„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actorii…” – vestita replică din capodopera shakespeariană Cum vă place îmi sună din nou, în timp ce aplaud în picioare alături de întreaga asistenţă finalul – punctat de nelipsita regie de aplauze marca Andrei Şerban – reprezentaţiei producţie a Operei Naţionale Române din Iaşi susţinută pe scena operei bucureştene cu spectacolul Văduva veselă de Lehar.
Este un spectacol de 4 ore care pot trece foarte repede sau foarte încet, în funcţie de stările care definesc poziţia spectatorului, care poate să revolte sau să încânte (până aici nimic neobişnuit la regizorul Andrei Şerban), dar care cu siguranţă descriu o experienţă deosebită, unică aş spune, care depăşeşte convenţia generală a spectacolului, fie el de operă, operetă sau teatru.
Andrei Şerban face parte din categoria vrăjitorilor. Este acel tip de personalitate care îi convinge pe ceilalţi să intre în visul lui, ca în propriile lor plăsmuiri. Astfel, alături de cei de pe scenă vin mulţi dintre cei care iau contact cu spectacolele sale. Printre aceştia mă număr şi eu. Şi sunt bucuros că mi s-a întîmplat din nou cu prilejul ultimei premiere a operei ieşene, care continuă în acelaşi timp la Iaşi şi Bucureşti o serie de spectacole prestigioase care marchează o ruptură de vechea convenţie de spectacol care a ţinut producţiile autohtone de gen multă vreme departe de lumea civilizată.
A scrie în vremurile acestea pline de conflicte despre Văduva veselă te plasează în mod obligatoriu în ochii celor care gândesc simplu într-o tabără: albă sau neagră. Fără nuanţe. Deşi vorbim – culmea – despre Artă, Artişti şi Valori Estetice, adică despre categoriile cele mai delicios interpretabile.
Pentru că m-am declarat de la începutul articolului cucerit de ceea ce am văzut, auzit şi simţit la acest spectacol, am să vă spun că cea de a treia versiune regizorală a Văduvei realizată de Andrei Şerban nu este nici despre operetă, nici despre operă şi nici despre teatru. Este vorba – aşa cum şi trebuie de fapt să fie într-o poveste bună – despre noi, cei de acum. Totul este spus cu o fervoare care motivează trecerea cu dezinvoltură – pusă la punct alminteri în cele mai mici amănunte – peste diferite genuri de arte ale spectacolului, de la montajul poeziilor patriotice „de dinainte” până la coregrafia de început de meci a naţionalei de rugby a Noii Zeelande… şi exemplele pot umple multe pagini.
Fac parte dintre cei convinşi de argumentul regizorului din caietul program, care spune că acest spectacol este o oglindă pusă cu faţa spre momentul nostru de acum. Este o oglindă subiectivă – fireşte, cum altfel? – dar un întreg prin excelenţă, de unde şi marele deserviciu pe care – aşa cum a fost şi cazul Troienelor din 1990 – orice ştire de televiziune sau material de promovare are toate şansele să-l facă spectacolului prin înfăţişarea pe ecranul televizorului a unor secvenţe rupte din context.
Văduva veselă vrea să fie de toate. Ca şi Oedipe-ul care scandaliza acum 20 de ani, este un spectacol cu un mesaj urgent, care vorbeşte dintr-o răsuflare despre tot şi toate, printr-o copleşitoare bogăţie de mijloace artistice, mânuind simboluri şi clişee cu mâna stângă în locul celei drepte, cu ochii larg… închişi, obligând sârma de deasupra prăpastiei să nu stea dreaptă, ci să îi urmeze paşii, pentru a te face să înţelegi că nu poţi vedea Binele, Îndoiala şi toate celelalte numai acolo unde bat reflectoarele, că nu putem să ne facem că uităm, mai ales când râdem sau plângem.
Văduva veselă în regia lui Andrei Şerban debordează de umanitate. Începând de la modul minunat în care a reuşit din nou să aducă la maximul măiestriei artistice întreaga distribuţie, cu cântăreţi care spun mult text, cu balerine care cântă şi susţin scene întregi numai cu proză, cu mişcare scenică continuă desfăşurată pe mai multe planuri, cu posturi atipice, cu text vorbit şi cântat în română, engleză, franceză şi germană, cu teme majore precum cea a erotismului aşezate fără echivoc acolo unde le este locul, adică la foarte suprafaţa mesajului real al actului artistic, Andrei Şerban a venit din nou în faţa publicului său încărcat de respect şi foarte multă dragoste, susţinute printr-un volum imens de muncă tradus printr-o impresionantă grijă pentru detaliu, fără ca acest lucru să atragă atenţia asupra actului regizoral în sine.
