Ziarul de Duminică

Vânătoarea de nazişti. Dictaturile sud-americane şi capturarea naziştilor/ de Daniel Stahl

Vânătoarea de nazişti. Dictaturile sud-americane şi capturarea naziştilor/ de Daniel Stahl

Autor: Ziarul de Duminica

20.03.2014, 23:45 793

Ce relaţie a existat între reprezentanţii dictaturilor militare şi naziştii refugiaţi în ţările Americii de Sud pentru a scăpa de justiţie?

Ce rol au avut dezbaterile internaţionale referitoare la condamnarea hitleriştilor şi care a fost influenţa opiniei publice în desfăşurarea vânătorii de nazişti?

Ce rol au jucat procesele împotriva naziştilor, procese care s-au desfăşurat, uneori, la câteva decenii după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial?

De către cine şi din ce motive s-a politizat problema prezenţei în America de Sud a hitleriştilor şi a colaboratorilor regimului nazist?

Ce legătură a existat între vânătoarea de nazişti şi criticile aduse diferitelor regimuri represive din America de Sud?

Cât de important a fost că demersurile de extrădare a hitleriştilor s-au făcut la nivel internaţional?

Ce impact a avut vânătoare de nazişti asupra legislaţiei internaţionale în domeniul drepturilor omului?

A ajutat vânătoarea de nazişti în vreun la rezolvarea unor probleme legate de securitatea internaţională şi dacă da, cum?

Iată doar câteva dintre întrebările cărora Daniel Stahl, tânărul consultant ştiinţific al Catedrei de Istorie Recentă şi Foarte Recentă a Universităţii „Friedrich Schiller” din Jena încearcă să le găsească un răspuns în cartea sa.

După cum se ştie, America de Sud a constituit refugiul a numeroşi nazişti, care au comis infracţiuni şi care au dorit să se sustragă urmăririi penale declanşate împotriva lor în Germania şi în alte ţări ale Europei imediat după încetarea celui de al Doilea Război Mondial. Chiar şi în prezent se depun eforturi în vederea depistării şi aducerii în faţa instanţelor a celor care au fugit de lege. Istoria protecţiei de care s-au bucurat iniţial şi a extrădării lor ulterioare constituie un fenomen simptomatic nu doar în ceea ce priveşte schimbarea tratamentului aplicat naziştilor, ci şi al modificărilor de ordin politic care s-au produs în America de Sud. În decursul deceniilor problema naziştilor care s-au refugiat în America de Sud a constituit un element al criticii formulate la adresa regimurilor autoritare.

Daniel Stahl se ocupă de istoria vânătorii de nazişti şi pentru prima dată aceasta este prezentată ca fiind o problemă ce ţine atât de delictele comise de nazişti şi colaboraţionişti, cât şi de represiunea politică în America de Sud. Cartea, apărută în colecţia Corint Istorie, al cărei coordonator este Doru Dumitrescu, beneficiază de o Prefaţă semnată de Adrian Cioroianu.

*

*      *

Numeroşi europeni şi-au căutat refugiul în America de Sud după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Era vorba de cei care se temeau că ar putea fi aduşi în faţa diferitelor instanţe. Printre aceştia se numărau Adolf Eichmann, care s-a ocupat de exterminarea evreilor în toată Europa, precum şi de oameni care deţinuseră diferite funcţii în cadrul lagărelor de concentrare, cum ar fi Franz Stangl, comandantul lagărelor Sobibor şi Treblinka care fusese personal implicat în asasinarea evreilor şi polonezilor ce se opuseseră regimului nazist, precum şi medici şi oameni de ştiinţă ca Josef Mengele din ordinul căruia s-au făcut experimente cumplite în lagărele de concentrare. Printre cei care au fugit în America de Sud pentru a scăpa de justiţie nu s-au numărat doar germani şi austrieci. Ante Pavelić, fostul conducător al Croaţiei, unul dintre aliaţii celui de al Treilea Reich, era căutat de justiţia iugoslavă pentru că dispusese uciderea a mii de membri ai diferitelor minorităţi. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial au fost acţionaţi în justiţie chiar şi jurnalişti. Fiindcă fugise în Argentina, Pierre Daye a fost condamnat la moarte în contumacie de către un tribunal francez, pentru ideile naziste din articolele lui. Nici până în prezent nu se ştie cu exactitate câte persoane au fugit în America de Sud pentru a scăpa de justiţie. Conform cercetărilor, autorităţile din mai multe ţări europene au făcut demersuri oficiale către forurile argentiniene legate de 180 de transfugi. Însă nu se cunosc cifrele neoficiale.

