Membru in Consiliul de Conducere al Radiodifuziunii Romane, Paul Enigarescu este fiul marelui bariton Octav Enigarescu. In cele ce urmeaza, el vorbeste despre tumultuoasa viata din studiourile de montaj si din platourile Radioului si Televiziunii Romane, evocandu-si totodata tatal, dar si "pacatele" savarsite intr-o vreme de o extraordinara efervescenta creatoare pentru Radioul romanesc si pentru, pe atunci, nou-nascuta Televiziune. (Marcela Gheorghiu)
In 1948, cand m-am nascut, tatal meu, baritonul Octav Enigarescu, s-a mutat la Opera din Cluj, pentru un salariu mult mai bun. De ce am inceput povestea atat de abrupt? Pentru ca, din 1948 pana in 1955, viata mea s-a derulat in acel frumos oras. Tot acolo am urmat Scoala de Muzica si tot acolo mi-am descoperit marea pasiune pentru opera. Fiind mic, iar parintii mei neavand pe nimeni in oras, erau nevoiti sa ma ia cu ei peste tot; astfel, eram nelipsit de la spectacole, concerte, repetetii (si tata, si mama erau artisti lirici)... Universul copilariei acelor ani se derula pentru mine fascinant - ca orice univers al copilariei -, pe note, in lumea muzicii.
Vioara, baschetul si contrabasul
Apoi ne-am intors in Bucuresti. Am continuat studiul muzicii la liceul de pe Principatele Unite. Pana in clasa a saptea am facut vioara, apoi ceva s-a intamplat in viata mea si ceea ce parea a fi un mare ghinion s-a transformat in noroc. Il aveam profesor de stiinte naturale pe viitorul realizator de stiri Ilie Ciurascu. Fiind pasionat de baschet, reusise sa insufle aceasta pasiune tuturor baietilor mai inalti, printre care ma numaram si eu. S-a intamplat ca, in ultima zi de scoala din clasa a sasea, Ilie Ciurascu ne-a spus ca nu mai facem ore si ne-a propus sa jucam baschet in curtea scolii. La o aruncare la cos, am cazut pe mana stanga si am simtit o durere puternica, dar am tacut din gura.
Ghinionul a venit la inceputul clasei a saptea, cand am constatat ca nu mai pot canta la vioara. Cazatura din vara se soldase cu fisurarea unui ligament la degetul mare, ligament care apoi s-a sudat prost; in felul acesta s-a incheiat pentru mine studiul viorii. Disperat, tata, care se ocupa foarte mult de educatia mea (ca de altfel si bunica, mama tatei, o intelectuala de rasa, Constanta Enigarescu) s-a interesat ce instrument trebuie sa incep in clasa a saptea. Instrumentul era contrabasul. La inceput mi-a fost rusine, pentru ca acestuia copiii ii spuneau "scroafa", dar mi-am acoperit urechile la toate rautatile si am inceput sa-l studiez.
Experimentul Firulescu
Au trecut doi ani si s-a ivit o noua sansa. Pe timpul verii, parintii mei s-au aflat la mare, la Mamaia, unde, pe terasa Rex, canta Petre Firulescu, intr-o formula restransa (pian, contrabas si baterie). Intr-o seara, Firulescu a venit fara contrabasist, care se imbolnavise. Tata s-a uitat la mine si mi-a zis: "Ai curaj, dupa doi ani de contrabas, sa canti muzica usoara?". Desi nu stiam absolut nimic despre acest gen, avand in principal o educatie de opera si in general de muzica simfonica, am spus da. La randul lui, Firulescu a fost de acord si m-a sfatuit sa ma uit la mana lui stanga si sa cant dupa el. Cum am o intuitie muzicala deosebita, care m-a ajutat toata cariera, m-am descurcat. Am mai cantat inca doua zile, pana cand a revenit titularul contrabasului, apoi m-am intors in Bucuresti. Petre Firulescu a continuat sa apeleze la mine, profitand de lipsa mea de experienta si platindu-ma cu un leu sau doi, cat sa-mi iau un suc. Mie mi-a prins bine insa, pentru ca am inceput sa cant pe la casele de cultura.
Inapoi la dragostea dintai
In vremea asta continuam sa frecventez opera. La inceputul anilor '60, exista un grup de tineri foarte inchegat, cunoscator si iubitor de teatru liric. Seara de seara eram la opera, asa incat concediile, vacantele, inchiderea stagiunii reprezentau pentru noi o adevarata tragedie. Ani de zile, "Carmen" a fost opera cu care se incheia stagiunea. Vizionam spectacolul, dupa care mergeam la hipodrom si comentam tot ce se intamplase in stagiunea respectiva. Fireste, asteptam cu nerabdare deschiderea urmatoarei stagiuni, prilej de mare sarbatoare pentru noi.
La Opera intram in felul urmator: luam bilete vechi, rupte deja, le lipeam unele de altele doua cate doua, in mijloc, ca pe un biscuite cu crema, cu o moneda de 50 de bani, portarul stia ca ala era ciubucul lui, asa ca ne lasa sa intram si sa stam sus, la balcon. Cand a aflat, tata s-a suparat: "Cum e posibil, eu - director la opera, iar tu dai bani ca sa intri?". I-am explicat ca asa da toata lumea si ca nu vreau sa ma folosesc de numele lui.
Pasi cu Andantino
In grupul nostru de tineri indragostiti de opera, se afla si un vecin care locuia la doua strazi departare. Tatal lui era cornist in orchestra Operei, iar mama - soprana in cor. Ne-am imprietenit. Prin '64, in vacanta de vara, am hotarat sa facem o formatie. Eu eram deja contrabasist cu oarecare experienta (cantam de doi ani cu Petre Firulescu); mai greu a fost sa gasim un tamplar care sa ne construiasca o chitara bas. Chitara normala se facea mai usor: se punea scandura, dozele se furau de la castile de telefon, nu era o problema. Dar cu chitara bas era altceva. Am gasit un mester, Mos Anton - fara un picior, statea prin zona 1 Mai -, care ne-a spus sa-i aducem un model de chitara bas si ne va face chitara, ceea ce s-a si intamplat. Mos Anton a construit pentru noi a doua chitara bas din Romania. Prima a fost cea a formatiei Comete, a doua a noastra, a treia a celor de la Sincron. Asa am constituit, prin anii '64-'65, formatia Andantino. Primul tobosar al formatiei a fost Misu Cernea, si el vecin de cartier. A invatat la Scoala Populara de Arta, unde il avea profesor pe Sergiu Malagamba, pe o tobita furata de mine de la Palatul Pionierilor.
Tata a fost suparat si putin socat: de la muzica de opera si simfonica, treceam direct la muzica usoara, si inca ce muzica, Doamne, cu chitare electrice! Incet, incet, insa, mai ales cand ne-a vazut la televizor, s-a obisnuit...
Intre timp, mi-am terminat liceul si mi-am dat bacalaureatul. Tata tocmai se intorsese dintr-un turneu cu "Rigoletto" prin Italia si Germania - cantase cu Teatro la Felice din Venetia, dupa care plecase cu acesta in Germania. Vazand tata ce amploare luase formatia noastra si intelegand ca scoala, in preocuparile mele, coborase pe locul doi si ca incepusem sa am probleme, m-a sfatuit sa fac o meserie serioasa. I-am promis, si asa s-a si intamplat...
Elixiruri si otravuri
Cativa ani mai tarziu, eram operator de sunet in Radio si Televiziune, intr-o epoca de pionierat care pe multi dintre noi i-a fermecat definitiv si iremediabil. Lucrurile au mers bine o vreme, iar eu, ca alti tineri de varsta mea care pasisera in acest univers cu totul special, cautam sa ma perfectionez. Asta pana prin anii '70 -'71, cand ceva a inceput sa se clatine. Perioada coincidea cu Tezele din iulie. Atunci, pentru ca nu a vrut sa devina membru de partid, tatal meu a fost dat afara de la Opera Romana, o data cu Liviu Ciulei, care, in aceeasi perioada si din acelasi motiv, a fost exclus din teatru. Motivul de suprafata care i s-a confectionat tatei a fost ca nu s-a orientat politic asupra repertoriului. Ironia face ca in vara aceluiasi an, 1971, Octav Enigarescu sa fie decorat peste hotare - tocmai avusese loc un turneu in RFG, cu ocazia zilei de 5 mai, cand germanii obisnuiau sa organizeze un mare concert de opera si in fiecare an invitau cate o tara din Est. In '71, Opera Romana, sub conducerea tatalui meu, a avut un mare succes la Frankfurt, iar el a fost decorat la intoarcere, in jur de 1 iulie. In toamna, insa, era dat afara in cadrul unei sedinte ordinare organizate la Palatul Pionierilor. S-a spus atunci ca nu a fost orientat politic, ba i s-au gasit si "pacate" concrete, bunaoara ca, la un spectacol organizat la Opera de 1 Mai, a dat afara un muncitor, la repetitiile de la Sala Palatului. Tata il daduse afara insa pentru ca omul era beat si ii fusese frica sa nu cada de pe schela. S-au gasit atunci foarte multi care sa-l acuze pe parintele meu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
