M-am intors in tara nu de mult, dupa o scurta vizita in Germania si Cehia. De la Curtici incoace, lumea privita dintr-un compartiment tren - printre literele articolelor din ziarele romanesti, cumparate cu nerabdare din darapanata gara a Aradului - pare altfel construita decat cu ceva kilometri inapoi. Si cu totul diferita de ceea ce imi imaginasem, prin decembrie 1989, ca va fi.
Incerc sa explic de unde vine acest aer sordid, cam acelasi cu aerul pe care il respiri intr-un vagon de tren romanesc.
Prin ianuarie 1990, mai precis pe la sfarsitul lunii respective, dupa ce mortii Revolutiei se racisera bine, tara s-a umplut dintr-o data de politicieni - practic, nu exista roman care sa nu-si proclame raspicat vocatia pentru democratie si pluralism politic. Dintr-o data, in acele zile, un anumit segment al populatiei descoperea o noua savoare a activismului politic.
Cei mai bine si de timpuriu infipti la radacina noilor partide, chiar si a celor "istorice", au fost oameni pentru care politica nu mai avea secrete, fiind o veche vocatie, un deziderat pe care osificarea sistemului comunist il impiedicase sa se manifeste pana atunci, sau il limitase la esaloane inferioare, de genul celui prin care zburda micul activist cultural pe taramul Cantarii Romaniei.
Aceasta categorie de oameni a reusit treptat, prin perseverenta, sa castige locuri bine consolidate in ierarhia partidelor politice din Romania si, folosind aceasta apartenenta politica, sa profite din plin de avantaje la care in vremea Odiosului n-ar fi visat, oricat ar fi lins in stanga si turnat in dreapta. Personaje de genul celor care "fac" prima pagina a ziarelor sunt acum atat de bine agatate de pulpana democratiei, incat nu pot fi dezlipite de functiile pe care le ocupa decat in urma unor scandaluri publice de amploare.
Combinand umilinta fata de sefi cu intransigenta si duritatea fata de subalterni si rivali, tactica verificata de ei si dovedita imbatabila pentru cucerirea unui loc in "aparat" si inainte de 1989, au iesit ca sobolanii de printre ruinele sistemului comunist, impanzind partide si institutii ale democratiei in formare. Perseverenta lor a dus, treptat, la inlaturarea sau mentinerea in pozitii obscure a celor cativa oameni pentru care doctrinele politice sunt deplin asumate si nu transformate in staifuri.
Dupa ce au reusit sa faca praf comunismul, care isi gasea pe malurile Dambovitei un sfarsit lipsit de eroism pe la inceputul anilor '80, reciclati dupa un deceniu in apostoli ai democratiei, multi politicieni sau "aparatcici" romani "de cariera" sunt in stare sa duca de rapa un sistem pe care nu-l inteleg, ci doar il folosesc in interes personal. Cei ce au ramas astazi in apartamentele din care ieseau candva, prin '90, ca sa se inscrie intr-un partid sau altul ori sa-si continue slujba in aparatul de stat pot fi numarati pe degete. Apoi, sumele forfetare, banii pentru chirii, masinile, dotarile "birourilor" din teritoriu ale "profesionistilor" politicii sau casele de "protocol" ale regiilor si societatilor "comerciale cu capital de stat" sunt adaugate, adeseori, unui salariu mai mult decat decent.
Nici o initiativa de reducere a unor asemenea avantaje nu a avut vreodata efect, asa cum nu are nici pana azi legea menita sa faca public trecutul acestei paturi a "decidentilor". Evident ca Romania este in impas - asa zice presa, asa iti recunoaste pana si conductorul de tren, cand te intinzi cu el la o sueta ca un om curios si venit de departe. Impasul este generat, cred, mai ales de incapacitatea acestei categorii privilegiate de romani de a se reforma intai pe sine, inainte de a se gandi la reforma.
Vazuta din tren, politica din Romania mi-a adus aminte de o mica lectie pe care mi-a dat-o candva regretatul Petru Cretia. "Un regim politic nu poate fi indreptat nici printr-o opozitie anarhica, la fel cum nu poate fi indreptat nici prin colaborationism", imi spunea el, in vremuri in care tinerii - asa cum eram si eu in acea vreme - cautau o cale de a-si construi cariera in anii de crepuscul ai comunismului din Romania. Si mai adaugase, atunci, Petru Cretia, cu privirea lui jucausa si ferma: "Mi se pare ca fiecare dintre noi trebuie sa faca ceea ce nimeni altcineva n-ar putea face in locul lui". Poate ca din acest motiv nu avem cadredrale: planuri au existat destule, arhitecti la fel. A fost o vesnica problema cu zidarii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