Prezentul studiu urmăreşte modul în care s-a acţionat de la finele celui de al Doilea Război Mondial şi până în prezent în ceea ce îi priveşte pe naziştii fugiţi în America de Sud. Este vorba, dacă doriţi, despre o adevărată istorie, axată până acum, doar pe cazuri izolate. Nu a fost urmărit şi modul în care au reuşit să fugă toţi aceşti nazişti sau colaboratori ai regimurilor respective. Lucrarea prezintă şi eforturile făcute în decursul mai multor decenii pentru ca aceşti oameni să poată fi deferiţi justiţiei, dar şi obstacolele care au stat în calea acestor demersuri. În acest studiu sunt prezentate atât persoane oficiale, cât şi oameni obişnuiţi, care nu au ocupat niciun fel de funcţii.

Pornind de la cazul lui Barbie, se poate deduce foarte uşor cât de dificil decurgeau, începând din anii 1960, acţiunile de extrădare, adică aşa-numita vânătoare de nazişti. Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui, cei mai mulţi nazişti au acţionat ca membri ai diasporei germane. Chiar înainte ca Barbie să fie dat în urmărire de către autorităţile germane, în 1971, în Franţa atât oficialităţile, cât şi opinia publică îşi doreau prinderea acestuia. Naziştii care au rămas în RFG nu puteau să intre sub incidenţa legilor altor state – constituţia RFG interzicând extrădarea cetăţenilor săi – astfel, naziştii care au fugit în alte ţări şi-au asumat un risc. Cei care, asemenea lui Barbie, au fugit în America de Sud ar fi trebuit să ia în calcul faptul că puteau face obiectul unui proces chiar şi la câteva decenii după încheierea războiului şi nu numai în Germania, ci şi în ţările din care membrii NSDAP şi colaboratorii lor au fugit imediat după încheierea războiului.

În ceea ce priveşte urmărirea naziştilor, un lucru a fost valabil chiar după încheierea conflagraţiei: ea s-a făcut la nivel internaţional. Acest lucru a rămas valabil timp de decenii după încheierea războiului. Republica Federală Germania, Franţa, Israelul, Polonia, Italia, Cehoslovacia, Iugoslavia şi statele care s-au format după destrămarea acesteia, au dat naziştii în urmărire internaţională. S-a întâmplat în mai multe rânduri ca aceeaşi persoană să fie dată în urmărire de mai multe state, în condiţiile în care legislaţiile din ţările repsective erau similare. Acest lucru nu a dus la conflicte, ba, dimpotrivă, la colaborări interstatale. Se poate vorbi, însă, în primul rând, de opinia publică internaţională, care şi-a făcut simţită prezenţa. Pentru a-i aduce în faţa justiţiei pe fugari, au colaborat persoane şi instituţii din diferite ţări, au luat naştere dezbateri la nivel internaţional, s-a făcut totul pentru ca naziştii să fie judecaţi.

Când s-a ridicat problema extrădării lui Barbie, din modul de a acţiona al autorităţilor boliviene rezultă că nu numai ţările în care naziştii urmau să fie deferiţi justiţiei erau interesate ca aceştia să fie prinşi. Începând din 1972, Barbie devine o problemă chiar şi pentru statul sud-american în care se refugiase. Fostul şef al Serviciului Siguranţei Reichului din Lyon se implică şi în problemele de siguranţă ale ţării de refugiu. Astfel, el devine un apreciat consilier al aparatului represiv, de sorginte militară. Opozanţii regimului militar dictatorial fac toate eforturile pentru ca Barbie să fie adus în faţa justiţiei. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu alţi nazişti, respectiv cu persoane care au colaborat cu regimul nazist şi care au părăsit Europa după cel de-al Doilea Război Mondial. Nu doar în Europa s-a discutat din ce în ce mai mult pe această temă, dar şi în ţările în care naziştii se refugiaseră s-a pus problema modului în care ar fi fost de dorit să se acţioneze în cazul lor, care ar trebui să fie măsurile pe care să le ia statele interesate, în ce măsură este legitimă intervenţia sub diverse forme în cazul foştilor nazişti şi în ce fel se cuvine să se acţioneze conform normelor de drept penal, valabile în diferite state. Şi în America de Sud aceste probleme s-au aflat aproape zilnic în atenţie. Era permis ca statul să acţioneze cu violenţă împotriva populaţiei? Dacă un reprezentant al unei instituţii a statului recurgea la violenţă, se făcea vinovat de ceva?

Modul în care guvernele şi instituţiile naţionale din America de Sud îşi puneau aceste probleme avea o strânsă legătură cu modul în care autorităţile acestor state au acţionat în cazul naziştilor. Felul în care diferitele ţări sud-americane au reacţionat la cererile de extrădare a fost, în fapt, reflectarea modului în care se punea problema acţiunilor în forţă, iniţiate de către statul respectiv. Acest lucru a fost înţeles de către vânătorii de nazişti din Europa, de către politicienii, dar şi de către militanţii pentru drepturile omului, care activau pe „bătrânul continent”. Aşa a apărut o nouă temă atât în dezbaterile din Europa, cât şi în cele din America de Sud. Existenţa regimurilor dictatoriale, represive, pe continentul sud-american putea fi pusă, oare, în legătură cu faptul că acolo se refugiaseră nazişti care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, comiseseră infracţiuni grave în numele celui de-al Treilea Reich?

Pornind tocmai de la această dilemă, prezenta lucrare nu este doar un studiu despre ceea ce s-a petrecut după 1945, ci se referă şi la represiunea exercitată de către regimurile din America de Sud timp de mai multe decenii după încheierea marii conflagraţii. Lucrarea urmăreşte şi măsura în care vânătoarea de nazişti a avut legătură şi cu acţiunile în forţă ale diferitelor state din Europa şi din America de Sud. Accentul se pune, în primul rând, pe modul în care viziunea în ceea ce priveşte infracţiunile comise de către nazişti s-a schimbat la nivel european, între 1945 şi finele secolului XX. Ce legătură există între condamnarea naziştilor vinovaţi şi atitudinea unor state europene faţă de istoria recentă? Ce rol au avut dezbaterile şi care a fost influenţa opiniei publice în desfăşurarea vânătorii de nazişti? Ce rol au jucat procesele împotriva naziştilor, procese care s-au desfăşurat, uneori, la câteva decenii după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial? Pornind de la aceste întrebări, sintagma „vânătoare de nazişti” poate servi drept termen generic pentru eforturile depuse în capturarea naziştilor şi a colaboratorilor regimului nazist. Se mai pune şi problema modului în care au fost folosite sintagmele „vânătoarea de nazişti” şi de către înşişi „vânătorii de nazişti” în contextul acţiunilor procesuale intentate hitleriştilor.

