• Leu / EUR4.7383
  • Leu / GBP5.3832
  • Leu / USD4.2016
Ziarul de Duminică

Vedeţi aici de ce trebuia să ştii bridge ca să fii diplomat

Vedeţi aici de ce trebuia să ştii bridge ca să fii diplomat

Autor: Daniel Cain

2 iun 2011 803

Diplomaţia nu este nici o meserie bănoasă. Dimpotrivă. Într-o capitală străină, este de aşteptat ca trimisul diplomatic să întreţină un stil de viaţă care nu doar să reflecte statutul său social, ci şi demnitatea şi măreţia statului pe care îl reprezintă. Un salariu de diplomat nu poate acoperi cheltuielile impuse de obligaţiile sociale ale funcţiei sale. Iar Statul se poate lăsa influenţat în alegerea reprezentanţilor săi din străinătate de considerentul averii personale a acestora. O "figură jalnică" în lumea diplomatică este ambasadorul sărac, cel ale cărui venituri private sunt inadecvate îndatoririlor pe care le ridică poziţia sa. Există, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o practică europeană ca una din condiţiile obligatorii pentru a intra în serviciul diplomatic să fie existenţa unei surse independente de venit. Care nu poate fi mai mică de 400 de lire sterline pe an, în cazul celor care vor să intre în serviciul diplomatic al Imperiului britanic. Sau de aproape 10.000 de mărci, în preajma lui 1900, în cazul tinerilor diplomaţi germani. Ori, în cazul Regatului italian, de o rentă anuală de 8.000 de lire. Există şi practica numirii unor "ataşaţi supranumerar". Respectiv a unor tineri, neretribuiţi, pe lângă diferite reprezentanţe diplomatice, consideraţi ca făcând parte din personalul diplomatic. Şi care, în cazul tânărului Regat român, trebuiau printre altele să posede un venit anual de 6.000 de lei. Abia după doi-trei ani, după susţinerea unui examen de admitere în corpul diplomatic, aceştia pot fi remuneraţi. Să adăugăm şi costurile deplasării la noul post, plata personalului necesar întreţinerii unei locuinţe, reducerile bugetare sau evoluţia cursului monetar şi vom observa că traiul diplomatului în străinătate nu este "lipsit de griji", acesta fiind nevoit "să se mărginească aproape numai la onorariul şi cheltuielile de reprezentare". Mai există şi uniforma diplomatică. Absurd de scumpă, 100 de ducaţi, se plânge un tânăr secretar al Legaţiei sârbe de la St. Petersburg. "Fără uniformă nu voi fi primit la Palatul de Iarnă şi trebuie să-l reprezint pe ministru". Pentru un agent diplomatic bulgar, costurile unei uniforme de paradă se ridică la 1.200 leva de aur. La care se adaugă alţi 200 de leva de aur, pentru uniforma de mică ţinută (frac à boutons). Iată de ce o sursă independentă de venit este nu doar bine venită, ci chiar indispensabilă. Cerinţa unor venituri personale şi cheltuielile pe care le implică o carieră peste hotare i-a făcut pe mulţi candidaţi să renunţe la încercarea de a intra în serviciul diplomatic.

Preponderenţa aristocraţiei în corpul diplomatic este evidentă. Spre exemplificare, din cele 251 de persoane aflate în serviciul diplomatic austro-ungar în preajma primei conflagraţii mondiale, doar 16 nu aparţineau nobilimii. Din cei 548 de funcţionari care au lucrat, în perioada 1871-1914, în Ministerul german al Afacerilor Străine, două treimi (377) deţineau titluri nobiliare. În Imperiul britanic, procentajul deţinut de aristocraţie în cadrul corpului diplomatic se modifică radical la sfârşitul secolului al XIX-lea. Astfel, dintre cele 212 persoane intrate în serviciul diplomatic în perioada 1860-1914, doar 40% sunt aristocraţi. Cu toate acestea, proporţia aristocraţilor este mai mare în cazul posturilor importante din diplomaţia britanică. Cifre asemănătoare găsim şi în cazul Italiei: aristocraţii reprezintă 65% din corpul diplomatic autohton al perioadei 1861-1915. Chiar şi în cazul Republicii Franceze, aproape 45% din trimişii extraordinari, acreditaţi în perioada 1870-1914, sunt nobili. O prezenţă consistentă a unor aristocraţi întâlnim şi în rândul corpului diplomatic al Vechiului Regat. În lipsa unui studiu aprofundat, consultarea lucrărilor de genealogie ne confirmă această stare de fapt. Astfel, un sfert din cele 79 de case domneşti şi boiereşti prezente, la 1911, în viaţa publică a Regatului Român (ne referim strict la cele trecute în revistă de Octav George Lecca) sunt reprezentate în corpul diplomatic şi consular autohton. 19 dintre aceste familii au cel puţin un reprezentant în corpul diplomatic, în timp ce alte două în corpul consular. Faptul că Bucureştii au o aristocraţie cosmopolită, care nu poate fi găsită în nici o altă capitală din Balcani, face ca această destinaţie să fie una pe gustul diplomaţilor europeni. România are o adevărată clasă conducătoare, educată peste hotare, care stăpâneşte cel puţin una din principalele limbi europene şi dă petreceri reuşite. În plus, capitala Vechiului Regat are, în cercurile diplomatice, renumele unei adevărate "trambuline pentru ambasadori". Sofia, în schimb, ca şi celelalte capitale ale micilor regate din spaţiul sud-est european, nu este considerată o destinaţie interesantă sau amuzantă. Dimpotrivă, este văzută ca un fel de exil. Unde hotelurile şi restaurantele locale reprezintă un adevărat coşmar pentru diplomaţii occidentali. Într-o situaţie asemănătoare se află şi Belgradul, oraş mic, cu o "societate" aproape inexistentă, cu un stil de viaţă modest, "chiar şi printre diplomaţii străini". În plus, în preajma războaielor balcanice, este "singura capitală europeană" în care nu există un club de bridge. Spre nemulţumirea corpului diplomatic acreditat în capitala Regatului sârb. Cât despre Atena şi Cetinje, acestea sunt destinaţii puţin populare, în parte şi din cauza climei şi a condiţiilor obositoare de călătorie din această regiune. De aici şi atitudinea unor trimişi ai Marilor Puteri: în trecere, mereu cu un picior pe scara Orient-Express-ului.

Nu doar originea socială, averea sau titlurile nobiliare contează în lumea diplomatică. Ci şi rangul oficial. Văzut ca "o scală a calităţilor dobândite". Dacă în viaţa privată aşezarea la masă nu trebuie luată în tragic, scrie diplomatul Trandafir G. Djuvara, "consider că atunci când ai onoarea să îţi reprezinţi ţara trebuie să îi aperi prestigiul". Mai precis, este vorba de drepturile dobândite: rangul şefilor misiunilor diplomatice şi ordinea de precădere, în funcţie de vechimea datei prezentării scrisorilor de acreditare. Prin deciziile Congresului de la Viena (1815), reprezentanţii diplomatici sunt încadraţi în trei grupe: ambasadorii, trimişii extraordinari şi miniştrii plenipotenţiari, respectiv însărcinaţii cu afaceri. Trimişii diplomatici (envoyé) constituie categoria de reprezentare cea mai uzitată în diplomaţia modernă. Cum ambasadorii şi trimişii extraordinari, însărcinaţi cu misiuni speciale sau la posturi deosebit de importante, se bucură de onoruri şi au dreptul la un ceremonial mult mai solemn, statele încep, treptat, pentru raţiuni de prestigiu, să trimită în mod curent misiuni extraordinare, conduse de ambasadori sau miniştri plenipotenţiari. Există o rezistenţă vizibilă a Marilor Puteri împotriva dreptului statelor mici de a trimite ambasadori, un privilegiu pe care încearcă să şi-l rezerve în totalitate. Şeful diplomaţiei unei Mari Puteri este iritat de comportamentul trimisului diplomatic bulgar, care "vine la mine cu importanţa şi infatuarea unui cancelar al unui mare imperiu". Duiliu Zamfirescu, aflat la post la Roma, "unde nu se face nici o deosebire între secretari de ambasadă sau de legaţiune", este îngrijorat de un posibil transfer la Constantinopol, "unde sunt şi ambasadori, tari şi mari ca nişte împăraţi". În această perioadă, Constantinopolul este văzut drept "centru al politicii europene", iar ambasadorii sunt consideraţi un fel de "semizei". Când ambasadele sunt, după cum constată diplomatul britanic Charles Marling, "aproape nişte mici Curţi separate", între care exista o competiţie mai puţin politicoasă. Mai precis, este vorba despre cei Şase, aşa cum sunt cunoscuţi ambasadorii europeni de la Constantinopol. Punct diplomatic foarte însemnat, se declară în plenul Senatului român, unde "prin rivalitatea dintre diplomaţi" se pot obţine multe dacă "un diplomat ştie să-şi execute talentul său" şi este abil. Privilegiul de a fi, potrivit legislaţiei internaţionale, reprezentantul personal al Suveranului său îi conferă ambasadorului o poziţie "încântătoare prin distincţia sa neobişnuită". De a avea dreptul la "onoruri cvasi-regale". Şi de a fi plasat într-o categorie specială, separat de miniştri şi trimişii diplomatici. Uzanţele cer ca, imediat după înmânarea scrisorilor de acreditare, noul trimis diplomatic să facă un "turneu al ambasadorilor" rezidenţi, fiecare dintre "aceste înalte personaje" urmând să fixeze ziua, ora şi ţinuta. Spre deosebire de un ambasador la Constantinopol, care este cineva, declară unul din cei Şase, un cancelar imperial este "aproape un nimeni". Nu întâmplător, ambasadorul von Schoen nu este deloc încântat atunci când este numit în fruntea diplomaţiei germane, demnitate lipsită de "privilegii speciale". Iar şeful misiunii ruse pe lângă Sfântul Scaun, Serghei Sazonov, găseşte că noul său post, cel de subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine, îi oferă puţine atracţii.