A fost acolo în sala de spectacol totul numai o încântare? Răspunsul este nu. Cine se aşteaptă să asiste la o producţie în care regizorul înfăşoară spectatorul într-un cocon confortabil prin hublourile căruia să panorameze întâmplări reconfortante, e mai bine să stea acasă. Deşi ai motiv să fii tot timpul cu zâmbetul pe buze, Văduva lui Andrei Şerban provoacă tot timpul spectatorul. Selecţia de texte luate din scrierile jurnalistice ale lui Andrei Pleşu şi Radu Paraschivescu – fotografii ale momentului la care au fost scrise, în ciuda conţinutului aparent general valabil – îţi arată nu de puţine ori buza prăpastiei, creîndu-se acel tip de suspans în care te întrebi : „Ei şi acum…. cum o rezolvi?”
Rezolvarea poate sau nu să-ţi fie pe plac, dar cu siguranţă „ceva” te va surprinde. Peste toate, spectacolul merită din plin să fie luat ca o invitaţie la optimism. Merită să ne contaminăm de la o astfel de bogăţie de idei puse în pagină cu entuziasm şi strălucire de o lungă listă de interpreţi care au curajul de a-şi forţa limitele exprimării artistice cu rezultate atât de bune!
Nu-i voi putea menţiona pe toţi cei implicaţi în această primă parte, cea de la Bucureşti, a aventurii artistice pe care Văduva veselă în regia lui Andrei Şerban o va continua sperăm pentru un număr cât mai mare de spectacole la Opera Naţională Română din Iaşi. Strălucitori în toate registrele vocal-emoţionale Ana Maria Donose (Hannah) şi Tiberius Simu (Danilo), excepţională Marta Sandu (Valencienne) alături de Valentin Vasiliu (Amabsadorul) şi Andrei Fermeşanu (Camille), tipologii foarte bine conturate. Cât despre Claudiu Bleonţ (Njegus)… formidabil! Pline de vervă Gabriela Daha (Zizi) şi Tatiana Purcaru (Violeta) alături de „aprinşii” Alexandru Savin (St.Brioche) şi Ştefan Linu (Cascada), adorabili Tudor Florenţa (Kromski) şi Vasile Filimon (Bairamovici), perfect plauzibili agenţii Robert Buzilă şi Ovidiu Manolache. Orchestra şi Corul Operei Naţionale din Iaşi conduse de Vlad Conta, o excelentă performanţă cu un discurs fără emoţii, cu foarte bune momente solistice la vioară şi violoncel. Coregrafia semnată de Andreea Gavriliu a fost un element care a contribuit major la unificarea expresivităţii corporale atât de diferite a cântăreţilor şi respectiv balerinilor. Un liant al planurilor scenice au fost şi luminile concepute de Andrei Şerban cu colaborarea lui Nicolae Stancu pentru spectacolele de la Bucureşti.
Scenografia semnată de Anka Lupeş excelent integrată în atmosfera spectacolului, cele trei module reuşind prin cromatică şi adâncime să dea personalitate fiecarui act, alături de surprinzătoare puncte de interes vizual atât de utile percepţiei şi credibilităţii situaţiilor scenice. Cât despre costume… o adevărată probă de virtuozitate, având acea fină tuşă a atemporalităţii, servind excelent tipologia personajelor.
Scenariul adaptat de Andrei Şerban şi Daniela Dima este cu siguranţă mult mai provocator pentru spectatorul din 2016 decât libretul clasic. De altfel, în cazul celor doi vorbim despre un tip de colaborare care dă definiţia unui spirit de echipă ce impresionează tot mai mult după vizionarea spectacolului.
Avem şansa de a fi contemporani cu un mare regizor român. Un artist dintr-o generaţie care a pus arta spectacolului românesc pe harta culturii universale. O astfel de şansă a fost şi este corect înţeleasă de Beatrice Rancea care a ales astfel să dea valoare şi relevanţă unei poziţii admistrative în mod fatal vremelnice, prin înlesnirea şi încurajarea prezenţei lui Andrei Şerban în viaţa noastră culturală.
Acest proiect a fost posibil printr-un efort depus de artişti pasionaţi de munca lor. Mergeţi să vedeţi Văduva veselă la Iaşi, dacă nu aţi reuşit la Bucureşti! Un minunat prilej de turism cultural pentru un spectacol despre care veţi avea ce povesti.
”Văduva veselă”, operetă în trei acte de Franz Lehár. Adaptare de Daniela Dima şi Andrei Şerban, cu dialoguri inspirate din scrierile lui Radu Paraschivescu şi Andrei Pleşu. După libretul original de Viktor Léon şi Léo Stein. Dirijori: Vlad Conta. Regia: Andrei Şerban. Regizor asociat: Daniela Dima. Scenografia: Anka Lupeş. Coregrafia: Andrea Gavriliu. Lumini: Andrei Şerban În colaborare cu: Lucian Ţurcanu (Opera Naţională Română Iaşi), Nicolae Stancu (Opera Naţională Bucureşti)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