Un alt punct de interes este impactul pe care l-a avut vânătoarea de nazişti în America de Sud: cum au reacţionat guvernele şi autorităţile din diferitele state ale Americii Latine în momentul în care, pe teritoriul lor, unor persoane li se aducea acuzaţia că ar fi comis infracţiuni în numele unui regim pe care îl serviseră. De către cine şi din ce motive s-a politizat problema prezenţei în America de Sud a hitleriştilor şi a colaboratorilor regimului nazist? Ce legătură a existat între vânătoarea de nazişti şi criticile aduse diferitelor regimuri represive din America de Sud? În ce măsură, căutarea naziştilor a fost influenţată de disensiunile cu reprezentanţii unor guverne din America de Sud? Cât de important a fost că demersurile de extrădare a hitleriştilor s-au făcut la nivel internaţional? În prezentul studiu se va arăta că urmărirea penală a naziştilor nu a fost şi nu este doar o problemă legată de istoria recentă, ci că, pornindu-se de la vânătoarea de nazişti, au fost puse la punct şi probleme care ţin de securitatea internaţională. Faptul că atât vânătoarea de nazişti, cât şi acuzarea, respectiv graţierea lor nu priveşte un singur stat, se poate deduce şi din literatura de specialitate. Nu doar procesele organizate după război de către aliaţi au avut la bază un întreg demers de extrădare care s-a desfăşurat la nivel interstatal. După ce regimul nazist a căzut, în aproape toate statele europene, s-a pus problema felului în care trebuie să se procedeze atât cu naziştii, cât şi cu cei care au colaborat cu regimul nazist. Modul în care s-a rezolvat această problemă a depins foarte mult de interesele şi coaliţiile existente la nivel internaţional. Pentru regimul Adenauer a fost o problemă faptul că foştii nazişti erau judecaţi şi în afara graniţelor ţării. În anii 1950 Adenauer şi-a propus ca ţintă, legată de istoria recentă, integrarea în societate a foştilor nazişti, dar şi prescrierea faptelor acestora, ambele agreate de către opinia publică din RFG. Forţele de ocupaţie occidentale nu au fost, însă, de acord cu aceste măsuri şi de aici au luat naştere anumite neînţelegeri. În cele din urmă, americanii, francezii şi britanicii au avut de dat explicaţii chiar şi opiniei publice din propriile lor ţări în legătură acţiunile întreprinse împotriva naziştilor. Asemenea probleme nu au existat în Uniunea Sovietică, care şi-a exercitat influenţa şi asupra RDG-ului în privinţa atitudinii faţă de istoria recentă. Aşa se explică faptul că politicienii din conducerea SED s-au manifestat sub influenţa Moscovei, pentru integrarea în societate a foştilor nazişti. Au existat totuşi şi câteva procese-mascaradă în RDG.

Până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, în numeroase ţări s-a tot discutat despre cum ar trebui să se acţioneze în cazul naziştilor. De aceea, este absolut normal ca, din abundenţa de lucrări pe această temă, să se fi redactat studii în care să se pună problema influenţei reciproce între politicile diferitelor state, privind istoria recentă. Se poate vedea, de exemplu, că a existat o adevărată concurenţă în ceea ce priveşte instrumentarea dosarelor naziştilor. Şi în ceea ce priveşte modul în care s-a acţionat împotriva naziştilor în RFG şi în Franţa, se observă că au existat anumite similitudini. Franţa a făcut presiuni asupra Germaniei Federale în sensul că naziştii nu trebuiau graţiaţi, ci pedepsiţi pentru faptele lor. Opinia publică din RFG şi-a manifestat dezacordul în legătură cu ideea ca naziştii să fie aduşi în faţa instanţelor franceze. Guvernul RFG a intervenit şi a avut succes în ceea ce priveşte graţierea naziştilor judecaţi în Franţa.  

În prezenta lucrare, autorul şi-a propus să nu se concentreze neapărat asupra situaţiei de la nivelul statelor europene în problema naziştilor, ci şi-a dorit să se oprească asupra relaţiilor existente la nivel internaţional pe acest subiect. Se urmăreşte relaţia dintre prinderea naziştilor şi sistemul represiv, aplicat de diferite regimuri, din America de Sud. Este vorba despre poziţia pe care o adoptă aceste state în privinţa infracţiunilor comise în numele unui anumit regim. Din acest punct de vedere, prezenta lucrare poate fi privită şi ca o contribuţie în domeniul cercetării legate de istoria drepturilor omului, un domeniu relativ nou. În această zonă de cercetare, nu s-a pus doar problema genezei standardelor legate de drepturile omului, ci şi pe aceea a poziţionării unor guverne sau ţări în raport cu folosirea represiunii de către organele statului.