Între corpul diplomatic şi cel consular există o adevărată prăpastie. Respectiv între cei care se ocupă de chestiuni strict politice şi cei care gestionează chestiuni mai puţin atrăgătoare, precum cele comerciale sau tarifele vamale. Diferenţă vizibilă mai ales în cazul unora dintre Marile Puteri. Tehnic, este posibil să promovezi din corpul consular în cel diplomatic însă, practic, se întâmplă foarte rar. Şi atunci când interesele politicii de stat cer ca un post rezervat cadrelor consulare să fie transformat într-unul diplomatic. Una dintre puţinele legături între serviciul consular şi cel diplomatic o reprezintă poziţia dragomanului, în cazul unor reprezentanţe din Orientul Apropiat. Instituţia Dragomanatului este mai mult decât un simplu birou de traduceri ataşat pe lângă o ambasadă precum cea de la Constantinopol. Şi care le permite tinerilor consuli de perspectivă să fie cooptaţi în diplomaţie. Consulii sunt cei se familiarizează cu cultura locală şi învaţă limba statului în care sunt acreditaţi. Cu toate că-şi petrec o mare parte din viaţă într-o anumită ţară, aceştia sunt priviţi cu o doză de snobism de către diplomaţii acreditaţi în capitala statului respectiv, considerându-se că nu au suficientă experienţă peste hotare. Ceea ce nu poate decât să ducă la o creştere reciprocă a resentimentelor. Cei din corpul consular sunt trataţi cu o anumită ironie şi de publiciştii vremii: nişte "ambasadori în miniatură", a căror muncă este "mai degrabă diplomatică decât consulară", şi care scriu rapoarte voluminoase, în patru copii (una pentru Ministerul de Externe, alta pentru ambasador, a treia pentru Consulul general iar ultima, pentru sine), pe care mai nimeni nu le citeşte. În spaţiul sud-est european, consulul este văzut ca un "agent politic însărcinat cu o misiune comercială". Spre exemplu, în primul Regulament de funcţionare a Ministerului bulgar al Afacerilor Străine şi Cultelor figurează termenul "agent comercial", nu cel de "consul". Prezenţa "agenţilor comerciali" poate fi întâlnită doar în teritoriile aflate încă sub suzeranitate otomană. În cazul tinerelor state din Peninsula Balcanică, consulii acreditaţi în provinciile europene ale Imperiului Otoman au, în realitate, o misiune preponderent diplomatico-propagandistică. În plus, servesc şi drept pepinieră de cadre pentru serviciul diplomatic. Într-o perioadă în care, în spaţiul sud-est european, se discută deschis despre insuficienta pregătire a personalului din reprezentanţele diplomatice.

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7383
Diferență: -0,1433
Ieri: 4.7451
Azi: 4.2016
Diferență: -0,1995
Ieri: 4.2100
Azi: 5.3832
Diferență: -0,3923
Ieri: 5.4044
Azi: 4.1734
Diferență: -0,0216
Ieri: 4.1743