Ziarul de Duminică

Viaţa ca un joc de crochet/ de Kate Atkinson

Viaţa ca un joc de crochet/ de Kate Atkinson

Autor: Ziarul de Duminica

14.02.2013, 23:41 216

A fost odată ca niciodată o pădure imensă, Lythe - vastă şi impenetrabilă, ascunzând în inima ei un mister. Iar la începuturile sale, în acest loc trăia o familie înstărită, Fairfax, într-un conac pe care-l vizitase însăşi măreaţa Gloriana. Dar odată cu trecerea veacurilor, pădurea a fost distrusă şi înlocuită de străzi purtând numele copacilor de odinioară. Familia Fairfax şi-a pierdut strălucirea... ajungând să locuiască în Casa Arden aflată la capătul Intrării Păduceilor. Iar despre ea cu greu se mai putea spune că era o familie... Şi mai erau aşa: Vinny ("mătuşa din iad") - cu pisicile sale şi cu chipul ei ca un măr pădureţ; Gordon, care de şapte ani uitase de familia lui, iar când şi-a adus aminte de ea, s-a întors aducând cu el o Debbie grasă, care împărţea o singură celulă de creier cu un pudel; şi cei doi copii, Charles şi Isobel. Charles, băieţelul pierdut, cu obrajii ciuruiţi de acnee, care-şi petrecea timpul aşteptând, pe de o parte, să fie vizitat de extratereştri, şi pe de alta, întoarcerea mamei sale. Iar povestirea este spusă de enigmatica Isobel...

Kate Atkinson,una dintre cele mai îndrăgite şi apreciate scriitoare britanice de azi, s-a născut în York, în 1951. A absolvit Universitatea Dundee în 1974, secţia de Literatură engleză, după care a obţinut doctoratul în Literatură americană. A început să scrie scurte povestiri în 1981, pentru care a primit mai multe premii. Primul său roman, Behind the Scenes at the Museum (1995), publicat în limba română de Editura Leda sub titlul În culisele muzeului în 2006, a primit premiul Whitbread Book of the Year în 1995. În 1997 apare al doilea roman al său, Human Croquet (Viaţa ca un joc de crochet), primit foarte bine de publicul cititor şi de critica literară.

*

* *

În dimineaţa următoare, mă dau jos din pat şi trag perdelele, aşteptându - mă cumva să - l văd pe domnul Rice interpretându-şi numărul şi la lumina zilei. Nu e acolo; în schimb, în negura matinală, doamna Baxter este pe câmp, umplând un coş cu trompettes- de- la- mort (Trâmbiţele - morţii, o specie de ciuperci comestibile - lb. franceză).. Înfofolită în câteva jachete tricotate şi purtând pe cap o căciulă de lână ca o scufiţă pentru ceainic, pare bătrână de tot, ca o babă culegând ierburi de leac. Presupun că va găti ciupercile pentru micul dejun. Ce satisfacţie generală ar fi dacă într - adevăr aceste ciuperci prăjite i-ar trâmbiţa moartea domnului Baxter!

Îmi storc mintea ce să-i spun domnului Rice în timp ce împărţim baconul la micul dejun, dar constat că sunt scutită de aceste amabilităţi protocolare, din moment ce domnul Rice nu apare la masă în această dimineaţă, şi nu mai apare niciodată, de fapt.

- A dat bir cu fugiţii, conchide Vinny, inspectând deşeurile rămase în urma lui. Fluturând din mână, dă la o parte o muscă verde. Chestiile astea se împuiază, zice ea, descoperind teancuri după teancuri de reviste sub patul lui.

Vinny arde colecţia de reviste a domnului Rice pe un rug mare, ţinând fiecare exemplar cu cleştele de lemn pe care Văduva îl folosea ca să scoată albiturile fierte din cazanul de aramă. Oricum, revistele domnului Rice reprezintă nişte rufe cu mult mai murdare decât cele pe care Vinny şi Debbie sunt obişnuite să le spele. Suntem stupefiate de gusturile literare ale domnului Rice.

- Cum poate cineva să se uite cu plăcere la poze cu oameni

purtând impermeabile şi măşti de gaz? întreabă Debbie.

Nu-mi pot imagina nici eu.

- Biata tanti V, râde Debbie, nu prea frumos.

- A dispărut? întreabă Charles cu sufletul la gură, dar Gordon îl asigură că domnul Rice nu s - a evaporat în văzduhul aglomerat, ţinând seama de faptul că a avut prevederea de a - şi lua cu el costumul de haine şi geamantanele cu mostre.

Poate că tot ceea ce am văzut eu aseară a fost un fel de salut de adio.

- Măgar afurisit şi nemernic ce e el, zice Vinny, azvârlindu-i hainele pe foc.

- O adevărată insectă, rezumă Debbie.

Un fuior de fum se ridică învolburat dincolo de gard, în curtea de - alături, unde o găsesc pe Audrey întreţinând cu frunze un foc geamăn cu al nostru, la rugămintea doamnei Baxter. Vântul se joacă în părul ei despletit şi şuviţe roşcat - aurii îi acoperă faţa ca un văl.

- Noi nu ştim nimic, spune ea misterios, când mă zăreşte.

Poate se referă la examenul de biologie, la care tocmai am picat amândouă.

Tristeţea toamnei este în aer, mirosul de lemne arse, pământ reavăn şi lucruri de mult uitate. Deasupra capetelor noastre, primul stol de gâşte (sufletele morţilor) foarfecă văzduhul, îndreptându-se spre casele lor de iarnă, la miază - noapte de Pădurea Boscrambe, iar cârâiturile lor guturale declanşează în amândouă o criză de melancolie. Câinele îşi saltă capul, urmărind amprentele negre ale aripilor lor de-a curmezişul cerului, şi scoate un scheunat jalnic.

- Vine iarna, spune Audrey.

Asta este perioada anului în care mama a plecat şi, uneori, am impresia că, toamna, lumea întreagă devine o elegie pentru Eliza. Câteodată - ca acum -, pierderea ei mă copleşeşte cu totul, inima îmi împietreşte ca un bolovan şi ceva smulge parcă măruntaiele din mine, cu forţa mareei când se retrage de la ţărm. E ca şi cum aş redeveni copil, simţind cum absenţa ei mă paralizează, până când toate sentimentele se reduc la o singură mantra: O vreau pe mama, O vreau pe mama, O vreau pe mama.

Audrey oftează adânc, ca prin empatie. Deşi este înfăşurată într-un pardesiu vechi şi inform de-al doamnei Baxter, nu mai arată ca un copil pricăjit, ci începe parcă să înflorească, asemenea unui boboc întârziat. Această nouă feminitate nu pare totuşi să fie rezultatul faptului că mănâncă acum mai mult; dimpotrivă, dacă se poate spune aşa, Audrey mănâncă şi mai puţin, nişte porţii de vrăbiuţă, din care ciuguleş te conştiincioasă, când simte că se uită cineva la ea.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO