Ziarul de Duminică

Vasile Dancu (I): M-am mirat ce complicat se scrie "plansu-mi-s-a"

Vasile Dancu (I): M-am mirat ce complicat se scrie "plansu-mi-s-a"

Poetul si familia sa, 1976

02.02.2007, 19:17 131

Pentru unii, sintagma poet-taran s-ar putea sa aiba nuante peiorative. Nu si pentru autorul randurilor care urmeaza, un poet autentic, care a fost si a ramas toata viata un lucrator al pamantului. Nascut si crescut intr-o familie de tarani din zona granicereasca a Nasaudului, cu o instructie scolara facuta mai mult din entuziasm, asezata fiind sub semnul obligatiilor si indeletnicirilor rurale, Vasile Dancu a descoperit intuitiv poezia si o practica neintrerupt de peste 40 de ani. Este un autodidact, cu vaste lecturi din poezia romana si universala. Colaboreaza la prestigioase reviste literare (Steaua, Tribuna, Romania literara), dar continua sa locuiasca si sa lucreze in Runcu-Salvei, acolo unde a asternut pe hartie aceste marturisiri discret autoironice, dar si de o dramatica luciditate. (Radu Constantinescu)

Candva, un sculptor si-a intitulat o carte autobiografica Am plecat din sat. Eu, daca as avea cat de cat har de povestitor, as boteza-o pe a mea Am ramas in sat.
M-am nascut in anul cand Polonia a fost sfartecata de cei doi uriasi rechini si, o data cu asta, a inceput marele macel. Primele amintiri le am din perioada de sfarsit a razboiului. Tata, fiind dus de horthysti la munca in Germania, s-a intors in toamna lui patruzeci si sase fara jumatate din talpa piciorului drept. Ajunsese prizonier intr-un lagar din Belgia. De acolo trimitea acasa carti postale dintr-o hartie foarte lucioasa, probabil cerata ca sa reziste la umezeala. Cenzura il obliga sa scrie cu litere mari de tipar, pentru a putea fi citite usor. Eu incercam sa copiez, pe putinele petice de hartie existente in casa noastra, acele litere. Un frate si o sora, mai mari decat mine, mi-au spus ca ceea ce fac se numeste scris. Erau chiar uimiti de cat de bine o fac. Dupa un timp, mi-au explicat cum se numeste fiecare semn.
Intr-o toamna tarzie, probabil prin noiembrie, m-am dus singur in clasa intai, la scoala din sat. Aveam o traistuta, iar in fundul ei era un creion cu lemnul vopsit galben. Invatatorul mi-a dat un abecedar si un caiet. A fost incantat de cate stiam. Scriam usor, citeam greu. Acestea doua s-au inversat dramatic dupa exact douazeci de ani.
Casa noastra e asezata pe un deal din afara satului. Pana la scoala trebuia mers pe jos mai bine de trei kilometri. Niciodata nu incepeam anul scolar in septembrie si nu-l terminam in iunie. Cat timp era iarba pe camp, tata ma punea sa pazesc vacile. Iarna iarasi lipseam, nu puteam merge prin nameti. In primavara lui cincizeci, m-am dus o singura zi si am promovat clasa a patra. La scoala din sat nu se putea mai mult. La vremea aceea, sapte clase se faceau numai in localitatile centre de comuna. Asa poruncisera mai-marii zilei.
In casa noastra nu exista nici o carte. Cand mergea la targ la Nasaud, tata isi cumpara de fiecare data cate o gazeta. Ma cazneam si eu sa o citesc. Nu intelegeam nimic. Desenam pe marginile ei profiluri de chipuri umane. Ori pricepeam ceva, ori nu pricepeam nimic, citeam tot ce gaseam. Daca vedeam o hartie aruncata, eram curios sa vad ce scrie pe ea. Pe atunci, vantul sufla foarte putine bucati de hartie.
O intamplare m-a marcat pentru toata viata. Toamna, dupa ce era adunata toata recolta de pe camp, aveam dreptul sa duc vacile la pasunat pe orice teren. Intr-o zi, am vazut cum vantul duce pe deasupra unei miristi o foaie alba. Cand cadea, cand se ridica. Am prins-o usor. In stanga paginii, sus, era o gravura ce reprezenta un domn de o frumusete rara si o semetie voievodala. Purta parul dat pe spate, avea mustata si papion. Sub acel portret urma o mica nota biografica. Pe a doua coloana, in dreapta paginii, o poezie intitulata Doina. M-am mirat ce complicat se scrie "plansu-mi-s-a". Hartia purta semne de grasime. Era aproape transparenta. Cineva de la cosit ori de la secerat isi impachetase in ea o bucata de slanina. Banuiesc ca a fost rupta din vreun manual scolar. Nu stiu daca am
dus-o acasa sau am lasat-o pe camp. Mi-au ramas in minte "plansu-mi-s-a" si un catren care imparte poezia in doua. Cel cu indragirea strainilor... Se stie ca, timp de multe decenii, plumbul tipografic din melancolicul spatiu mioritic nu a imprimat cu nici o ocazie poema de mai sus. Dupa cativa ani, mi-am copiat-o din caietul unei absolvente de liceu, ca sa o am tot timpul la indemana.
Au urmat anii amari ai cotelor obligatorii. In familie ramaseseram trei: eu, tata si mama. Ceilalti frati erau casatoriti si la casele lor. Dadeam la stat o anumita parte din tot ce aveam. Ce nu ajungea trebuia sa cumparam de unde stiam. Obligatia era obligatie.
Tot pe atunci, s-a infiintat Biblioteca Caminului Cultural din sat. Iata cateva carti imprumutate si citite: Tanara garda, Povestea unui om adevarat, Cavalerul stelei de aur, Asa s-a calit otelul, Mitrea Cocor... Oare nu lasa si lecturile sechele??...
Din nu stiu care seara, am inceput mersul pe "ulita", cu frecventarea sezatorilor. Aici se pastrau intacte traditiile seculare ale satului. Aveam noroc, deoarece, fiind sat si nu comuna, nu avea post de militie. Era interzisa orice adunare in casa particulara. Totul trebuia sa se petreaca la Caminul Cultural, in asa-zisul cadru organizat.
Intr-o zi, insotindu-l pe tata si carul nostru tras de doua vaci, am ajuns in Nasaud. Duceam saci cu grau si cu ovaz la centrul de colectare al mai sus-amintitelor cote obligatorii. Aici am descoperit ca exista o librarie. Pe langa maculatura vremii, erau si carti adevarate. Isi faceau aparitia, in traduceri reusite, clasicii literaturii universale. Numai ca, in aproape fiecare prefata, i se spunea cititorului cat de greu a trait autorul respectiv, exploatat de clasa conducatoare a epocii lui. De cate ori treceam prin Nasaud, ajungeam la libraria de acolo. Imi cumparam, musai, cate o carte. Acel local devenise crasma unde mergeam eu sa ma imbat. Il privesc cu admiratie si acum. Pacat ca in incinta lui nu se mai vand carti, ci ferestre pentru circ. Adica televizoare...
Asa cum secretul tuturor inventiilor de pe lumea asta este imitarea unor modele existente deja in natura, si in lumea literelor cine tot citeste la un moment dat incearca sa si scrie. Asa am inceput si eu. Era chemare? Era maimutareala? Greu de stiut. Neavand absolvit gimnaziul, nu stiam gramatica. Insa citind un roman american, al carui erou voia sa ajunga din marinar scriitor, am gasit acolo cateva sfaturi practice. Anume ca este obligatoriu sa stii ce este verbul, ce este conjugarea. Ca un manuscris, ca sa fie cu adevarat manuscris, trebuie scris numai pe o fata a foii. Sa lasi in stanga un spatiu pentru ca pagina sa poata fi prinsa intr-un dosar. Imediat am incercat sa fac ceea ce citisem. Dar, vai, n-a mers. Nu eram nascut pentru a scrie proza.
Pe la douazeci si unu de ani, m-am casatorit si eu, ca orice roman de buna-credinta. Au venit doi copii. Am inceput viata de tanar gospodar in gospodarie proprie. In zonele de munte, colhozul n-a prins radacini. Aram, caram, sapam cartofii si coseam iarba. Seara ma asezam la masa cu cartile, dar ochii mi se inchideau fara voia mea. Dupa o zi de munca la camp, nu poti scrie, nici citi. Cand aud la sfatul medicului ca munca fizica si mersul pe jos sunt aur pentru sanatate, ma intreb: daca-i asa, de ce nu le-au luat stapanii lumii? De ce ni le-au lasat noua, celor amarati? Orice s-ar zice, lucrul greu la camp, in constructii, in mina ori in fabrica striveste inteligenta. Aveam noroc cu duminicile si celelalte sarbatori ale stufosului calendar crestin ortodox.
Pe vremea aceea, singura publicatie cu, desigur, putine bucati literare care venea in sat era Albina. Zisa revista a asezamintelor culturale. Aici mi-am trimis primele zvacnete. Am primit doua raspunsuri in plic si unul pe foaie, la Posta Redactiei. Toate nefavorabile. Desi ma straduisem, si eu, ca si ceilalti, sa cant viata "fericita" a zilelor de atunci. Cu toate acestea, intr-un ianuarie de acum patruzeci de ani, mi s-a publicat Cantec. La rubrica Din productia cercurilor literare. Asa putea fi motivat un debut. Cum sa faca omul ceva singur? Dupa asta, am inceput a frecventa un cenaclu literar de la Casa de Cultura din Nasaud. Aici ne intalneam o data la doua saptamani. Eram de toate felurile. Eu - singurul specimen campestru incaltat cu opinci. Donchijoti mai mult sau mai putin de soi. Fiecare isi dorea ca lancea lui sa fie poleita de razele Luceafarului.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO