru prima dată în viaţă simţeam că trăiesc. I-am spus că şi eu îl iubesc. Cu ardoare. Că nu pot mânca şi nici dormi pentru că mă gândesc tot timpul la el.

Mama mi-a spus că ceea ce mi se întâmplă se numeşte „fascinaţie”, asta pentru că mă vedea năucă prin casă. Nu cred că înţelegeam ce vrea să spună prin „fascinaţie”, ştiu doar că voiam să fiu cu Glen tot timpul, iar pe vremea aceea el îmi spunea că simte la fel. Cred că mama era puţin geloasă. Se baza pe mine.

– Se bazează prea mult pe tine, Jeanie, îmi spunea Glen. Nu e sănătos să umbli peste tot însoţită de fiica ta.

Am încercat să-i explic că mama se temea să iasă singură, dar Glen mi-a spus că era doar egoistă.

Era foarte protector, alegea câte un loc pentru mine departe de bar – „Nu vreau să te deranjeze zgomotul”, îmi spunea – şi comanda în restaurante în aşa fel încât să încerc lucruri noi: „Asta o să-ţi placă la nebunie, Jeanie. Gustă!” obişnuia să-mi spună. Îl ascultam, şi, de cele mai multe ori, lucrurile noi pe care le încercam erau minunate. Şi, chiar dacă nu erau, nu-i spuneam nimic, ca să nu-i rănesc sentimentele. Tăcea dacă-i reproşam ceva. Uram asta. Simţeam că-l dezamăgesc.

Nu mai fusesem niciodată cu cineva ca Glen, cineva care să ştie ce vrea de la viaţă. Ceilalţi bărbaţi nu erau decât… băieţi.

Doi ani mai târziu, când Glen m-a cerut de nevastă, n-a îngenuncheat în faţa mea. S-a apropiat de mine şi mi-a spus:

– Eşti a mea, Jeanie. Suntem meniţi să fim împreună... Hai să ne căsătorim!

Mama era deja de partea lui, oricum. Venea deseori cu flori şi-i spunea: „Un mic cadou pentru cealaltă femeie din viaţa mea”. Mama se simţea bine, iar el îi vorbea despre Coronation Street sau familia regală, şi mamei îi plăcea enorm. Spunea că sunt o femeie norocoasă. Că el m-a ajutat să mă descopăr. Că voi fi cineva mulţumită lui. Era convinsă că va avea grijă de mine. Şi a avut.

– Ce fel de om era el? mă întreabă Katy Waters, aplecându-se spre mine ca să mă încurajeze.

Aha! Vrea să ştie cum era înainte să înceapă lucrurile urâte.

– A, era minunat! Foarte, foarte iubitor, avea tot timpul senzaţia că nu face suficient de multe pentru mine. Îmi aducea flori şi cadouri. Îmi spunea că eu sunt aleasa lui. Eram impresionată. N-aveam decât şaptesprezece ani.

Ei îi place foarte tare ce aude. Notează totul cu atenţie, apoi ridică privirea din caiet. Mă abţin să nu râd. Simt că mă cuprinde isteria, dar nu sunt capabilă decât de un suspin, iar ea întinde mâna ca s-o atingă pe a mea.

– Nu fi tristă! îmi spune. Totul s-a terminat acum.

Aşa e. Adio, poliţie, adio, Glen! Adio tuturor aiurelilor lui!

Nu-mi amintesc când am început să gândesc aşa. Oricum, cu mult înainte de a considera toate astea nişte aiureli. Eram prea preocupată să pregătesc căsnicia perfectă, începând chiar cu nunta de la Charlton House.

Mama şi tata credeau că sunt prea tânără la nouăsprezece ani, dar am reuşit să-i convingem. De fapt, Glen i-a convins. Era atât de hotărât, atât de devotat mie, încât tata a spus „da”, şi am sărbătorit momentul cu o sticlă de Lambrusco.

Fiind singură la părinţi, au plătit o avere pentru nunta mea, iar eu îmi petreceam tot timpul răsfoind reviste pentru mirese, visând la ziua cea mare. Ziua mea cea mare. Cum mă mai agăţam de gândul acesta şi-mi umpleam viaţa cu el! Glen nu se băga niciodată.

– Ăsta e domeniul tău, îmi spunea râzând.

O spunea de parcă şi el ar fi avut un domeniu al lui. Mă gândeam că ar fi locul lui de muncă; spunea că el aduce banii în casă.

– Ştiu că pare de modă veche, Jeanie, dar vreau să am grijă de tine. Eşti încă foarte tânără, şi avem toată viaţa înainte.

Avea tot timpul idei măreţe, care păreau foarte interesante atunci când vorbea despre ele. Urma să fie directorul unui departament, pentru ca mai apoi să-şi înceapă propria afacere. Să fie propriul lui şef şi să câştige foarte mulţi bani. Mi-l imaginam într-un costum elegant, cu o secretară personală, într-o maşină de lux.

– Să nu te schimbi niciodată, Jeanie! Te iubesc aşa cum eşti.

Aşadar, am cumpărat casa cu numărul 12 şi ne-am mutat imediat după nuntă. Suntem încă aici după atâţia ani.

Casa avea o grădină în curtea din faţă, dar am acoperit-o cu pietriş ca „să economisim cu tunsul”. Mie îmi plăcea iarba, dar Glen voia ordine şi curăţenie. A fost greu la început, imediat după ce ne-am mutat, pentru că eu fusesem dintotdeauna un pic dezordonată. Mama găsea tot timpul farfurii murdare şi şosete sub patul meu de acasă. Glen ar fi turbat dacă ar fi văzut aşa ceva.