 În anii 1970, din iniţiativa unei alianţe internaţionale a dizidenţilor politici şi a unor organizaţii care susţineau „apărarea drepturilor omului”, au avut loc campanii împotriva regimurilor represive, cum ar fi dictaturile militare din America de Sud sau regimul din Africa de Sud care promova politica de apartheid. Aceste campanii au avut impact în mai multe ţări şi această problemă a fost văzută ca fiind una care priveşte întreaga omenire. Odată cu democratizarea la nivelul diferitelor state, proces care a avut loc în anii 1980 şi 1990, s-a pus şi problema dreptului organelor de stat de a face apel la forţă. Dacă în anii 1970 cei ce activau în domeniul drepturilor omului fuseseră interesaţi în primul rând să denunţe situaţii în care fuseseră încălcate aceste drepturi, ulterior ei s-au angajat activ în problema urmăririi penale a diferitelor persoane. Au apelat din nou, la strategia unei mobilizări internaţionale. A existat o strânsă legătură între dezbaterile organizate la nivel internaţional, referitoare la dreptul instituţiilor statului de a face apel la violenţă şi, respectiv, la forţă şi eforturile depuse pentru prinderea naziştilor. Totul a luat o asemenea amploare, încât nici nu se mai putea discuta despre regimurile represive din America de Sud fără să se discute de crimele comise de nazişti. Pentru a se atrage atenţia opiniei publice asupra regimurilor dictatoriale din America de Sud, s-a făcut apel atât la activitatea organizaţiilor din domeniul drepturilor omului, cât şi la crimele naziştilor.

Pentru a se putea prezenta această istorie a vânătorii de nazişti este necesar să se renunţe la a se mai insista asupra limitelor existente la nivelul legislaţiei diferitelor state în ceea ce priveşte urmărirea penală. Campaniile, acţiunile de identificare şi cele de extrădare a naziştilor care au dorit să scape de justiţie sunt legate între ele, astfel încât nu ne puteam limita la vânătoarea de nazişti în unul sau două state din America de Sud, respectiv la măsurile luate de către un singur stat sud-american în problema anterior amintită. Vânătorii de nazişti au căutat vinovaţii la nivel internaţional. Când au tratat cu guvernul unei ţări extrădarea unor nazişti, au făcut apel inclusiv la strategia aplicată într-o altă ţară. Nici guvernele în discuţie nu au rămas indiferente la acţiunile altor guverne în vederea extrădării oamenilor regimului nazist. Capturarea lui Eichmann sau extrădarea lui Barbie au fost adevărate semnale care au avut ecou în unele dintre cele mai diverse locuri din lume.

De asemenea, în cadrul acestei lucrări, nu ne putem mărgini doar la a aminti eforturile care au fost făcute pentru prinderea naziştilor care au dorit să scape de justiţie. Măsurile luate de guvernele Europei pentru extrădarea persoanelor care au colaborat cu naziştii au constituit nişte paşi importanţi în domeniul procedural. Aceste măsuri au fost luate mai apoi şi în ceea ce îi priveşte pe nazişti. Trebuie spus că vânătorii de nazişti nu au avut niciodată tendinţa de a face o diferenţă între nazişti şi colaboratorii acelui regim, tocmai de aceea în realizarea acestui studiu s-a făcut apel la surse dintre cele mai diverse. Au fost consultate arhive existente în Europa, dar şi arhive din America de Sud. S-a făcut apel atât la documente de stat, cât şi la documente aparţinând unor persoane private. Căutarea diverşilor nazişti care au dorit să scape de justiţie nu s-a bucurat peste tot şi întotdeauna de acelaşi impact.

Chiar dacă ţări diferite au întreprins acţiuni în urma cărora naziştii sau colaboraţioniştii să fie prinşi şi aduşi în faţa justiţiei, autorităţile din RFG au fost cele care s-au implicat atât în majoritatea acţiunilor de capturare, cât şi în instrumentarea dosarelor penale ale acestora, mai ales după anii 1950. Spre deosebire de RFG, RDG-ul nu prea a avut relaţii diplomatice cu statele din America de Sud. Existenţa unor astfel de relaţii a constituit o condiţie sine qua non în vederea colaborării interstatale. Au existat şi alte state europene care au acţionat prompt. În special, în perioada de după război, au existat state, care au luat imediat măsuri dacă un nazist a comis infracţiuni pe teritoriul lor.

 

Fragment din Vânătoarea de nazişti. Dictaturile sud-americane şi capturarea naziştilor de Daniel Stahl, în pregătire la Editura Corint, colecţia Istorie. Traducere din limba germană şi note de Roland Schenn. Prefaţa ediţiei române de Adrian Cioroianu

AFACERI DE LA ZERO