Valeriu Mladin (n. 1958, Lipova, jud. Arad) a absolvitInstitutul de Arte Plastice "Ion Andreescu", Cluj-Napoca, în 1982.Actualmente, dincolo de activitatea de atelier, este cadru didactic(asistent) doctorand la Universitatea Naţională de Arte Plastice"Nicolae Grigorescu", Bucureşti (Secţia foto - video; desen -culoare).
Prima personală o are în 1989 la Galeria "Pro Arte", din oraşulnatal. Au urmat încă nouă (pe lângă zecile de participări laexpoziţii de grup), dintre care amintim: "Zece Ani După", MuzeulNaţional de Artă al României, Bucureşti, "Ispita", Galeria "Gold" -Sala "Regina Maria", Hotel Hilton, "mladinvocale 1", Galeria"Simeza", Bucureşti, "Pas de Deux", Galeria "Alianz - Ţiriac",Bucureşti sau "44", expoziţia de la Cărtureşti de anul acesta,reluată şi redimensionată, în luna octombrie, pentru pereţiilocalului "Balthazar", din strada bucureşteană Dumbrava roşie. Oexpoziţie care îmbină tehnici şi viziuni picturale multiple, toatestăpânite cu o desăvârşită măestrie. O măestrie altoită pe credinţastenică, aproape contagioasă, în rosturile artei (lucru care îltransmite cu brio elevilor săi). Şi când vorbeşte, şi cândpictează, Valeriu Mladin ascunde în fiecare gest o boabă de umor şieste atât de persuasiv, încât te poate face să uiţi că minunatacacao provine, de fapt, din America.
- Ai străbătut mai bine de jumătate de veac. Din atâta amar de ani,vreo treizeci i-ai petrecut cu pensula în mână şi (hai să mai şirâdem) vreo şase călare (în 2004, primeai distincţia de Cavaler alMeritului Cultural). Câtă singurătate s-a strecurat în aceşti 50 deani? Îţi fac bine la sănătate laurii publici?
- Când munceşti mult, nu apuci să numeri anii care trec. Şitotuşi timpul zboară şi e necruţător. Acesta ar fi şi unul dinmotivele pentru care mă fotografiez adesea alături de lucrărilemele, pentru a surprinde nu numai dimensiunea fizică a tablourilor,ci şi pe cea temporală, a realizării lor.
Mi-am petrecut o parte destul de mică de timp cu pensula în mână,asta pentru că nu pictez numai cu pensula ci, de cele mai multeori, cu fragmente textile de diferite facturi, înmuiate ân vopseasau direct cu degetele. De asemenea, o altă parte din timp amafectat-o altor experimente, folosind medii cum ar fi fotografia,instalaţia, performance art, sculptura şi, în ultimul timp, artavideo.
Cu patru băieţi, cu vârste între 11 şi 28 de ani şi cu o soţieminunată, nu poate fi vorba de singurătate.
Orice om are nevoie din când în când de recunoaşterea publică, dacăvrei ca o confirmare a ceea ce face. Pe de altă parte, ştim cutoţii că multe dintre aceste aprecieri oficiale sunt adeeseasubiective sau formale.
- Uşurinţa cu care răspunzi solicitărilor artistice (şi cândspun asta mă gândesc la năucitorul tău palmares de expoziţii degrup, în care, de la "Sexul lui Mozart" la "Vizitându-l peVelasquez", ai trecut prin zeci de teme, abordate de fiecare datăseducător şi fără crispări), mă împinge la o întrebare rea. Crezică ai fi avut stofă de pictor de curte? Nu uita că nici señor Diegonu s-a sfiit să picteze suverani şi infante...
- "Palmaresul" despre care vorbeşti ar trebui să amintească, înprimul rând, expoziţia ,,Zece ani după" (poate cel mai profundproiect al meu), găzduită de Muzeul Naţional de Artă al României,exact la zece ani după evenimentele din decembrie. Am expus atuncio pictură în ulei pe pânză având o suprafaţă de 30 de metri pătraţi(probabil până acum cea mai mare realizată în România)reprezentându-i pe tinerii ucişi, cu certificatele de deces pepiept. În faţa acestei lucrări, pe jos, înşirate pe marmură mânjităcu lut, aşezate pe cearceafuri albe, aşteptau în tăcere, cu mâinileîncrucişate pe piept, opt trupuri în mărime naturală (sculpturigramineice), cu aspect de moaşte, realizate din grâu germinat (otehnică cel puţin la fel de originală ca şi pictura cu cacao, lacare am experimentat foarte mult).
Sunt multe alte expoziţii, serii de lucrări sau lucrări separatecare cred că merita să fie văzute, despre care se ştie prea puţinşi pe care cei interesaţi le pot vedea accesând blogul meu:http://mladinvaleriu.blogspot.com.
Întrebarea nu mi se pare deloc rea. Ne-a rămas ruşinea de a-l pictape Ceauşescu.
Doar la noi a fi pictor de Curte înseamnă ceva negativ. Ce-i drept,e o noţiune anacronică, însă mulţi artişti mari ai lumii au tânjitdupă acest statut, şi multe din marile capodopere universale, întoate domeniile, s-au realizat la curţi mai mari sau mai mici.
- Ultima ta expoziţie, "44", susţine un dialog neconvenţionalşi, de aceea, extrem de incitant, cu imaginea Statelor Unite. Pede-o parte, avem focalizarea pe mâna de culoare care depunejurământul pe Biblie (din secţiunea reverenţioasă, "human rights","coliba unchiului Tom", a expoziţiei), pe de alta portretele cucacao ale lui Obama, în care îmi pari un jucător de darts carezvârle săgeţica în efigia prezidenţială. Fascinaţie şi respingere,simultană, a mitului american? Sau doar ironie, mai bine sau maipuţin bine mascată?
