O nouă carte de aventuri, ficţiune pentru copii între 8 şi 12 ani, cu ilustraţii de Julian Neufeld. Bick, Beck, Tommy şi Storm – copiii familiei Kidd – au crescut călătorind în jurul lumii, făcând scufundări la mare adâncime şi ajutându-i pe părinţii lor, doi vânători de comori celebri, să scoată la suprafaţă monede şi lingouri de aur, bijuterii, arme şi alte obiecte nepreţuite aflate pe epavele scufundate de secole în ocean. După ce soţii Kidd dispar în împrejurări care ridică multe semne de întrebare, cei patru fraţi se trezesc în căutarea celei mai însemnate comori din viaţa lor.
De acum trebuie să lupte împreună împotriva unor piraţi foarte periculoşi şi a unui rival fără scrupule, ghidaţi de nişte indicii criptice care îi vor ajuta să dezlege misterul celor întâmplate cu părinţii lor.
James Patterson a fost ales de către copiii din întreaga Americă drept Autorul anului 2010, în cadrul „Children’s Choice Book Awards”. Multe dintre cărţile sale sunt bestselleruri internaţionale, precum seria „Generala”, „Eu, haios?”, „Confesiunile unui suspect de crimă”, seria „Maximum Ride”, „Daniel X” şi seria „Alex Cross”. Cărţile sale s-au vândut în 275 de milioane de exemplare, în întreaga lume. Locuieşte în Florida.
O SCURTĂ ÎNSEMNARE DIN PARTEA LUI BICK KIDD
Ca să ştiţi, eu sunt cel care vă va spune povestea asta, dar sora mea geamănă, Beck (care este extrem de talentată şi ar trebui să urmeze o şcoală de artă sau să îşi expună operele în vreun muzeu sau ceva asemănător) va fi cea care va face desenele.
Şi încă un lucru:
Vă spun asta de la bun început, pentru că, deşi suntem gemeni, eu şi Beck nu vedem mereu lucrurile la fel. De exemplu, eu nu arăt deloc aşa cum m-a desenat ea. Am doisprezece ani. Nu am nici mustaţă, nici vreun petic care să-mi acopere ochiul.
Aşa că vă avertizez să nu credeţi tot ce vedeţi.
OK. Beck zice că ar trebui să vă spun să nu credeţi pe de-a-ntregul nici ce spun eu. Mă rog.
Putem continua acum povestea? În regulă.
Ţineţi-vă bine.
Lucrurile sunt pe cale să devină foarte periculoase.
Şi vor intra la apă. Foarte, foarte rău.
Prolog
PIERDUŢI PE MARE
Haideţi să vă povestesc când l-am văzut ultima oară pe tata.
Eram pe punte, pregătind vasul să treacă prin ceea ce părea a fi o furtună perfectă. Ar fi fost perfect, dacă furtuna erai tu, dar nu prea grozav dacă te aflai pe punte, aruncat de colo-colo ca o şosetă transpirată prin maşina de spălat.
Tocmai reuşiserăm să coborâm şi să legăm pânzele ca să înaintăm fără vele.
— Leagă cârma! a strigat tata la fratele meu mai mare, Tailspin Tommy. Virează împotriva vântului şi blocheaz-o!
Asta fac!
Tommy a înhăţat cu putere cârma şi a îndreptat prora în direcţia vântului, apoi a înfăşurat o funie groasă printre spiţele timonei pentru a păstra direcţia.
— Haideţi jos, băieţi! Să fixăm hublourile!
Ajutaţi-vă surorile să scoată apa!
Tommy s-a sprijinit de ce a găsit la îndemână pentru a-şi păstra echilibrul şi s-a îndreptat către cabină.
Tocmai atunci, un val uriaş a apărut de la tribord şi m-a luat pe sus. Am alunecat pe puntea lucioasă ca un puc de hochei pe gheaţă. Aş fi putut ateriza dincolo de bord, dacă tata nu s-ar fi aplecat şi nu m-ar fi apucat cu o secundă înainte de a deveni momeală pentru rechini.
— E vremea să cobori, Bick! a ţipat tata în mijlocul furtunii dezlănţuite, în timp ce ploaia îi biciuia faţa.
— Nu! i-am strigat. Vreau să stau aici şi să te ajut!
— Mă ajuţi şi mai mult dacă rămâi în viaţă şi ai grijă ca vasul să nu se scufunde. Grăbeşte-te!
Du-te jos!
— D-d-dar…
— Du-te!
M-a împins uşor pentru a-mi face vânt spre puntea înclinată. Când am ajuns în cabină, m-am apucat de unul dintre mânerele de susţinere,
m-am răsucit şi am intrat pe uşă. Tommy se îndrepta deja către camera motoarelor pentru a da o mână de ajutor.
Dintr-odată, un baros uriaş de apă sărată a izbit tribordul şi a împins vasul, aplecându-l foarte mult spre stânga. Am auzit lemnul trosnind.
Ne-am înclinat aşa de tare, încât m-am izbit de perete, în timp ce babordul se lovea de apa învolburată.
Eram sigur. Aveam să ne răsturnăm.
Dar The Lost s-a îndreptat, zvârcolindu-se ca o balenă eşuată.
Am pipăit podeaua, m-am ridicat şi am închis trapa cabinei. Am fost nevoit să împing cu toată forţa în ea, pentru că valurile loveau cu putere.
Cu siguranţă că apa voia cu tot dinadinsul s-o las înăuntru.
În niciun caz! Nu în tura mea.
Am închis bine zăvorul.
Voiam, evident, să redeschid trapa imediat ce tata avea să termine ce făcea el acolo sus şi avea să se îndrepte spre cabină. Dar, deocamdată, trebuia să ajut vasul să nu mai ia apă.
Dacă asta era posibil.
Marea continua să se agite. The Lost continua să se clatine. Furtuna continua să arunce apă de mare în fiecare crăpătură pe care o găsea.
Ce făceam eu în timpul ăsta? Am intrat în panică. Pentru că am avut acea senzaţia ameţitoare (ca atunci când te scufunzi) că ăsta ar putea fi sfârşitul.
Urma să mor înecat.
Nu eşti oare prea tânăr pentru a muri, la doisprezece ani?
După câte se pare, Marea Caraibilor nu era de aceeaşi părere.
Am tot aşteptat, dar tata nu şi-a făcut apariţia.
Pe geamurile din faţă vedeam valurile cum se spărgeau de prora care se legăna. Vedeam cerul cum se întuneca şi mai mult. Vedeam un colac de salvare desprinzându-se din frânghia de care era legat şi zburând deasupra mării ca un frisbee în formă de gogoaşă.
Dar pe tata nu-l vedeam.
Mi-am dat brusc seama că aveam şosetele ude fleaşcă din cauza apei de mare care băltea pe podea. Iar eu eram pe puntea superioară.
Beck? am strigat. Tommy? Storm?
Fratele şi surorile mele erau în cabinele de pe puntea inferioară ori în camera motoarelor, unde, fără îndoială, era mai multă apă.
Erau blocaţi acolo!
Am coborât în grabă cele patru trepte abrupte spre compartimentele din carenă. Apa îmi venea până la glezne, apoi până la genunchi, apoi până la coapse, iar în final, până la mijloc. Aţi încercat vreodată să alergaţi într-o piscină? Exact aşa mă simţeam. Dar trebuia să-mi găsesc familia.
Mă rog, ce mai rămăsese din ea.
M-am târât din uşă în uşă, căutându-i cu disperare pe fraţii mei.
Nu erau nici în camera motoarelor, nici în bucătărie, nici în cabina părinţilor mei. Ştiam că nu au cum să fie în Cameră, pentru că uşa solidă din oţel era bine închisă şi niciunul dintre noi nu avea voie acolo.
Mi-am continuat drumul, în timp ce nava se clătina şi se legăna dintr-o parte în alta. Orice obiect care nu era bine prins zdrăngănea de colocolo prin dulapuri. Am auzit conservele ciocnindu-se de farfuriile de plastic, care la rândul lor se loveau de cănile de cafea.
Am început să bat cu pumnii în pereţii coridorului îngust. Apa îmi ajungea acum până la piept.
— Hei! Tommy, Beck, Storm! Unde sunteţi?
Niciun răspuns.
Era foarte probabil ca surorile şi fratele meu să nu mă poată auzi, deoarece furtuna tropicală de afară urla mai abitir decât mine.
Deodată, deasupra mea s-a deschis o trapă.
Tommy, care are şaptesprezece ani şi nişte muşchi cu care te procopseşti doar dacă eşti membru de echipaj pe un velier, tocmai împinsese lemnul cu umărul pentru a deschide uşa.
— Unde e tata? a ţipat el.
— Nu ştiu! i-am răspuns ţipând la rândul meu.
Exact atunci, Beck şi sora mea mai mare, Storm, au ieşit cu mare greutate din cabina care acum devenise dormitorul lor inundat.
O pereche de ochelari 3D pluteau pe suprafaţa apei. Beck i-a luat şi i-a pus la ochi. Îi purta mereu de când dispăruse mama.
— Tata era legat cu coarda de siguranţă? a întrebat Storm, la fel de înspăimântată şi îngrijorată ca şi mine.
Tot ce-am putut face a fost să dau din cap.
Beck s-a uitat la mine şi, deşi ochelarii 3D îi ascundeau privirea, mi-am dat seama că se gândeşte la acelaşi lucru. Suntem gemeni. Se mai întâmplă.
În sufletele noastre, ştiam că tata dispăruse.
Pentru că tot ceea ce nu fusese ancorat şi legat bine de punte era cu siguranţă peste bord acum.
După feţele lor triste, ştiam că şi Tommy şi Beck îşi dăduseră seama. Poate că se uitaseră prin vreun hublou atunci când colacul de salvare zburase de pe punte.
Tremurând, ne-am strâns unii în ceilalţi şi ne-am îmbrăţişat.
Noi patru eram tot ce mai rămăsese din familia noastră.
Tommy, care trăise pe vase mai mult decât noi toţi, a început să spună pe un ton coborât o veche rugăciune marinărească:
Deşi Moartea ne aşteaptă dincolo de proră, nu-i vom răspunde chiar acum.
Speram să aibă dreptate.
Dar am avut sentimentul ciudat că Moartea nu s-ar fi mulţumit cu un refuz.
Din Vânătorii de comori de James Patterson şi Chris Grabenstein, în curs de apariţie la Editura Corint junior. Traducere din limba engleză de Mădălina Andrei
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