Îl văd şi acum scrâşnind din dinţi şi mijind ochii în seara când m-a prins dând cu mâna firimiturile de pâine de pe masă pe jos, după ce băuserăm un ceai, la începuturile noastre. Eu nici nu-mi dădusem seama ce fac – cred că făcusem acelaşi lucru de sute de ori fără să mă gândesc, dar de atunci nici că s-a mai întâmplat. În privinţa asta, îmi făcea bine, mă învăţa cum să fac lucrurile pentru ca spaţiul în care locuiam, casa noastră, să fie frumos. Aşa îi plăcea lui să fie.

La început, îmi povestea totul despre slujba lui de la bancă – despre responsabilităţile pe care le avea, despre cum subalternii lui se bazau pe el, despre farsele pe care şi le jucau unul altuia, despre şeful pe care nu îl putea suferi – „Jeanie, se crede mai bun decât toţi” – şi despre oamenii cu care lucra: Joy şi Liz în biroul din spate; Scott, unul dintre recepţioneri, care suferea de o boală de piele din cauza căreia se înroşea din orice fleac; May, stagiara care greşea întruna. Îmi plăcea să-l aud povestind, îmi plăcea să aflu cât mai multe despre lumea lui.

Cred că şi eu îi povesteam despre munca mea, dar, de cele mai multe ori, ne întorceam destul de repede la poveştile lui.

– A fi coafeză nu e cea mai interesantă meserie, îmi spunea, dar tu o faci foarte bine, Jeanie. Sunt foarte mândru de tine.

Încerca să mă facă să mă simt mai bine în pielea mea. Şi reuşea. Mă simţeam în siguranţă fiind iubită de Glen.

Kate Waters mă priveşte şi încuviinţează iar din cap. Se pricepe, n-am ce să-i reproşez. N-am mai vorbit niciodată cu un jurnalist – în afară de momentele în care i-am gonit –, cu atât mai puţin n-am lăsat vreunul să-mi calce în casă. Sunt ani de zile de când îmi tot bat la uşă, dar nici unul n-a intrat până azi. Glen a avut grijă de asta.

Dar el nu mai este aici. Iar Kate Waters pare altfel. Mi-a zis că i se pare că noi două am avea o „legătură specială”. Că în preajma mea se simte ca şi cum ne-am cunoaşte de multă vreme. O înţeleg.

– Cred că moartea lui a fost un şoc, îmi spune, strângându-mi mâna din nou.

Încuviinţez din cap ca o aiurită.

Nu pot să-i mărturisesc cât mi-am dorit ca Glen să moară. Mă rog, nu chiar să moară. Nu voiam să-l doară sau să sufere, pur şi simplu nu-l mai voiam lângă mine. Visam la momentul în care poliţia urma să mă sune.

– Doamnă Taylor, mi-ar fi spus agentul cu o voce gravă, îmi pare rău, dar avem veşti proaste.

Anticiparea următoarei fraze aproape că mă făcea să tresar de bucurie.

– Doamnă Taylor, mă tem că soţul dumneavoastră a murit într-un accident de maşină.

Apoi mă închipuiam – mă vedeam cu adevărat – suspinând şi ridicând receptorul ca s-o sun pe soacra mea.

– Mary, aş fi spus, îmi pare rău, am veşti proaste. E vorba de Glen. A murit.

Simţeam că îi aud efectiv icnetul. Îi simţeam durerea, simţeam trăirile prietenilor faţă de pierderea mea, vedeam familia adunată în jurul meu. Apoi simţeam bucuria secretă.

Eu, văduva îndurerată! Să fim serioşi!

Desigur, în momentul în care chiar s-a întâmplat, nu mi s-a mai părut atât de real. Pentru o clipă, mama lui a părut la fel de uşurată ca şi mine că totul se terminase, apoi a pus receptorul jos şi a început să-şi plângă băiatul. Nu prea am prieteni cărora să le fi dat vestea, iar familia mea nu e prea numeroasă.

Kate Waters îmi spune că ar avea nevoie să meargă la toaletă şi să mai bea o ceaşcă de ceai; îi întind şi ceaşca mea şi îi indic drumul spre toaletă. După ce iese, mă uit prin cameră în mare grabă, încercând să mă asigur că nu există prin preajmă obiecte de-ale lui Glen. Nici o amintire pe care ea s-o poată fura. Glen m-a avertizat. Mi-a spus toate poveştile despre presă. Aud cum trage apa şi o văd revenind, apoi începe să-mi spună din nou ce femeie remarcabilă sunt şi cât sunt de fidelă.

Mă tot uit la fotografia de nuntă atârnată deasupra şemineului. Părem atât de tineri, încât ai putea crede că eram îmbrăcaţi în hainele părinţilor noştri. Kate Waters mă vede privind fotografia şi o dă jos de pe perete.

Se sprijină de scaunul meu şi o privim împreună. 6 septembrie 1989. Ziua în care ne-am legat unul de celălalt. Nu ştiu de ce, dar mă umflă plânsul – primele mele lacrimi adevărate de la moartea lui Glen –, iar Kate Waters mă îmbrăţişează.

 

Fragment din romanul „Văduva” de Fiona Barton, în pregătire la Editura Litera. Traducere din limba engleză Alexandru Bumbaş

AFACERI DE LA ZERO