- Eu cred că în proiectul "44" nu e deloc mai multă ironie decâtîn orice producţie artistică americană. Aş privi lucrurile maidegrabă cu umor, decât cu ironie în cazul de faţă. Nu e nimicironic atunci când spun că preşedintele Americii e de altă culoare.Tocmai acesta e lucrul minunat, că, odată pentru totdeauna (sper),această barieră a fost spulberată. Acum, să spui că un om e negrunu mai reprezintă o jignire. Ce poate fi jignitor în a picta cubrun pe cineva care chiar aşa este? Cacaua poate avea conotaţiinegative doar în limba română. În fond, cacaua este un pigmentnatural la fel ca atâtea altele, care, în plus, provine din Africa.Nu văd unde e ironia.
Eu cred că tocmai celelalte lucrări pot isca ceva mai multecomentarii. Dar asta am şi dorit. Cu fiecare lucrare am avut cevade spus.
- Chiar aşa, unde stă America pe harta viselor tale artistice?Cum ţi se pare plasată în privinţa şanselor pe care le oferăartiştilor? În comparaţie cu Europa, desigur.
- Nu am trăit încă pe viu experienţa americană. Europa, firesc,îmi este mai familiară. Acum există foarte multe oportunităţi deafirmare, în special pentru generaţiile tinere, în ambelepărţi.
- Ştiu, din puţinele dialoguri pe care le-am purtat cu tine, căîţi vorbeşti de bine confraţii. Chestie rarisimă printreplasticieni. E politeţe sau căldură autentică, sentiment desolidaritate de breaslă?
- Nu ştiu dacă am aceeaşi atitudine faţă de toţi colegii debreaslă, însă cu siguranţă mă interesează tot ceea ce fac cei dinprimele rânduri şi sunt mereu atent la ultimele producţii alegeneraţiei tinere.
- Dali, citându-l pe Ingres, cu emfază, spunea că "desenul eprobitatea artei". Mai face Valeriu Mladin exerciţii de probitate?Adică desene, aşa ca o developare Polaroid a vedeniilor care îlasaltează?
- Desenul - ,,probitate a artei" mi se pare cam mult spus. Să nuexagerăm. Deşi de mulţi ani, iată, predau desenul (şi culoarea) laUniversitatea Naţională de Artă şi am reuşit să obţin rezultateremarcabile cu studenţii, cred că desenul îşi are rostul, locul şiimportanţa lui în istoria artei. Cei care doresc să vadă cum mămanifest ca profesor, pot accesa blogul:http://mladinmasterclass.blogspot.com/. Acum trei săptămâni, amînceput să ţin şi cursuri particulare de desen, pictură şi istoriaartei, împins fiind să o fac, de ani de zile, de prieteni şi deoameni care mă cunosc.
Arta e atât de diversă, mai ales în zilele noastre... Au existatmari artişti care au stat mai slab cu desenul, sau care, pur şisimplu, nu au avut nevoie de el.
Ingres e un mare desenator, însa se ştie mai puţin că se ajutamereu în realizarea desenelor sale de Camera lucida, un sistemoptic răspândit în acea vreme, care, la fel ca şi Camera obscurăsau, din momentul apariţiei sale, aparatul de fotografiat, aufolosit artiştilor în încercarea lor de a reproduce cât mai fidelrealitatea.
Sunt mulţi artişti celebri de la care nu ne-au parvenit desene.Poate cele mai bune exemple ar fi Frans Hals, Caravaggio, Vermeervan Delft sau Velasquez. Se ştie ca aceşti artişti lucraufolosindu-se de descoperirile opticii, aidoma artiştilor de astăzi,care lucrează în Adobe Photoshop. Distincţia între desen şi picturăa fost dintotdeauna artificială. Se consideră desen ceea ce esterealizat pe hârtie.
În ceea ce mă priveşte, deşi este realizată pe pânză, serialucrarilor cu cacao ar putea fi la fel de bine catalogate cadesene, aşa cum seriile de desene policrome sau monocrome din primaperioada a creaţiei mele pot fi la fel de bine consideratepicturi.
- Şi, decurgând din întrebarea anterioară, o alta: există, printreplanurile tale de viitor, o expoziţie de desen? O întreprindere dinaceea făcută de amorul de artei?
- Tot ceea ce fac e de amorul artei. Am avut multe desenerealizate în special cu sanguină. Din păcate, în acea perioadă nuaveam obiceiul să-mi fotografiez lucrările. Am desenat însă multmai mult cu vopsea de ulei pe hârtie. Acestea sunt lucrările melede început. Dar trebuie să spun că am fost la fel de inventiv şi îndesenul cu cărbune, cărbune presat, în care am desenat şi cupensula dar şi cu peniţa, obţinând din pulberea de cărbune, la felca din cea de cacao acum, un pigment solubil în apă.
- Ensor sau Warhol? Rothko sau Chuck Close? Vin sau must? Ceai saucafea?
- Ca să-ţi răspund în aceeaşi cheie, cred că orice artist esteun cocktail mai mult sau mai puţin original, care amestecă, dupăiscusinţa şi talentul său, ceea ce i-a plăcut mai mult din ceea cea putut cunoaşte. În cazul meu şi cu puţină cacao.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
